Nicolae MĂTCAŞ
Domnul Nicolae Mătcaş, lingvist,
poet, publicist, om de cultură și de stat, profesor universitar în filologie, s-a născut la 27.04.1940 în
comuna Crihana Veche, judeţul Cahul, Regatul României. Este licenţiat al
Universităţii de Stat din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Filologie,
specializarea Limba şi literatura română în anul 1962. Studii postuniversitare
de doctorat la Leningrad, specializarea „Lingvistica matematică, structurală şi
aplicată” (1964-1967). Doctor în filologie (1967). Asistent la Universitatea de Stat
din Moldova (1962-1964); conferenţiar doctor docent (1967-1980), decan al
Facultăţii de Litere (1967-1970), şef al Catedrei de limba şi literatura română
(1980-1987) și al Catedrei de limba română (1987-1993), profesor (1990-1993),
Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chişinău; ministru al ştiinţei
şi învăţământului al Republicii Moldova (1990-1994); cercetător ştiinţific
principal la Institutul de Limbă şi
Literatură al AŞM (1979-1985); profesor invitat la Universitatea din Bucureşti
(1984/1985); redactor-şef la gazeta de mic tiraj „Tânărul învăţător” a
Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (1980-1990); redactor
la revista chişinăuiană „Limba Română” (1994-1996); expert în probleme de
relaţii internaţionale la Camera Deputaţilor din Parlamentul României; expert
superior la Direcţia Generală Integrare Europeană și Relaţii Internaţionale,
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului din România (1996-2007).
Autor, coautor, redactor și coredactor a 30 de manuale, elaborări metodice,
dicționare pentru învăţământul preuniversitar şi universitar, a peste 250 de
articole, studii ştiinţifice şi științifico-metodice și a 16 volume de poezie.
Membru al Uniunii Jurnaliştilor din
Republica Moldova (din 1980). Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din
1999) și al Uniunii Scriitorilor din RM (din 2011), al colegiilor de redacţie
ale revistelor „Limba Română” (Chişinău, din 1990) și „Limba şi literatura
română” (Bucureşti, din 1995), al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România
(din 1996). Eminent al învăţământului public din RSSM (1969). Eminent al
învăţământului superior din URSS (1980). Doctor honoris causa al Universităţii
„Al.I.Cuza" din Iaşi (1993), professor honoris causa al Universităţii
Bucureşti (1994). Cetățean de onoare al comunei Crihana Veche
(2010). Ordinul „Gloria muncii”(1996). Ordinul Republicii (2010). Ordinul
Național al României „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (2014).
Debut poetic în ziarul raional „Calea spre comunism”
din Cahul (1956). A publicat poezii în revistele: „Glasul naţiunii”, „Limba Română”, „Literatura şi arta”, „Patria tânără”, „Spirit românesc”, „Viaţa
satului” (Republica Moldova)”; „Apollon”, „Apollon junior”, „Arena literară”, „Armonii culturale”,
„Art-emis”, „Boema”, „Bogdania”, „Caietele ”Columna”, „Cartelul metaforelor”,
„Climate literare”, „Constelații diamantine”, „Contemporanul – Ideea
europeană”, „Cronograf”, „Curierul de
Vâlcea”, „Curierul românesc”, „Dacia literară”, „Dacoromania”, „Dor de
Basarabia”, „ION”, „Luceafărul”, „Mărturii culturale”, „Moldova literară”,
„Nomen Artis”, „Nord Literar”; „Oglinda literară”, „Paradox”, „Pe aici nu se
trece”, „Plumb”, „13 Plus”, „Poezia”, „Portal-MĂIASTRA”, „Porțile Nordului”,
„Pro Saeculum”, „Revista română”, „Revista română de poezie și proză”, „Spații
culturale”, „Surâsul Bucovinei”, „Știri. Botoșani. Ro”, „Vatra veche”, „Zeit”
(România); „Alternanțe” (München, Germania), „Destine literare” (Montreal,
Canada), „Observatorul” (Toronto, Canada); „Lumina” (Panciova, Serbia) etc. Poezii ale
autorului au fost introduce în antologiile: „Eterna iubire” (Editura Biodova,
B., 1999), „Iubirea de metaforă” (Universitatea de Stat, Chișinău, 2000),
„Limbă maternă - floare eternă” (Ed. Dep. Rel. Naț. și Funcționarea Limbilor,
Ch., 2000), „Antologia sonetului românesc” de Radu Cârneci (Ed. Muzeul Național
al Literaturii Române, B., 2009), „Poeme creștine românești” (Ed. Biodova,
B.-Ch., 2011), „101 poeți români” (Ed. Biodova, B.-Ch., 2013), „Poemele limbii române”, vol.
I-II (Ed. Biodova, B.-Ch., 2014), „Cartea poeziei-2014” (Ed. ARC, Ch., 2014),
„Sonet. Antologie românească” (în 5 vol.), partea a V-a, de Florian Chelu
Madeva (Ed. Primus, Oradea, 2015), „ACtori printre Astre. Antologie
de poezie contemporană românescă în 2 volume, vol. I (Ed. Armonii
Culturale, Adjud, 2016), „Cartea poeziei – 2017” (Ed. ARC, Ch., 2017), „Ovidiu.
Două milenii de neuitare” (Ed. Next Book, Constanța, 2017), „România, pentru Tine!”
Antologie de poezie Armonii Culturale (Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2017) etc.
A debutat cu poezie în volum la București, în 1997.
Despre poezia autorului au scris: Ana
Bantoș, Veronica Bâtcă, Leo Bordeianu, Mihai Cimpoi, Anatol Ciobanu,
Anatol Ciocanu, Ion Ciocanu, Victor Crăciun, Nicolae Dabija, Mihail Dolgan,
George Gavrilă, Aureliu Goci, Florin Grigoriu, Ioan Holban, Ion Iachim, Vitalie
Marin, Ioan Mazilu-Crângașu, Ionela Mengher, Tudor Opriş, Maria Diana Popescu,
Vlad Pohilă, Adrian Dinu Rachieru, Theo Răpan, Gheorghe A. Stroia, Mihai
Sultana Vicol, Elena Tamazlâcaru, Elena Ungureanu, Ion Ungureanu, Gheorghe Vodă,
Ionel Marin şi alţii.
Volume de versuri publicate:
Surâsul Giocondei. Editura
Didactică şi Pedagogică, B., 1997, 107 ;
Trenul cu un singur pasager. Editura
Didactică şi Pedagogică, B., 1998;
Azur. Editura Augusta, Timişoara, 2002;
Câte-s visele, multele…, Editura Pro
Transilvania, B., 2003;
Coloana infinitului. Editura Pro Transilvania, B.,
2003, 88;
De-a alba–neagra. Editura Muzeul Literaturii
Române,B., 2006;
Roată de olar. Sonete . Editura
Pro Transilvania, B., 2008;
Vernale ploi. Editura Pro
Transilvania, B., 2008 ;
Un câmp minat, urcușul. Sonete.
Editura Pro Transilvania, B., 2010;
101 poeme. Editura Biodova, B., 2011;
101 sonete. Altarul arderii de sine. Editura Biodova, B., 2012;
Sonete, vol. II. Ca un Ocnus damnat. Editura Biodova, B., 2013;
Sonete, vol. III. Socluri statuare. Editura Biodova,
B., 2013;
Sonete, vol. IV. Orfan de chipul meu.Editura Biodova, B. 2014;
Sonete, vol. V. Frunză prinsă-n gren. Editura Biodova, B., 2014;
505 sonete. Editura Biodova, 2015;
Iar când cu miei va ninge prin ponoare…, vol. I - 380
p., vol. II, Colecția Opera omnia. Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova,
Iași, 2016;
Bolnav de Țară, vol. I – 562 p., vol. II, Colecția Opera omnia. Poezie
contemporană, Editura Tipo Moldova, Iași, 2016.
Referiri biobibliografice:
Nicolae Mătcaş (la 60 de ani). În: Calendar naţional 2000, Ch., 2000, p.p.
127-130.
Nicolae Mătcaş. În: Enciclopedia
marilor personalităţi. Din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul
timpului şi de pretutindeni. Vol. V. Contemporanii, K-Z. Ed. Geneze, Fundaţia
Realitatea Românească, B., 2003, p.p. 76-79.
Tudor Opriş. Inimi de peste Prut.
În cartea: Tudor Opriş. Chipuri în bronz. Evocări, II. Ed. Pro
Transilvania, B., 2005, p.p. 98-106.
Dicționarul scriitorilor români din Basarabia
1812-2006. Chișinău, 2006.
Nicolae Mătcaş : În :
Aurel Sasu. Dicţionarul biografic al
literaturii române, vol. II (M-Z). Ed. Paralela 45., Piteşti, 2006, p.p.
82-83.
Maria Cudlenco. Nicolae Mătcaș -
Biobibliografie. Ch., 2010, 125 p.
Dionis Lica. Clopotul amintirilor durute. Tipografia
UPS „Ion Creangă”, Ch., 2010, 218 p.
Ecaterina
Țarălungă. Enciclopedia identității
românești. Personalități (Litera M : Nicolae Mătcaș). Ed. Litera
Internațional, B., 2011.
Un dicționar al scriitorilor români contemporani, vol. III
(coordonator: Ioan Holban), Colecția Opera omnia, Ed. Tipo Moldova, 2016,
p.p.339-348.
Aprecieri
critice:
”Preocupat în mod permanent și prin întreaga sa ființă,
până la disperare uneori, de soarta spiritualității românești, a însăși ființei
naționale a neamului din această parte, N. Mătcaș s-a adâncit în egală măsură
în plan științific și în plan didactic, într-o complementaritate perfectă, în studiul
limbii române în sensul afirmării identității ei de limbă romanică și a
unității ei. Nicolae Mătcaș e o
personalitate de mare prestigiu sub toate aspectele - științific, politic, etic
-, intelectual de mare rafinament, patriot în sensul adevărat al termenului, cu
o forță de dăruire exemplară, promotor prin tot ce-a făcut, alături de ceilalți
intelectuali, pentru renașterea demnității și identității naționale în partea
vitregă încă a României și a românimii”.
(Alexandru Andriescu, 1993)
”Nicolae Mătcaș
a fost printre primii oameni de știință care încă în timpul Uniunii Sovietice a
argumentat cu probe irefutabile necesitatea salvării urgente a limbii noastre
aflată sub tirania nemiloasă a celei ruse. […] O fire cutezătoare și
perseverentă, un model de onestitate știinţifică și, nu în ultimul rând, un car
de erudiție în domeniul lingvisticii…”.
(Ion Ciocanu, 2005)
”Formându-și pe
parcursul anilor o viziune proprie referitoare la multe probleme spinoase de
gramatică, profesorul Nicolae Mătcaș, cu argumente irepudiabile, reușește să-l
convingă pe cititor de justețea opiniilor promovate. Cercetătorul și pedagogul
nostru nu s-a lăsat niciodată intimidat de faptul că grammatici certant (Horatius) și s-a avântat în polemici fierbinți,
ieșind, de regulă, victorios din aprigul și dificilul duel. […] Alături de
profesorul Ion Borșevici (…), a dirijat lucrările Comisiei
(interdepartamentale) în direcția recunoașterii limbii române (…) ca limbă
oficială și a revenirii la afabetul latin. […] În perioada marii bătălii
lingvistice, Nicolae Mătcaș, singur sau în colaborare cu regretatul profesor și
mare patriot, conf. univ. Ion Dumenuk, a scris zeci de articole în sprijinul
adevărului științific privind limba și istoria neamului nostru”.
(Anatol Ciobanu, 2010)
”…Nicolae Mătcaș
s-a manifestat încă în anii 1987-1988,
când abia se pregăteau, se plămădeau – în condițiile unei opoziții active, de
cele mai multe ori perfide, - istoricele hotărâri ale fostului Soviet Suprem în
problemele limbii. Împreună cu distinsul său coleg de breaslă Ion Dumeniuk,
filolog talentat și cetățean exemplar, Nicolae Mătcaș s-a dovedit un luptător
neobosit pentru decretarea limbii noastre
drept limbă de stat, revenirea ei la grafie latină și implementarea ei
în toate sferele de activitate ale statului. Prelegerile sale
la radio și televiziune, articolele publicate în presa scrisă, cuvântările în
cadrul Comisiei interdepartamentale în problemele istoriei și dezvoltării
limbii noastre l-au situat pe un loc de frunte printre lingviștii est-pruteni”.
(Tatiana Orlov, 1999)
”… Nicolae Mătcaș, aflându-se ”în exil” în România, a turnat în cuvinte
alese una din cele mai frumoase cărți despre neamul românesc, despre românii
din Basarabia, a continuat să lupte cu dârzenie pe baricadele românismului”.
(Ion Ungureanu, 2010)
”Cartea Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul
[...] este actuală prin riposta hotărâtă, lipsită de orice echivoc, bine
argumentată și pe deplin convingătoare, dată unui impostor, unui falsificator
conștient al istoriei și limbii poporului nostru, care urmărește scopuri
politice. Nicolae Mătcaș este un lingvist onest și un polemist de forță, iar
cartea la care ne referim – o publicație extrem de utilă pentru cititorul
dornic de a afla adevărul despre noi și limba noastră”.
(Silviu Berejan, 1999)
” … Culegerea de comunicări și articole Român
mi-e neamul, românesc mi-e graiul, având în loc de prefață sugestiva
parabolă Povestea puiului de găină, transpusă
în limbaj esopic de colegul de luptă și suferință, ilustrul regizor și artist
Ion Ungureanu, combate vehement cu argumente incontestabile pseudoteoriile
așa-numiților ”moldoveniști” privind numele limbii și al poporului nostru,
demonstrează inconsistența acestor teorii, care concep existența moldovenilor
aparte de cea a neamului românesc și a graiului moldovenesc aparte de limba
română”.
(Teodor Cotelnic, 2010)
”Astăzi, când se mai fac unele tentative de a interzice studierea Istoriei
Românilor în cadrul instituțiilor de învățământ din Republica Moldova, iar unii
istorici, ușor ”naivi”, se/ne întreabă de ce istoria națională nu ”merită” să
fie studiată pe segmente cronologice separate, lucrarea lui Nicolae Mătcaș vine
să limpezească mințile falsificatorilor și să le astupe gurile pline de ură
față de tot ce e românesc”.
(Gheorghe Vodă, 1999)
”Despre unitatea spirituală a tuturor românilor, parte integrantă a cărora
sunt și basarabenii, Nicolae Mătcaș vorbește și la sfârșitul anilor ’90, când Uniunea Sovietică își mai apăra
cu diabolică și nemaiîntâlnită cruzime (dovadă sunt evenimentele produse în
Georgia, Lituania, Armenia, Moldova etc.) integritatea imperială politică, teritorială
și etnică, ultima înjghebată prin decimarea națiunilor, crearea artificială a
unor noi limbi și popoare. În paranteze fie spus, după căderea colosului de la
Răsărit mulți dintre intelectualii noștri, întrucât nu-i mai amenința direct
KGB-ul și Siberia, au înfierat racilele regimului sovietic, între care și
falsificarea de către ideologii bolșevici a identității etnolingvistice a
românilor basarabeni, unii devenind, cum se zice, eroi după război. Atunci,
însă, în 1988-1991, când multora le era frică să semneze simple texte de
adeziune, Nicolae Mătcaș, alături de redutabilul Ion Dumeniuk, manifesta
curajul de a include în circuit și de a impune în societate, inclusiv în
școală, numele corect al limbii noastre – LIMBA ROMÂNĂ. […]
Volumul Calvarul limbii române din Basarabia
repune în circuit o importantă parte din textele publicate în anii 1987-2010 de
către Nicolae Mătcaș, reputat lingvist, profesor, om de cultură și de stat.
Participant activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni, unul
dintre autorii legislației lingvistice din Republica Moldova, Nicolae Mătcaș se
înscrie în rândul personalităților cu cea mai valoroasă contribuție la
elucidarea și impunerea adevărului privind identitatea noastră etnolingvistică.
Articolele, comunicările, studiile incluse în acest volum scot în relief
caracterul, competența și perseverența cetățeanului și omului de știință
Nicolae Mătcaș, care, de-a lungul a două decenii, s-a aflat în epicentrul
dezbaterilor privind denumirea corectă a limbii vorbite de populația majoritară
din Republica Moldova și a etnonimului utilizat pentru definirea apartenenței
naționale a acesteia”.
(Alexandru Bantoș, 2011)
”Dintotdeauna marii poeți nu ies din neant, din hăurile istoriei, ci se
trag dintr-un grup ales de destin ori dintr-o generație peste care a trecut
umbra lui Dumnezeu. Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Nicolae Mătcaș, Anatol
Ciocanu, Nicolae Dabija sunt spirite congenere care performează aceleași teme,
folosesc aceleași imagini și metafore, reductibile la același dicționar poetic.
Și, totuși, aceste spirite nu se
concurează niciodată, iar în cazul lor ierarhiile devin neputincioase, chiar dacă nu pornesc
din intenții răuvoitoare”.
(Aureliu Goci, 2005)
”Nicolae Mătcaș a lăsat o brazdă
adâncă în ogorul limbii române în spațiul dintre Prut și până dincolo de
Nistru, este omul care l-a desțelinit, l-a cultivat de buruieni, l-a semănat cu
semințe bune și acum ne bucurăm cu toții de lanurile mănoase care unduiesc
maiestuos de la un capăt al Basarabiei la altul… Am propus ca Nicolae Mătcaș să
fie primit în Uniunea Scriitorilor pentru o singură poezie: În limba română: ”De m-a prinde vreun dor de-al cocorilor zbor,/ Îmbrăcat ca ascetu,-n
târsână,/ Îmi voi pune-n boccea o baladă și-un nai/ Să m-aline în limba
română”. E un poem care îl situează în imediata apropiere a capodoperei
”Limba noastră” de A. Mateevici. A fost unul dintre Învățătorii Națiunii într-o
perioadă când limba română, scuturată de falsele adaosuri și insuficiențe,
revenea în Basarabia, când alfabetul latin îmbrățișa după o lungă despărțire
cuvintele noastre sufocate de hainele chirilice… Era o vreme când parcă ne
nășteam a doua oară. Concetățenii
noștri, aproape fiecare dintre ei, aveau carnețele și caiete de cuvinte,
căutau gramatici, cărți din care ar deprinde corectitudinea graiului: părinții
învățau limbă, istorie, geografie odată cu copiii lor, cu elevii al căror ministru devenise Nicolae
Mătcaș… Basarabia atunci, la îngemănarea anilor ’80 și ’90, ca și cum căpătase
aripi…Nicolae Mătcaș venise să ne încurajeze cu spusa că Limba Română este o
acțiune, că pentru ea, ca s-o ai, ca și pentru Libertate, trebuie să lupți zi
de zi. […]
Într-o țară despre care un străin, Antonio Bonfini (1434-1503), ajuns la
curtea lui Ștefan cel Mare, afirmase că locuitorii ei ”nu luptă atât pentru
păstrarea vieții lor, cât a limbii lor valahe”, se mai duc bătălii, văzute și
nevăzute, pentru ca graiul strămoșesc să nu piară sau să nu se transforme în
altceva, Nicolae Mătcaș e un oștean în oastea Limbii Române, iar testamentul
lui e mai degrabă al unui purtător de spadă și de stindard: ”Iar de fi-va să cad lângă cetini de brad/ În
vreo luptă cu lifta păgână,/ Prohodiți-mă, frați, după legea lui Crist/ Cu-Aleluia în limba română”.
(Nicolae Dabija, 2010)
”Alături de Grigore Vieru și Leonida Lari, Nicolae Mătcaș întregește
treimea poeților basarabeni care-și deversează unda lirică în marele fluviu de
poezie care curge prin ecluzele Coșbuc, Goga, Blaga, Voiculescu, Pillat, Gyr,
Păunescu, Ioan Alexandru, fertilizând sensibilitatea și conștiința românească,
greu încercată, în ultima vreme, de asaltul ideologiilor și politicilor
integralisto-globaliste, precum și de valul de vulgaritate și cosmopolitism
amorf al postmodernismului în vogă.
[…] Îl descoperim aici pe N.Mătcaș ca pe un mare poet al dragostei, căreia îi închină,
într-o profuzie neoromantică, versuri de o căldură și autenticitate care ne
întorc spre marea poezie.
Ca acei ochi al Elsei, cântați cu atâta fervoare de Aragon, ochii iubitei
revarsă peste întregul univers un ”azur” unanim, o gershwiniană ”rapsody in blue”care
inundă totul și dă chiar morții o aură celestă”.
(Tudor Opriș, 2003)
”Fără îndoială, Nicolae Mătcaș este una dintre cele mai fascinante
profiluri ale culturii și literaturii contemporane, definit prin complexitatea
unei opere care se înscrie în seria înaltelor spirite enciclopedice.
Activitatea științifică, îmbinată în mod constant cu o susținută activitate
literară, incitantele probleme abordate, portretul său moral exemplar, toate
fac din specialistul în ”lingvistica matematică, structuralistă și aplicată” un
nume cu o rezonanță indubitabilă.[…]
Temerară, combativă, polemică, tranșantă, lirica sa ilustrează consonanța
dintre prozodicul declarativ și conotația strict individuală, personală a
elementelor care dau materialitate și justifică cele două universuri care se
suprapun (realul și culturalul), dar și intenția, reușită, de a clasiciza
imediatul, de a conferi exemplaritate spațiului interior.
Titlurile volumelor, preponderent nominale, cu dublă semnificație
denotativă, generează valențe interpretative în plan conotativ. Astfel, ele
devin simbolul artei ca formă de transcendere de la contingent la transcendent,
de la relaționarea artistului cu cititorul, de la întâlnirea sensibilității cu
intelectul, dar, în același timp, sunt și metafore muzicale, rezonante expresii
ale aspirației către armonie, către inefabil.
Cultivă pasional majoritatea speciilor liricii literare, dar impresionează
modul în care simte și readuce în atenția noastră poezia patriotică, o temă
care după 1989 a provocat adesea prudențe excesive sau false discuții și
comentarii. Este creatorul contemporan care, cu o deosebită forță expresivă, face
ordine deplină în relația dintre literar și ideologic”.
(Theodor Răpan, 2016)
”Nicolae
Mătcaș, luptătorul de pe baricadele renașterii basarabene, recurge la
mijloacele mai speciale ale publicisticii lirice, urcând rapid scara
discursului de la simplul comentariu evenimențial la blestem, diatribă și
”reducere la absurd” comicologică. Duritatea și încrâncenarea satirică fac casă
comună cu suavitatea și ”sfințenia” sentimentelor erotice.
Schimbarea de registru se face fără eforturi
deosebite și fără incidente ”la cheie”, nota de ingenuitate și firesc
păstrându-se intactă pe tot parcursul. Nicolae Mătcaș scrie, în fond, un jurnal liric
sentimental-patriotic, schimbând lauda Țării cu lauda dragostei și trecând de
la tonalitatea imnică la cea sarcastică și de la notația publicistică la
transcrierea frustă a ”fulgerărilor” atavice ale dragostei.
Urmează, supus, modelul tiranic eminescian, vierean sau voiculescian,
utilizează insertul intertextual livresc, nu respinge nici ludicul
postmodernist, precum nu se desprinde nici de tradiție sau de intima notație de
album pro domo sua”.
(Mihai Cimpoi, 2005)
”…poezia lui Mătcaș se întoarce armonios și sublim către acele izvoare
perene cu undă vie, neliniștită și gravă, de unde ni se trage ființa. O face cu
bună-credință, cu pietate, când încă destule răni au rămas încă necicatrizate,
lupte încă neîncheiate: ”Se dau bătălii
pentru nume și grai./ Tu, frate-al meu drag, vei pleca ? Încotro
vei ?/ Ia-ți calul și-un bucium și cheamă pe plai/ Bărbații Moldovei”.Evenimente
și sentințe ale unei istorii cumplite își găsesc răsfrângeri în versurile sale,
care mustesc de indignare, de revoltă și suferință, decantate în cântec grav și
adânc. […] Cu unele ecouri din Bacovia, Esenin, Cotruș sau Pușkin, asimilate
firesc și constructiv, poezia lui Nicolae Mătcaș stă, insă, categoric sub zodia
stelară eminesciană. Acest fapt bucură, încântă și ne menține în starea de
trezie, cumpănire de sine și bună speranță”.
George Chirilă (2005)
”Nicolae Mătcaș se înscrie între adevărații poeți din Basarabia, continuând
bătălia lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Emil Loteanu,
Arcadie Suceveanu, Valeriu Matei, Ion Vatamanu, Ion Gheorghiță și aducând
confirmarea lirică prin readucerea sonetului, în planul poetic, în linia
Eminescu – Codreanu – Vasile Voiculescu, în volume compacte - caz unic în
creația basarabeană”.
(Victor Crăciun, 2010)
”Vasta și profunda cultură artistic-literară, cunoașterea pe orizontală și
verticală a poeziei române din Țară și din Republica Moldova, explorarea din
belșug a coliziunilor și personajelor mitologice, dar și a tradițiilor folclorice
naționale, a legendelor și basmelor, combinate inspirat cu o sensibilitate
superfină și cu un gust estetic elevat, având în permanență în suflet o stare
de poezie și o stare de limbă, - toate
acestea, luate împreună, au făcut ca opera poetică a lui Nicolae Mătcaș să se
impună (trebuie să se impună!) printr-o autenticitate aparte și printr-o aleasă
ținută ideatică și imaginativă”.
(Mihail Dolgan, 2010)
”O boare primăvăratică învăluie toată poezia lui Nicolae Mătcaș, stimulând
erumperea bobocilor de iubire și rodirea și pârguirea celor mai alese calități
umane: de la iubirea de limbă, neam, cultură și femeie până la sublima dăruire
sacrificială. Prelat al limbii, poetul se simte ca un ultim Laocoon, care se
împotrivește Calului Troian, coloanei a cincea de patriotarzi în cârdășie cu
românofobii, pentru care făptuire este pedepsit prin surghiun (…). Neașteptate
îmbinări de cuvinte, originale rime, surprinzătoare oximoronuri dau prospețime
imaginii și frăgezesc versul potrivit în rigorile prozodiei clasice. Registrul
înalt al sincerității sentimentelor este învăluit în marama azurie a pudorii.
Autorul compune o poezie înseninată, copios ozonată, invadată de frumuseți,
unde delicatețea și eleganța cavalerească dau distincție acestei lumi lirice
care zâmbește mereu, dar o face ”în surâs de Giocondă”, tainic surâs, pe care
omenirea, din Renaștere până azi, nu a înțeles ce vrea să spună…
Structură fină, de o aleasă ținută intelectuală, socială și fizică, Nicolae
Mătcaș abordează, în scrisul său, și poezia clasică, și cea modernă. Rafinat,
sobru, delicat, poetul practică o poezie de factură clasică, ușor modernă,
uneori vădit tradiționalistă, alteori nepactizând cu nici un curent. Ceea ce
l-a caracterizat, însă, dintot-deauna e delicatețea și crezul în idealul
frumosului izvorând din nestinsa lumină interioară a sufletului ”.
(Veronica Bâtcă, 2004)
”Nicolae Mătcaș este un ostaș devotat al limbii române, un bun cunoscător
al ordinii ei interioare și al legităților ei de dezvoltare și un fin prețuitor
al inegalabilelor ei frumuseți, un sincer admirator al farmecului irezistibil
ce caracterizează graiul nostru. […] Cuvintele aparent simple, poate chiar
banale pentru un neinițíat, sunt văzute ca niște continente sentimentale, felul
acesta de a le percepe transmițându-se și cititorului. […] Înarmat cu o gamă
întreagă de procedee poetice, având un simț ales al cuvântului, Nicolae Mătcaș,
deși vine mai târziu decât semenii săi la ”ospățul” poeziei, apare tumultuos,
plin de vervă, de energii interioare neexplorate, de iluzii, pe care mulți nu
le mai au”.
(Leo Bordeianu, 1998)
”Poetul Nicolae Mătcaș debutează în volum (…) la o vârstă când nu mai ai
voie să greșești; de-atâta instrumentele lui poetice sunt impecabile -- o mânuire abilă a meșteșugului versului
liber sau clasic, un florilegiu de imagini și metafore care-l singularizează
undeva în contextul celorlalte nume de poeți de la Chișinău, Cluj, București,
Cernăuți sau Iași, o tematică a poeziilor eternă ca și însăși poezia, dar
refractată de sufletul său inedit și acoperit de sinceritatea fără de care
versul, poezia nu vor putea exista niciodată”.
(Anatol Ciocanu, 1998)
”Sedus de frumusețile lumii, ale vieții, captat de formularea simplă,
creând o poezie obiectivistă, el se apropie de poezia tradițională,
transformând faptul cotidian, obișnuitul într-o poezie antidot la viața
searbădă. E o poezie care tinde să facă din fiecare clipă trăită o sărbătoare,
personajul liric posedând taina bucuriei de a trăi, o taină pe care o
întrupează în frumoasa valahă sau Mona Lisa, femeia visată când decent, când
naiv, uneori ca pe o poveste sau un cuvânt, alteori ”developându-se” sub
forma contrariilor. E o modalitate de a esențializa viața la limita romanței,
în care simplitatea, aproape naivă, refuză să fie luată ca atare. Convertit la
modul modern, elanul ce se vrea romantic, oricât ar părea de straniu, este cel
care salvează situația în texte devenite texturi (vezi poezia Imperisabilă, imperturba-bilă).Nicolae
Mătcaș se înscrie în rândul celor care exprimă viața, optând contra denaturării
ei. Parcul, câmpia, livada de vișini și
mere domnești, peisajul nocturn în care luna pogoară secerând întunecul
nopții se cer ”văzute cu inima”. Dincolo de sursa ce ține de un cotidian
obișnuit, autorul atrage atenția asupra statutului omului de creație capabil să
se hrănească din resursele culturii universale – Joyce, Horațiu, Dante, Esenin,
dar și din cele ale neamului (în poezii precum Bărbații Moldovei, Masa tăcerii, Păsări măiestre). Alături de
personaje românești istorice reale, precum Horia, Cloșca și Crișan, stau
figurile mitologice antice emblematice: Prometeu, Zamolxe, Orfeu, Procust,
Dedal, Penelopa, Heracle, Artemis, Fedra, Tantal, Prozepina, Zeus, Afrodita,
Ulysse, Minos, Parce ș.a. Întâlnim trimiteri la cei mai importanți scriitori
din literaturile lumii, dar și la scriitorii români, inclusiv cei basarabeni…”
(Ana Bantoș, 2011)
”Ultimele sale două
volume de poezie, Roată de olar și Un câmp minat, urcușul (…), cuprind în
exclusivitate sonete (două sute la număr), toate având o ținută tehnică și
stilistică impecabilă, impunându-se prin perfecțiunea formei și bogăția
nebănuită a conținutului și a lexicului. Elementele de vocabular rarisime,
utilizate de către autor cu deosebită iscusință și discernământ, structura
gramaticală cu devieri originale de la normă motivate stilistic conferă poeziei
sale sclipiri diamantine”.
(Vitalie Marin, 2010)
”E vorba de un poet cu trăiri elegiace, apăsat și el de povara vârstei.Singur
se prezintă ca fiind ”un suflet trist ca
umbra unui verb” – iată un vers splendid, pendulând între sentimentalism și
reflexivitate, cântând o frumusețe serafică într-un spațiu care este melodic și melodios prin definiție.(…) avem
de a face cu un eros tânjitor. Această povară retro se simte la fiecare pagină,
fiindcă poetul mărturisește că este în
căutarea unei ciute de altă dată. Dar, pe de altă parte, e un permanent balans între eros și thanatos, fiindcă adierile tanatice se simt”.
(Adrian Dinu Rachieru, 2002)
”Așa cum
procedează în orice lucrare științifică pe care o prezintă publicului cititor,
tot astfel procedează Nicolae Mătcaș și în poezie. Și anume: noi, cititorii,
trebuie să aflăm din scrierea sa ce părere are el, autorul, despre subiectul
asupra căruia s-a aplecat. Iată ce se întâmplă cu iubirea: ”Doar ura, ea are toate trei timpuri,/ Iar
dragostea – numai prezent” (Trenul cu un singur pasager, p.12) ; sau :
”Uitarea, ea numai, există la timpul
trecut,/ Iubirea e doar la prezent”
(în același loc) ; sau : ”Speranța,
ea numai, există la viitor,/ Iubirea
e doar la prezent” (tot acolo).
La prezent sau la viitor, fără nici
un dubiu, poezia lui Nicolae Mătcaș va fi una care oricând va putea fi
încadrată la ”cea mai frumoasă poezie de dragoste”.
(Ionela Mengher, 1999)
”Volumul de sonete Roată de olar
reprezintă nu numai o operă de maturitate, care încununează munca unui virtuoz
al versului, dar și o sinteză a temelor predilecte și laturilor de măiestrie în
care excelează și se detașează de restul sonetiștilor […].
Erudit filolog,
cunoscător de adâncime al limbii române din vechime, căreia reușește să-i pună
în valoare și să-i sporească potențialul semantic și suculența plastică și
chiar să desprăfuiască arhaisme și regionalisme specifice graiului moldovenesc,
conservativ din cauza grelelor condiții istorice care cereau păstrarea lor în
forme genuine [...].
Bogățía surprinzătoare a lexicului, variația temelor înlătură monotonia,
fac să parcurgi cu voluptate lungul șirag de sonete.
Profesorul Mătcaș valorifică ingenios și original mitologia antică, pe care
o transformă printr-o raportare la prezentul istoric, specificitatea peisajului
și particularitățile etnologice, ceea ce conferă actualitate tuturor temelor și
durată supraistorică simbolurilor”.
(Tudor Opriș, 2008)
”Confruntând faptele și evenimentele mitologice, ca și valorile lor,
de care eroii acesteia și-au legat
numele, semnificația ori stigmatul, cu faptele și evenimentele de care este
vinovată și acuzată epoca noastră, domnul Nicolae Mătcaș, ca-n două oglinzi
față-n față, ne arată frumusețea și mizeria, cinstea și trădarea, libertatea și
sclavia, mai mult răul decât binele, trăite de omul de sub vremi al zilelor
noastre”. […] Sonetele din acest volum, în afara vieții, a vitalității
inspirate, se aliniază în forme aproape perfecte, indiferent de pasul versului
(deca-endecasilabic, de treisprezece sau patrusprezece picioare - alexandrinul
românesc),cu foarte rare, neînsemnate abateri.
Problema
limbajului acestora (uneori luxuriant), care apare dificilă la prima vedere
(lectură), este salvată de plasticitate și polifonie. Invocarea atâtor nume
sonore ale mitologiei, generând simbolistica acestei forme fixe care este
sonetul, așterne policromii de epocă peste ternul zilelor noastre și, ca într-o
lanternă magică, le mișcă, îmbogățind astfel, prin diversificare, limbajul
poetic contemporan asfixiat și alienat de postmodernism, ca și de alte isme
importate din the garbage can a apusului exalând agenți, mai mult sau mai puțin,
patogeni”.
(Ioan Mazilu-Crângașu, 2008)
”Artistul vine spre poezia Limbii Române, la propriu și la figurat, chiar
de la matca cuvintelor strămoșești (…). Le întâlnește, le împletește, le
înrudește atât de firesc și atât de imens, cumva! Cuvinte și sensuri,
instrumente poetice și instrumente literare, metafore și comparații, rime și
vers alb, distihuri, terține, catrene – cu toatele sunt prezente într-un
univers, poate ritual, al Religiei Cuvântului celei fără de vârstă sau, poate,
de vârsta primului verset din Cartea
Cărților și Cântarea Cântărilor
de la leagănul civilizației umane: ”La început a fost Cuvântul…”, ce ne
comunică un mesaj. Cuvinte vechi și noi duc în sângele lor versul din care se
alcătuiește fiecare element din Coloana infinitului fiecărei poezii – strofele
și poeziile sale de proporții ar duce gândul spre arhitectura Coloanei brâncușiene”.
(Elena Tamazlâcaru, 2010)
”… l-am găsit tânăr, inteligent, talentat, pasionat de viață până la
erotism: ”De când mi-a intrat femeia în
trup,/ Mă doare tot corpul și nu am odihnă nici ziua, nici noaptea,/ Dar nu-l
chem pe doctor, pe diavol sau pe Dumnezeu să-mi scoată femeia din trup:/ Mă
doare plăcut”. Femeia, pe care o cântă poetul, ”a inundat întreg universul” cu ochii ei albaștri, încât auzi un
crescendo de orgă: ”albastru botezul,
albastră și nunta,/ albastră junia,/ Bătrânețea, cărunta,/ Chiar moartea-i
albastră/ pe pajiștea noastră/ și nu se teme de ea/ nimenea”.Poetul Mătcaș
cultivă o artă a rimelor rare (Iar eu
visez); este tentat să facă poezie-baroc: atenție la titlu: Ruga cuadragenarei pentru fecioara balcâză; repovestește
și răstălmăcește poetic mai multe motive biblice (…); împletește captivant
folclorismul cu naturalismul (Și mi-i dor);
evocă, pe alocuri, crâmpeie din viața sa de navetist (Gara de Nord). Poetul glisează (verb-cheie al culegerii) ”între laț și sabie”, inventează
aforisme: ”Ce mare ești, Doamne, când
numeri păcatele,/ Ce mic ești când le săvârșim!...”
Culegerea de versuri (Surâsul
Giocondei) conturează chipul moral și afectiv al unui Solomon ce zâmbește
trist și enigmatic…”
(Ion Iachim, 2000)
Studiind faptele
de limbă la modul savant, lingviştii descoperă frumuseţea poeziei într-un mod
special, unii consacrându-i studii de poetică (Roman Jacobson, de exemplu),
alţii practicând-o în rând cu poeţii. În general, în cazul lor, exerciţiul
poetic succede exerciţiului savant. Eugen Coșeriu a început să publice poezie
după ce toată lumea se obişnuise cu imaginea lui publică de ilustru om de
ştiinţă. Nicolae Mătcaş, un alt lingvist din Basarabia, demonstrează aceeaşi
pasiune pentru exerciţiul liric.
De la profesorul
universitar, sobru şi distant, până la poetul la fel de sobru, dar bântuit de
atâtea dezlănţuite pasiuni, e o cale de mirare şi o potecă de seninătate.
Adunată în jurul propriei identităţi, deschisă, filocalică, aşa cum aproape că
nu se mai scrie astăzi, poezia lui Mătcaş excelează prin iubire. Nobilul sentiment apare sub multiple manifestări: de iubire
de limbă, de prieteni, de plai natal, de femeie, de Dumnezeu. Orice alcătuire
poetică face dovada felului cum a meşteşugit lingvistul la cuvânt şi imagine,
şlefuind fiecare detaliu, asemenea maestrului cioplitor în piatră care ajunge
să-i dea acesteia irizări diamantine. Se foloseşte din belşug de cuvinte mai
rar puse în circuit (târsână, nereidă,
castru, plaur, sempitern, gătej etc.). Cu ele scutură monotonia şi
cristalinizează versul.
Poetul-lingvist
ştie să se joace cu vocabulele care-i sunt dragi („o mare mereie şi-un munte mereu”), să le oficieze liric: „De fapt, cuvântul e cel ce mă farmecă. Vraja
lui / Mă poartă pe-arìpile basmului”. Spre înduioşarea noastră, îşi
versifică uneori, surprinzător, ludic şi ghiduş, cunoaşterea de cuvinte: „nonimpasibilă, noninflexibilă, /
nonacostabilă, nonconsolabilă, / nonintangibilă, nonincredibilă, / nonimitabilă, noninşanjabilă”.
Poezie
intelectualistă, scrisă în cel mai curat stil clasic, cu toate elementele
orfice la îndemână: ritm, rimă, durată. Spontaneitatea şi elaborarea fac ceea
ce se numeşte casă comună.
Lirica lui ţine
în vipt personaje din atâtea lecturi, oferindu-le loc în grandioasa „catedrală a tăcerii”, pacificând
filozofic contrariile: „erupe-o tornadă
de linişte: / polifonia tăcerii”. Livreşti sunt şi asociaţiile ce bat la
pragul rostirii: „ultimul mohican”, „ultima licornă”, „ultimul Laocoon”...
Structură fină,
de o aleasă ţinută intelectuală, socială şi fizică, Nicolae Mătcaş abordează,
în scrisul său, şi poezia clasică, şi cea modernă. Rafinat, sobru, delicat,
poetul practică o poezie de factură clasică, uşor modernă, uneori vădit
tradiţionalistă, alteori nepactizând cu nici un curent. Ceea ce l-a
caracterizat, însă, dintotdeauna e delicateţea şi crezul în idealul frumosului
izvorând din nestinsa lumină interioară a spiritului.
(Veronica Bâtcă)
De câţiva ani am
avut onoarea şi bucuria să public, în revista de creaţie şi cultură Bogdania,
eseuri, sonete, poezii, epigrame şi alte articole interesante din creaţiile
Prof. univ. dr. Nicolae MĂTCAŞ, personalitate plurivalentă – om de cultură, de
ştiinţă, intelectual şi patriot desăvârşit al Moldovei lui Ştefan cel Mare. Dumnealui
a avut o contribuţie esenţială la impunerea alfabetului latin în locul “hainelor
chirilice“, a luptat zilnic pentru neamul românesc şi creşterea prestigiului
limbii române în lume, alături de Grigore Vieru, Leonida Lari, Ion Ungureanu,
Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu şi alte personalităţi din
Moldova.
Sunt convins că domnul Nicolae MĂTCAŞ este, după cum au afirmat numeroşi oameni
de cultură, un poet elitist, de mare fineţe şi adâncime spirituală şi în care
iubirea este elementul primordial, sub toate aspectele, faţă de: neam, ţară,
semeni, natură, femeie, Dumnezeu. Creaţia domniei sale este a unui slefuitor de
diamante, a unui artist care tinde permanent către o coloană a infinitului.
Pentru ceea ce sunteţi un român de excepţie, un talentat scriitor, lingvist, poet,
publicist, dascăl de excepţie, politician patriot, rămâneţi un
strălucit exemplu de urmat pentru întreg neamul românesc. Fiindcă în curând veţi
împlini 80 de trepte de lumină şi
dăruire, primiţi din partea noastră, călduroase îmbrăţişări sufleteşti,
împreună cu vie recunoştinţă pentru strălucita dvs. operă şi activitate depusă
în slujba propăşirii neamului şi a românismului în lume.
(Ionel MARIN, Preşedintele Asociaţiei cultural-umanitare Bogdania)
Extrase
din operă:
O țară am
O țară am, un neam am și o limbă,
Și-un dor de Alba ca de-un semn
ceresc,
Chiar dacă potentații mă mai
plimbă
Pe-un pod de vămi: român –
moldovenesc.
La Chișinău când cântă ciocârlia,
La București ecou-i mă alină-n
zbor.
La Chișinău mi-i dor de România,
La București de Basarabia mi-i
dor.
Același neam, același plai,
același grai
La București, la Herța, Cernăuți,
Chiar de-i străin în țara sa
Mihai,
Ostracizat de-un neam de găgăuți.
La Cernăuți când cântă ciocârlia,
La București ecou-i ne alină-n
zbor.
La Cernăuți mi-i dor de România,
La București de Țara Fagilor mi-i
dor.
Același dor, același verde,
-același nai e
La Ismail, Cetate și la Reni,
Chiar dacă-o Iudă-n carne vie
taie
La rădăcina propriilor moșneni.
La Ismail când cântă ciocârlia,
La București ecou-i ne alină-n
zbor.
La Ismail mi-i dor de România,
La București de setea din Bugeac
îmi este dor.
Te
uită, frumoasă valahă
Te
uită, frumoasă valahă,
Cum
ninge cu miei peste noi
Și
mieii se-adună-n troiene,
Troienele-n
turme de oi.
Ascultă,
frumoasă valahă,
Cum
hăuie vântu-n fruntarii,
Cum
urcă lupoaice pe creste,
Se-nhăituie
cum palicarii
Și
strânge-ți, frumoasă valahă,
Mioarele
toate pe plai,
Strunește-ți
și câinii, bărbații,
Și
flinta pe-o buză de nai,
Și
vino la paza cetății:
Onorul
de-armân străjuindu-l,
Ne
străjuie cinstea și numele
Olimpul,
Moscopole, Pindul.
Te
uită, frumoasă valahă,
Cum
ninge cu miei peste noi
Și
mieii se-adună-n troiene,
Troienele-n
turme de oi...
Rug
Ah,
limbile-acestea de șarpe de foc
ce
mi se preling de la tălpi până-n creștet
atunci,
când o zi nu te văd,
sunt
limbile rugului
cernând
cenușa
osânditului
la moarte,
iar
fiece zi nouă, în care-mi lipsești,
e-o
amărâtă bătrână
ce-adună
cu grijă
vreascurile
vraiște
și
le-aruncă pe foc.
O. Sancta simplicitas!
Hai lumii s-o tăcem
Hai
lumii s-o tăcem, iubirea noastră,
Căci
lumea, dac-ar ști că ne iubim,
Ne-ar
răsădi cucută la fereastră
Și-o
cruce ne-ar ciopli în țintirim.
Hai
s-o tăcem cum lebăda și-o tace,
Cum
se iubesc, discret, doar trandafirii,
Și
s-ascultăm cu inima, sagace,
În
piept cum arde flacăra iubirii.
Hai
s-o tăcem. S-o ocrotim, captiva.
Să
nu cârtim în fața propriului destin.
Ne
aibă-n pază sfânta Paraschiva,
Ne-nțelepțească
sfântul Augustin.
Eu nu te pot împarte doar pe tine
Un
pom sunt la o margine de drum.
Înfrunt
semeț urgiile naturii.
Îl
omenesc pe cel ce-amic sau fur i-i
Și
nu-i cer nimănui nici-un uium.
Tu,
trecător pribeag cu pas molcum,
Ia
loc un pic sub ramii mei, vergurii,
Culege-un
fruct cu strepedul răsurii
Și
potolește-ți setea, cum-necum.
Ca
un Hristos, împart culant preaplinul
Cu
cel ce pleacă sau cu cel ce vine
Și-s
fericit că-așa mi-a fost destinul.
Atavic,
însă, îmi păzesc tainul:
Din
mult-puținul care-mi aparține
Eu
nu te pot împarte doar pe tine.
Din pom străin de-i vrea un măr a rupe...
Frumoasă
ești cum nu mai sunt în lume.
Pari
răsărită din Madame de Staël.
Te
urc pe cel mai falnic piedestal
În
crezul meu de unicat anume.
Ofrandă-mi
dai, în rit penticostal,
Un
suflet cast ca versurile postume
Și
inocența trupului din spume.
Ni-s
clipele atoluri de cristal.
Din
pom străin de-i vrea un măr a rupe,
De-o
fi să-ncerci a bea din alte cupe,
Avidă,
voluptoasă, insolit,
Mă
voi retrage, schimnic, într-un schit,
Regretul
tău urmând să se disculpe
În
tină, aducând a iz coclit.
Profil
realizat de Ionel MARIN, poet,
eseist, publicist, editor
(ionelmarin55@gmail.com)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu