Educația la urgență (II)
Mircea Bertea
26 martie 2020
Motto:
Fiecare elev are dreptul la educaţia care i se potriveşte, care răspunde
nevoilor și aspirațiilor lui. Fiecare copil are dreptul la o educație de
calitate, fie că învață la oraș sau la sat, în școli din urbanul mare, din
urbanul mic sau în școli aflate la periferie […] Grija pentru profesori trebuie
să fie la fel de mare ca cea pentru copiii noștri. Investim în profesori pentru
că ei sunt fundamentul școlii. (Premierul României, Cotroceni, 29 ian. 2020)
Am păstrat
motto-ul părții întâi a intervenției mele pe această temă, intervenție
publicată în data de 23 martie a.c., nu pentru contrastul/antiteza dintre
teorie/afirmații și practică/realitate, acesta fiind evident pentru oricine,
făcând parte din fibra noastră și din retorica supraviețiurii prin gestionarea
puținului de care am dispus, ci pentru că afirmă adevăruri și drepturi
fundamentale, firești și necesare pentru vremuri normale.
Ce se întâmplă însă în vremurile de
criză?
Că omul e
sub vremi se cunoaște și se trăiește de când lumea. Că paza bună trece
primejdia rea iarăși se cunoaște, deși nu se prea respectă, nici măcar în
vremurile rele. Plus că, ce e rău și ce e bine s-a relativizat atât de mult în
ultimii ani încât, în cercuri concentrice, alcătuiește viața noastră cu
bucuriile și necazurile ei, fiind, precum alternanța zilei cu noaptea, când
cerc vicios pentru unii și virtuos pentru alții, când viceversa. Uneori pare o
lume pe dos din basmele lui Creangă, o combinație de alb și negru (Harap-Alb),
o lume populată de nemaivăzut și nemaicunoscut pentru care încă nu suntem
pregătiți. Ca acum. Întrebarea care se pune este dacă trăim vremuri normale.
Numai că, pentru a răspunde la ea, ar trebui să ne întrebăm ce mai este normal
azi și, prin urmare, să redefinim normalul acestei lumi anormale, superinteligente
și supertehnologizate, dar căreia, iată, îi lipsesc anticorpii care să ne
asigure securitatea biologică în fața unei pandemii ce părea inițial un fel de
gripă care vine și trece bine mersi. O nimica toată, pe care credeam că o vom
învinge ușor, cum încă susține Donald Trump, deși New Yorkul arată și se
comportă ca sub asediu. O nimica toată, cu Italia în doliu prelungit, cu Spania
la urgență, cu 1,3 miliarde de suflete din India în carantină, cu lumea toată
sub asediul pandemiei, în timp ce nici la noi lucrurile nu stau prea bine…
Reiterez întrebarea: Ce mai este normal acum, în aceste
momente? Ce este bine? Ce este rău simțim. Iar ce ar fi necesar pare că știm.
Ce rol are
educația în aceste momente, înțelegând prin educație în principal obiectivarea
cunoștințelor și abilităților formate la școală în comportamente și
atitudini? De fapt, întrebarea corectă
ar fi ce rol a avut educația în pregătirea noastră pentru aceste momente.
Pentru că, judecând corect, școala îi pregătește pe copiii noștri sau ar trebui
să îi pregătescă pentru viitor, ceea ce înseamnă că îi pregătim azi pentru ce
va fi prin 2035-2040. Și că, pentru 2020 am început pregătirea lor prin
1995-2000. Perioadă în care începea reforma Marga (1997), reformă terminată odată cu plecarea acestuia de la
Ministerul Educației (2000). Dar nu despre ”reformele” celor 26 de miniștri de
la Educație din ultimii 30 de ani vreau să vorbesc, ci, așa cum am anunțat în
rândurile de mai sus, despre rolul pe care l-a avut educația în pregătirea noastră
(a copiilor noștri) pentru aceste momente, adică pentru ACUM, pentru criza
aceasta pandemică, pentru momente de cumpănă în viața noastră și în ființa
patriei. Unii vor spune că rolul școlii nu este să te pregătească pentru greu,
cu atât mai mult pentru rău și pentru necaz, ci, dimpotrivă, pentru a avea
succes în viață. Dar, a avea succes în viață nu înseamnă oare a fi pregătit și
pentru asemenea momente? Viața nu este, desigur, tot timpul frumoasă și
niciodată doar un drum drept. Dimpotrivă, este o alternativă de suișuri și de
coborâșuri, uneori domoale, alteori abrupte, uneori repezi, alteori de durată,
pe care le trecem cu efort, cu poticniri, uneori cu jertfă. Oare nu cunoaștem
și nu am trăit și noi asemenea momente? Depinde ce și pe cine numim când spunem
”noi”. Pentru că există înrădăcinată în psihologia poporului român (a se vedea
cele patru mituri fundamentale) ideea perenă a jerfei pentru creație. Un mit
real (rog să-mi fie acceptată exprimarea oximoronică!), materializat, cu
deosebire în ultimii 30 de ani, când energiile naționale s-au descătușat odată
cu abolirea dictaturii, într-o foarte frumoasă idee și atitudine morală – aceea
a sacrificului părintelui pentru copiii săi. Copilul nu mai este văzut acum
nici ca forță de muncă în plus pentru gospodăria tradițională, nici ca ”stâlp
la bătrânețe”, cum era văzut pe vremea străbunicilor și bunicilor noștri.
Raportul s-a inversat. Copilul este acum cea mai frumoasă minune a lumii, cea
mai mare realizare a familei, lumina ochilor mamei, tatălui și bunicilor. Ceva
ce trebuie ocrotit. Scuzați, nu ceva, CINEVA care trebuie ocrotit, ajutat,
slujit. El, copilul, este acum blazonul familiei. Statuia lui e deja comandată
odată cu botezul. Un botez ca o nuntă, cu daruri și fast. Cunoașteti scenariul.
Urmează grădinița (la modă, una particulară și în limbi străine). Ideea e că,
indiferent de statutul social al părinților, copilul ”nu mai trebuie să
trăiască ce am trăit noi”, lui trebuie să-i fie bine. Pentru el ne sacrificăm.
E realizarea noastră cea mai și cea mai… Frumos și înălțător. Copiii noștri
sunt campionii (Nu vi se pare cunoscută expresia, uneori susținută și de
evocarea rezultatelor excepționale obținute la olimpiadele și concursurile
naționale și internaționale?!). Grozav, dar doar la o primă și superficială
aruncare de privire! Pentru că, în realitate (în realitatea ”reală”, cu bune și
cu rele a vieții), de aici începe tragedia educației românești. A face din
copil idealul suprem, a-i oferi totul. În loc de a-l ajuta să cunoască, să
analizeze și să găsească o cale a lui, cu puterile lui și pe măsura înzestrării
genetice și a străduințelor lui. Ce înseamnă asta poate că vedem mai bine (sau
ar trebui să vedem) în aceste momente de criză și de pericol. Cu deosebire
părinții și bunicii, cei care au ocazia să înțeleagă acum că problema nu este
cu necesitate la școală ca instituție, la profesori, ci chiar la ei. A face din
copil un zeu înainte de a face din el un om este greșeala fundamentală a
familiei după 1990 în România. Așa am ajuns să desființăm școlile profesionale,
pentru că, vezi doamne, copiii noștri nu sunt de școli profesionale…așa am
ajuns să cheltuim o groază de bani cu meditațiile încă din clasele primare. Așa
am ajuns să avem copii în școlile de stat care n-au circulat niciodată cu
transportul în comun și nu pot spune două cuvinte inteligente despre troleu sau
tramvai (ce să mai spunem despre cei din școlile scumpe, particulare). Așa am
ajuns să avem copii stresați de mici, pentru că-i obligăm să facă ceea ce ei nu
înțeleg (și, prin urmare, nici nu pot și nu doresc să facă), timp de 10 ore pe
zi (4-5 ore la școală și încă pe atâtea acasă!). Așa s-a ajuns la înmulțirea
facultăților particulare, care au apărut ca ciupercile după ploaie, fabrici de
diplome. Și nu numai ele, ci și unele universități de stat care au dat gustul
învățăturii pe gustul locurilor pe bani, pentru a asigura salarii de
parlamentari pentru reali sau ”făcuți” și prefăcuți profesori universitari și
doctori copy paste. Așa am ajuns să avem atâtea neajunsuri, pentru că, prin definiție,
toți trebuia ”să ne ajungem”. Ceea ce, evident, pentru toți nu este posibil. Și
totuși, cum a fost posibil să fie posibil scenariul descris mai sus (chiar dacă
acceptăm că e doar parțial real)? Explicația se află nu în cecitatea noastră
referitoare la căile și modalitățile succesului social și profesional, ci în
chiar trăsătura fundamentală a educației de bază și a celei profesionale.
Anume, în faptul că roadele ei (ale educației și formării profesionale) nu se
văd imediat, ci, în medie, după două decenii. Suficient timp pentru iluzii și
căutări deșarte, uneori ireversibile. Ca să înțelegeți pe deplin ceea ce spun,
vă rog să vă închipuiți că toate cunoștințele, deprinderile și atitudinile care
sunt acoperite formal de diplomele noastre școlare și universitare ar fi
posibil să fie probate cu o testare de tip ”patul lui Procust”. Vă puteți
imagina ce spaime ar provoca o asemenea examinare și ce procentaj din
”diplomați” ar intra voluntar în carantină și în concedii medicale, câte
diplome ar trebui anulate?! Sau, ca să dau un exemplu mai puțin dur, chiar unul
prietenos, încercați să vă imaginați că elevii/studenții noștri sunt la
școală/universitate precum Simona Halep pe terenurile de tenis ale marilor
competiții internaționale. În sensul că se califică, merge mai departe doar
învingătorul. Probabil, cei mai mulți
veți spune că e un nonsens, că așa ceva în învățământ nu e posibil. Și totuși,
în articolul următor, vă veți convinge că aceasta este calea învățării autentice
și a educației pentru viață. Și că, de fapt, asta faceți și dumneavoastră,
învățătorii și profesorii cu vocație în școlile în care activați. Chiar dacă nu
faceți caz de această ”performanță” firescă și normală pentru învățarea
durabilă în ziua de azi, pentru zilele de mâine. Și chiar dacă, după cum spunea
Marin Sorescu, totul pare și, uneori, chiar este invers.
Reveniți la
motto-ul articolului. Apoi la text și, din nou, la realitatea crizei. Poate așa
veți înțelege mai bine că închiderea școlilor din cauza stării de urgență
pandemică trebuie transformată în momente de analiză lucidă și de măsuri
raționale și nu prioritar emoționale. Că ”examenul” ieșirii cu bine din
pandemie este cu mult mai important decât examenele naționale și că nu acestea
trebuie să ne îngrijoreze prioritar. Nici măcar ideea de ”înghețare” a anului
școlar/universitar (idee nerealistă, din moment ce învățarea este prioritar
individuală). Părea multă energie risipită emțional și prea multă îngrijorare
națională pe aceste temeri artificial și neoportun ”exploatate” în spațiul
public. Rațiunea și educația autentică ne obligă să afirmăm și să acționăm acum
solidar, sub o singură deviză: Viața și sănătatea noastră au prioritate!
E vremea experților și
profesioniștilor.
______________________________
Despre
autor:
Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național
Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea
“Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări
și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație
și Cultură.
Mircea
Bertea / Foto: Arhivă personală
Sursa: Prof. VALENTINA LUPU
COMENTARII:
Nora spune:
26 martie
2020 la 21:52
O
radiografie realistă a educației! Crudul adevăr! Felicitări și gânduri bune
optimiste!
Răspunde
Avatarmihai spune:
26 martie
2020 la 17:02
NAUFRAGIU
TOTAL ….in invatamant
Niciodata nu
mi-as fi putut imagina cat de gaunos si putred este invatamantul nostru . Dar
nu stiu de ce oare ma mir! Cum ar putea fi altfel cu niste sexagenari sus
ramasi , secretare de stat si nu orice, coafate si tapate cu rochii de zenana
si rujate la greu apartinand unor vremuri demult apuse . Priviti cata
bezmeticeala este acolo in acea cloaca ministeriala de cadre expirate pentru
timpurile noastre, care isi dau cu stangul in dreptul nestiind cum sa ajunga la
solutii rapide , ferme si sustenabile . Chiar ii vedeti capabili pe acesti
ganditori din hartie creponata sa ia niste decizii inteligente in momente
critice, cand ei stau in minister ca in jurul unui ceaun cu zacusca de
Topoloveni ce clocoteste asteptand nerabdatori vacanta? Au ajuns ca la ruleta
sa dea cu zarul daca pot amana cursurile ,sau sa se taie din programa scolara ,
sau de ce nu inghetarea anului scolar. Pierduti in spatiu. Nu le pasa deloc de
elevii Romaniei , ca nu-si termina materia si pica banalele examene . Cu un
grad de promovabilitate de doar 40% ce vrea sa insemne? Sudoare , de loc. In
loc ca scoala sa creasca exigentele pe elevi,e mai usor sa modifici programa
scolara. Gandire profunda a unor cadre numai bune de demis cat mai repede .
Atunci cand Cosiliul National al Elevilor a cerut sa se inceapa anul scolar pe
01/ sptembrie, ca nu-i timp suficient de parcurs materia ,datorita vacantelor
fara noima , acele doamne tapate de langa ceaunul cu zacusca au sarit ca arse
ca nu-s de acord cu aceasta data. Au si ei dreptul la soarele de Techirghiol
sau Herculane daca se poate pana la 01/Oct. . Scoala americana si britanica
incepe anul sc pe 25 August . Mda, niste aiuriti ar zice ganditorii nostrii. .
Stimati ocupanti ai ministerului educatiei , daca nu va treziti la realitate si
considerati scoala ca pe un SRL ,unde voi sunteti doar niste prestatori de
servicii si alea facute cu lehamite iar elevii niste clienti, tara nu are
nevoie de voi .
Răspunde
AvatarAndreea spune:
26 martie
2020 la 15:52
Excepțional!
Sunt întru totul de acord cu dvs! Multă sănătate vă doresc!
Răspunde
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu