”Gânduri la vreme de restriște”
Președintele Academiei Române, Ioan
Aurel Pop
19 mart. 2020
Un mesaj
emoționant transmis nouă, tuturor românilor, de către istoricul și
universitarul clujean, președintele Academiei Române, prof. univ. dr. Ioan
Aurel Pop (redăm, integral, textul scris pe pagina sa de facebook):
”A venit
nenorocirea aceasta peste noi și nu știm ce să facem. Unii ne lamentăm și ne
gândim la sfârșitul lumii și la prezicerile lui Nostradamus. Alții ne dăm
viteji în vorbe și declarăm ritos că nu ne temem de nimic, dar în adâncul
nostru numai noi știm ce este. Cei mai mulți tăcem, privim în jur și nu ne vine
să credem. Știu că nu există cineva cu vreo soluție miraculoasă pentru a ne
face optimiști în aceste zile. Ne gândim la ce este mai rău, ne uităm la cei
care sunt (deocamdată!) mai loviți decât noi, ne cufundăm în gânduri sumbre.
Evident,
avem și câteva remedii, unele doar paliative. Râdem la primirea unor glume și
filmulețe pe mail sau pe WhatsApp și mai ieșim din încordare. Râdem, dar nu e
întotdeauna râsul nostru. Totuși, râsul ține de esența umană, este tipic
omenesc și a salvat lumea de la multe rele. Se spune că Aristotel a avut un
tratat despre râs, pe care biserica occidentală ar fi încercat să-l oculteze și
să-l condamne, fără să reușească. Apoi, ne gândim că nu este prima catastrofă
planetară prin care trece omenirea. Au fost răciri sau încălziri bruște de
climă, au fost molime ucigătoare, de la Ciuma Neagră care a omorât, pe la
jumătatea secolului al XIV-lea, între 30-60% din populația Europei până la
Gripa Spaniolă de la finele Primului Război Mondial, care a ucis mai mulți oameni
decât însuși războiul.
Și, de
fiecare dată, viața a învins. Sigur că a învins pentru cei rămași și nu i-a mai
putut învia pe cei duși dintre noi, pe cei dragi ai noștri, lăsându-ne cu
speranța în obșteasca înviere…
Dar ne mai
gândim, în aceste zile, și la altele și ne încurajăm cu vorba noastră,
salvatoare de multe ori, că în tot răul este și un bine.
De când oare nu am mai respirat, mai
ales în marile orașe, un aer mai curat?
Deocamdată
ne putem plimba pe jos – fiindcă Dumnezeu ne-a dat picioare ca să umblăm cu ele
și nu să le punem doar pe pedala de accelerație a mașinii ori să le îndreptăm
obligatoriu spre ascensoare – prin locuri mai ferite, pe cărări demult uitate
și ocolite. Am trecut mereu grăbiți pe lângă edificii și nu am văzut un detaliu
arhitectonic original, nu am avut vreme să prețuim un colț de stradă, o statuie
sau un bust al unui om odinioară faimos și azi uitat. De când nu am mai avut
răgazul să privim o gâză care învie după iarnă, de când nu am mai conștientizat
versurile lui Topârceanu cu puiul de muscă ieșit „ca să-și usuce labele”? Poate
că în serile lungi, vom reuși și noi, ca Blaga, să auzim (din nou ori pentru
prima dată) „cum bat în geamuri razele de lună”.
Poate că nu i-am mai ascultat demult
pe părinții și bunicii noștri, cu durerile lor, cu poveștile lor de demult, cu
obsesiile lor de oameni bătrâni și bolnavi.
S-ar putea
ca ideile lor fixe, sâcâielile lor, sfaturile lor și chiar amintirile lor,
gândurile nostalgice din viața lor trecută să ne ni se pară dintr-o dată pline
de farmec și de miez. De când nu ne-am mai jucat în chip serios cu nepoții ori
copiii noștri, fără grabă, în tihnă, cu sufletul deschis? Iată că avem acum
timp să ne punem în pielea lor și să înțelegem că „bucuria și iubirea lor este
jocul”, că au nevoie și ei de copilărie și că este așa de simplu, de necesar să
ne copilărim și noi câteodată.
Unii dintre noi ne mirăm că vin
românii acasă din depărtări și ne gândim că ar trebui să rămână unde se află.
Da, comod și
sigur pentru noi și, poate, chiar pentru ei, așa ar fi, numai că firea
omenească nu se ghidează întotdeauna după regulile rațiunii. Pe lângă minte,
avem și inimă, iar inima ne trage la casa noastră, lângă ai noștri, lână aceia
care ne pot înțelege „bucuria și amarul”, dorul și durerea. Acum se vede că
globalizarea nu ne poate despărți de „locul nașterii noastre”, că ne exprimăm
grijile mai bine în românește, chiar dacă vorbim și engleză, franceză ori
germană. Inochentie Micu, trecut în lumea drepților în 1768, la Roma, după
aproape un sfert de veac de exil, a cerut să fie îngropat acasă, la Blaj, în
așteptarea obșteștii învieri, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât din
pământul patriei”. Mulți au privit cu nepăsare această dorință testamentară și
au pus-o pe seama unui om amărât, a unui om de demult, care gândea după
tiparele vieții lui. Iată că acele tipare se potrivesc și astăzi, pentru că, în
anumite privințe, „nimic nu este nou sub soare” (nihil novi sub sole).
Trudiți de
viața trepidantă, vlăguiți de alergătura zilnică, dați afară de prin
trecătoarele slujbe, umiliți câteodată pentru banul câștigat greu, speriați de
primejdia stingerii printre străini, românii iau calea țării. Unii își dau
seama abia acum că odinioară, când ispita câștigului substanțial i-a putut
orbi, au hulit țara, în loc să se supere doar pe oamenii nemernici, pe
instituții nevolnice, pe împrejurări nefaste. De câte ori nu am auzit persoane
(de succes sau nu) care spuneau că nu mai au nevoie de România, că s-au săturat
de România ori că nu vor mai reveni în România! Sufletul nu se pliază, însă,
după rațiunea rece, după orgolii de moment și nici după venitul material
copios. Mulți ascultă acum imnul național cu alte urechi, iar unora „Balada”
lui Ciprian Porumbescu le dă altfel de fiori. Casa de acasă, oricât de umilă ar
fi, prețuiește acum mai mult decât toți banii din lume.
Vorba „să ne ținem de neamuri” are,
parcă, acum alt înțeles.
Iar asta se
întâmplă – culmea! – în mijlocul izolării la domiciliu spre care suntem
îndemnați. Ne izolăm desigur, dar ne izolăm întru unitate, iar această unitate
constă și din familia cea mare care este neamul nostru.
Ne socotim
adesea mai proști decât alții, mai necivilizați, mai inculți. Dăm buzna în
magazine, ne aprovizionăm peste măsură, dăm din coate și zbierăm, mințim că nu
suntem infectați și că nu am fost în zone de risc, ne purtăm iresponsabil. Dar
oare alții – puși în fața acestei situații-limită – cum fac? Oare sunt mult mai
buni, mai umani, mai solidari? Nu sunt astfel întotdeauna și nu toți! Am văzut
cozi imense la Londra sau la Los Angeles, am văzut îmbrânceli, insolențe și
prefăcătorii la Paris ori la Madrid. Oamenii sunt oameni peste tot, cu bune și
cu rele. Popoarele nu sunt, însă, bune sau rele, morale ori imorale, egoiste
sau generoase, ci numai oamenii sunt așa.
Nu este momentul să ne lamentăm, ci
trebuie să ne adaptăm cât mai bine împrejurărilor și să mergem înainte.
Haideți să considerăm că, în mijlocul
acestui rău imens, am câștigat în comunicare, în dialog și în omenie.
Văd zilnic
români care se duc să hrănească alți români, care împart hrană și măști, care
duc vitamine pentru întărirea imunității organismului, care au grijă de
animalele de companie rămase singure. Aceștia trebuie prețuiți și încurajați.
Văd și români nepăsători, egoiști, sperjuri sau cinici, iresponsabili sau răi.
Aceștia trebuie veștejiți și pedepsiți. Legile curente și cele excepționale,
regulile de viețuire și de conviețuire nu se discută, ci se aplică. Nu este
acum momentul să fim originali, să ne exhibăm orgoliile și inițiativele, să
încercăm să ne „descurcăm”.
E drept că „românul s-a născut poet”,
dar acum, în viața publică, trebuie să domnească legea și ordinea, nu „poezia”.
Pe de altă
parte, românii (ca și italienii) nu sunt nemți ori elvețieni și nu au în spate
o istorie întreagă de civism și democrație liber consimțită. Aș vrea să văd
oameni politici care să explice starea aceasta de urgență pe înțelesul tuturor,
să nu vorbească doar în sentințe, de la înălțimea podiumului lor de șefi, să nu
se sfiască să pună și o lacrimă între slove (cum ar fi zis Goga), să nu-și
ascundă vorba tremurată, să ne arate că trăiesc drama noastră și că împărtășesc
speranța noastră. Vorba dulce, dar fermă poate muta munții din loc. Să fim
blânzi, buni cu medicii (și personalul medical) și cu învățătorii (de toate
gradele). Primii ne vindecă trupurile vlăguite de boală, iar ceilalți ne vindecă
sufletele, duc educația mai departe, cultivă încrederea în om și umanitate.
Am vrea (mai ales acum) să-i simțim
și pe politicieni ca fiind de-ai noștri, cu spaimele și cu credințele noastre,
cu vorbele noastre simple.
Dar, în
plus, dincolo de toate aceste naivități ale mele, ei mai au o datorie: să ia
măsuri bune, să aibă alura de lideri, să-și conștientizeze rolul de elite, ca
să ne poată insufla încredere și speranță. Dacă nu pot sau nu știu să facă
acest lucru, atunci este grav, căci poporul acesta are nevoie de ghidaj bun, de
călăuze potrivite.
Altminteri, „bucuroși le-om duce
toate”, pentru că ne știm trecători și vulnerabili.
Suntem
trestii gânditoare, cum zicea Blaise Pascal și ne purtăm ca atare, cu umilință
și cu semeție în același timp, în căutarea echilibrului. Dacă nu o facem mereu,
înseamnă că avem mari carențe în educație, că nu am făcut școală cum se cade,
că am rămas la un stadiu de ființă inferioară. Criza aceasta neașteptată ne-a
învățat ce să prețuim în viață, cum să separăm valorile de nimicuri, ce mare
avere este bogăția sufletească. Alergăm clipă de clipă după slujbe bănoase,
căutăm să trăim în mare confort material, ne ascundem adesea adevăratele
sentimente și acum ne dăm seama ce bogăție avem în noi și cum am putea să
revărsăm această bogăție spre semenii noștri.
Poate că,
după această grea încercare, ne vom rândui altminteri viața individuală și
socială, ne vom trezi să fim mai buni și mai drepți, ne vom revărsa preaplinul
sufletului spre lume și spre țară, adică spre colțul nostru de lume, pe care
nu-l iubim pentru că este perfect (nu este!), ci pentru că este (încă) al
nostru.”
http://www.radiocluj.ro/2020/03/19/ganduri-la-vreme-de-restriste-pres-academiei-romane-ioan-aurel-pop/
Sursa: Pot Logaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu