Universul Calhoun
*"Universul
Calhoun", un experiment care ar trebui predat și analizat in școli și
universități, astfel încât viitoarele serii de decidenți politici să înțeleagă
încotro ne îndreptăm cu toții.*
În anii
'60-'70, etologul american John Calhoun a făcut un experiment social
remarcabil, cunoscut ca „Universul 25”. După ce începuse prin 1958 cu
„Universul 1”, a ajuns, în final, la o rafinare teribilă a experimentului și la
concluzii de-a dreptul înfiorătoare.
„Universul
25” era un rezervor de formă pătrată cu latura de 2 m și înălțimea de 1.5 m, în
care se păstra o temperatură constantă de 20 grade, ideală pentru șoareci.
Animalele introduse aici aveau apă și hrană din abundență. Practic acesta era
un paradis al rozătoarelor întrucât nu existau dușmani naturali, totul era
septic(se făcea curățenie săptămânal, iar medicii veterinari se asigurau că
grupul are o sănătate fizică deplină), bolile erau „eradicate”, iar existența
din belșug a hranei elimina lupta pentru supraviețuire. Sistemul de hrănire și
de alimentare cu apă era gândit astfel încât aproape zece mii de șoareci s-ar
fi putut hrăni concomitent fără să simtă vreun disconfort.
Ei
bine, în acest paradis s-a început popularea cu patru perechi perfect sănătoase
de rozătoare. Obișnuirea cu spațiul, explorarea acestuia și nașterea primilor
pui a fost denumită de Calhoun „Faza A”. Imediat după aceasta a început
expansiunea, sau „Faza B” caracterizată printr-o creștere exponențială a
populației în condiții apropiate de cele ideale(matematice). Astfel, la fiecare
55 de zile populația rezervorului se dubla. Această etapă însă a durat până în
ziua 315 a experimentului când s-a constatat o scădere accentuată a ritmului de
creștere a populației care se dubla abia la 145 de zile. Populația rezervorului
în acel moment era de aproximativ șase sute de rozătoare.
Se
intrase, conform lui Calhoun în „Faza C” a experimentului. În populația de
șoareci se făcuseră ierarhii. Datorită condițiilor bune de trai, șoarecii
trăiau mai mult, pierzându-și puterile fizice mult mai târziu decât în condiții
naturale. Pe acest fond a apărut o nouă categorie socială, cea a „oropsiților”,
compusă din exemplare tinere, victime ale agresiunilor șoarecilor în putere
care ocupau centrul rezervorului. Așadar, aveam aristocrația formată din membrii
maturi și perfect sănătoși și, de cealaltă parte, oropsiții - șoareci tineri,
dar insuficient dezvoltați, remarcându-se prin blana mușcată și prin ocuparea
unor poziții marginale în societate.
„Oropsiții”
au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care
spațiul devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi,
refuzându-și rolul social de apărători ai femelelor gestante și ai puilor.
Astfel apare un stres suplimentar pe femele care compensează printr-o creștere
a agresivității pentru a-și apăra progeniturile. Însă, în mod ciudat,
agresivitatea nu mai este îndreptată doar spre exterior ci, culmea, spre
interior, adică spre propriii pui. Vârful acestui comportament aberant a fost
atins în momentul în care multe femele au început să-și nimicească puii,
retrăgându-se în cuiburile superioare și refuzând împerecherea.
Acesta
a fost momentul trecerii în „Faza D”, cea a distrugerii. Din grupul
„oropsiților” au apărut treptat noi personaje denumite „frumoșii” sau „dichisiții”.
Se distingeau de ceilalți întrucât aveau blana impecabilă. Grupul era compus,
în principal, din masculi având un comportament absolut necaracteristic.
Membrii săi refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu se
împerecheau și duceau o viață absolut pasivă. Durata medie a vieții unui
șoarece din ultima fază era de 776 de zile, cu 200 de zile peste limita
reproductivă. De asemenea, pe măsură ce se edifica grupul „frumoșilor” creșteau
comportamentele homosexuale, agresivitățile inutile și alte comportamente
inexplicabile. Spre exemplu, a apărut și s-a dezvoltat canibalismul, fenomen
de-a dreptul aberant pentru o societate în care hrana nu era o problemă.
Femelele refuzau să-și mai educe puii. Aceștia, de cele mai multe ori, deveneau
victime ale propriilor mame lovite de „instinctul” canibal. În ziua cu numărul
1780 a murit ultimul locuitor al acestui paradis.
În
momentul în care era limpede încotro se îndrepta populația de șoareci, Calhoun
a încercat un nou experiment. A extras din rezervor mai multe perechi de
șoareci pe care le-a transferat în alte rezervoare, în condiții la fel de
ideale, în care nu mai exista „stresul spațiului”. A fost surprins să constate
că, spre deosebire de primii șoareci care începuseră să se înmulțească în
condiții ideale, aceștia n-au renunțat la comportamentul pasiv, găsindu-și
sfârșitul fără să se împerecheze.
Concluziile
experimentului lui Calhoun sunt de-a dreptul îngrijorătoare. Fiecare specie
caută să-și găsească și să-și dezvolte condițiile ideale de trai. Spre
deosebire de animale, omul chiar este capabil să-și dezvolte universuri
similare celui al lui Calhoun. Chiar și lumea în care trăim, lipsită de
primejdii, dar din ce în ce mai stresată de lipsa spațiului, poate fi
considerată un „Univers Calhoun”.
De altfel,
rezultatele se văd prin apariția unor teorii aberante care tind să devină norme
sociale, prin „robotizarea” individului s.a.m.d. Oamenii lipiți de ecrane și
„frumoșii” orașelor noastre par a fi simptomele unei societăți care merge
iremediabil spre autodistrugere.
Sursa:
AD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu