George și Rodica Anca
In Memoriam
FEBRUARY 29, 2020
Luna
aceasta, februarie, ne-a adus și destule surprize triste. Bunul meu prieten (pe
care îl cunoșteam de pe când eram o copiliță de 20 de ani), scriitorul,
traducătorul și omul de cultură George Anca a plecat la ceruri pe 26 februarie
2020, la doar 10 zile după moartea soției sale Rodica. Este întotdeauna trist
și dureros când te desparți de un vechi prieten, dar cu atât mai greu și
zdrobitor pentru suflet când cu acel prieten abia ai vorbit cu o zi în urmă și
nu părea nimic în neregulă. Vestea morții sale m-a cutremurat și năucit,
readucându-mi din nou aminte că nu știm niciodată când vorbim pentru ultima
oară cu un prieten, când ne scriem ultimul mesaj, ultimul e-mail.
Pe 12
februarie îmi trimisese un text scris de soția sa, Rodica Anca, pentru
publicare. Pe 13 februarie, îmi trimisese textul său. Le veți găsi pe amândouă
în această ediție a Revistei Integration.
George Anca…
Când l-am
cunoscut pe George Anca, eram studentă la Facultatea de Filologie a
Universității București și participam cu multă curiozitate și pasiune la
conferințele organizate de acesta în cadrul Bibliotecii Pedagogice I.C.
Petrescu, unde era director de mulți ani. Conferințele aveau subiecte diverse,
însă cel mai adesea evoluau în jurul conceptului de indianistică, a
raporturilor dintre cultura română și cea indiană, cu eseuri, lansări de carte,
prezentări de idei, invitați de seamă și momente artistice – dansuri, recitări
de versuri, mici scenete. O lume fascinantă, un mediu prietenos și o
extraordinară deschidere către nou.
În ultimii
ani și până săptămâna trecută, George Anca a fost coordonatorul unui cenaclu
care era organizat pe aceleași principii, cenaclu ce purta titlul „Colocviile
de Marți” din cadrul centrului socio-cultural Jean Louis Calderon – și care
reunea personalități culturale din numeroase orașe, din străinătate, iar
cultura indiană, pe care am ajuns, datorită domniei-sale, să o iubesc și să-i
consacru ani de studiu, s-a aflat mereu la loc de cinste.
George Anca s-a născut la 12 aprilie 1944. A
urmat studii de filologie în cadrul Universității din București (absolvind în
1965). studii doctorale (1974 – în cadrul aceleiași universități), continuând
cu specializări în importante centre universitare ale Europei (Roma, 1973) și
Asiei (New Delhi, 1981 – limba și literatura sanscrită, cu o supraspecializare
în imnurile vedice). A activat ca profesor în numeroase centre universitare din
România și India, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România, președinte
al Asociației Culturale Româno-Indiană, președinte fondator al Academiei
Internaționale Mihai Eminescu, membru al Uniunii Internaționale pentru Studii
Antropologice și Etnologice, vicepreședinte al Societății de Etnologie din
România.
Implicat în
numeroase activități culturale, George Anca a publicat numeroase studii și
eseuri cu subiect antropologic, etnologic, literar, volume de poezie, proză,
traduceri, printre acestea aflându-se și o excepțională redare a poemului
Luceafărul de Mihai Eminescu în sanscrită. A tradus în limba română din
Kalidasa, Milarepa și Tagore.
Manager
cultural cu o activitate bogată și unanim recunoscută pentru valoarea sa,
George Anca a desfășurat o bogată activitate creativă, literară. Cei care îl
cunosc îndeaproape știu că scriitorul George Anca are în permanență asupra sa
un carnețel și un pix, notând frânturi de idei și adesea oprindu-te în mijlocul
unei conversații pentru a cere lămuriri despre ceva ce ai amintit, o frântură
de frază, mențiunea unui nume sau alt element care i-a incitat imaginația. A
documenta viața de toate zilele, cu larma, liniștea și tumultul micilor
întâmplări sau marilor tragedii, iată ce se află în carnețelele respective,
care slujesc apoi drept suport pentru traiectul ideatic ce va fi configurat în
literatură.
Pentru cine
nu e obișnuit (dar cred că toată lumea care l-a cunoscut… este) textul lui
George va părea, la prima vedere, de neînțeles. Vă asigur că este doar o
aparență. George transcrie (în carnețelele sale și apoi în computer)
starea-de-gând, confuzia, rătăcirea, stupoarea și uimirea, mulțumirea, bucuria și
tristețea – tot ceea ce ne copleșește mintea în fiecare clipă, simultan și
necernut. Nici George nu le cerne, doar le transcrie, lăsând cititorul să își
surprindă în pagină imaginea fidelă a propriei minți, a Minții noastre
neîmblânzite.
S-a spus despre
artistul contemporan – nu numai poetul, ci și muzicianul și pictorul – că arta
sa, cea de azi, eludează logica și sensul cu care am fost obișnuiți în
clasicism, romantism, poate și în primele etape ale modernismului. În fapt,
artistul este, astăzi, mai mult decât un creator (sau altfel spus, nu mai poate
fi doar atât): el trebuie să aibă privirea incisivă a jurnalistului și
atitudinea ludică a celui ce asamblează un puzzle. Muzica contemporană are,
uneori, aparența unui conglomerat de sunete disparate; poezia contemporană nu
mai propune versuri, ci cuvinte risipite pe pagină, ce dau impresia unei
mișcări ideatice lipsite de coerență. Ideile par să nu conveargă. Imaginația
pare risipită în direcții divergente. Totuși, nimic mai fals. Artistul încearcă
să supună conglomeratul de impresii, evenimente, întâmplări, fapte,
încrustându-l în creația sa, conferindu-i un supra-sens.
Am citit
multe din volumele de poezie și proză ale lui George Anca, cu aplicație și cu
un creion în mână, pentru a-mi găsi drumul prin labirintul ce se desfășoară
înaintea-mi. Nu este o lectură ușoară, dar tot astfel nici Ulise sau Finnegans
Wake nu sunt. Finalul lecturii unei opere literare de George Anca aduce, însă,
tot atâtea satisfacții ca și cea a unui roman de James Joyce – paradigma
literară este alta, desigur, dar travaliul receptiv este similar. Pătrunzi în
gândurile unui scriitor care a ales să expună cititorului absolut toate
secretele procesului creativ, or acesta este un fapt rar. Multe din prozele și
poeziile sale îmi amintesc de o lucrare muzicală contemporană intitulată
Ulysse, compusă de Octavian Nemescu, și care utilizează înregistrarea
„zgomotului de fond” al unei zile obișnuite – conversațiile oamenilor într-o
stație de troleibuz, un tren pregătindu-se de plecare, zgomotul mașinilor pe
carosabil, dar și elemente din viața de zi cu zi – cineva amestecând ceaiul cu
lingurița într-o ceașcă, draperiile fiind trase la o parte – mici frânturi de
viață. În absența unui reportofon, George Anca înregistrează zgomotul vieții cu
ajutorul cuvintelor (Imaginează-ţi c-aş reproduce viaţa noastră
antireproductivă – notează autorul), îl transcrie, lăsându-i cititorului
posibilitatea de a-l recompune. El nu transcrie mișcările delicate ale
obiectelor inanimate, ci cuvintele fără număr rostite și auzite.
Aveți ce
mânca, de ce pui întrebări indiscrete, te iubesc, şi eu, o să ne găsești
spirite, dramatism – a sta de vorbă despre orice, la paişpe ani e nervoasă,
dacă nu-i iese o linie, face scandal de tragedie, aseară mi-a recunoscut că ce-o
fi apucat-o, conversație tibetană, orez himalaic, o iubesc, sună, n-aud, ca la
tine, ba da, creaţia, am întrebat, pâine, tichete, vitrina albastră, tratează
băieţii cu indiferență, telepatie, în privire nerăbdare de a pleca.
*
Ca
întotdeauna când George îmi trimite un text, eu încerc să descifrez în el acele
puncte de convergență, pe care le însemn pentru a-l întreba de ele Îi trimisesem textul pentru a-l comenta
împreună și îmi spusese doar atât: “Da, o să îți spun ce e cu ele, dar nu acum,
sunt ocupat, vorbim puțin mai târziu.”
Și apoi…
n-am mai vorbit.
Nu îmi
rămâne decât să sper că vom vorbi mai târziu, mereu în amintire, niciodată
uitat.
Rămâneți cu
bine, prieteni buni – Rodica și George, pe care nici moartea nu v-a despărțit.
Veronica Anghelescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu