Viorel Roman – Credință și rațiune

Viorel Roman – Credință și rațiune

Mircea Eliade a demonstrat convingator nevoia oamenilor de a se orienta in viata prin diferentierea clara dintre timpul si spatiul sacru si profan. Si dupa filozoful Martin Heidegger exista doua feluri de a gandi, ambele perfect legitime, dar care nu au nimic de a face una cu alta. Una orientata spre scopul, rostul existentei, imposibil de masurat si cuantificat, dar absolut necesara si una, sa-i zicem practica, matematica, orientata spre obtinerea unor rezultate palpabile, concrete, pe care omul le poate stapani, reproduce si le poate demonstra stiintific in sensul stiintelor naturale.

    Spatiul si timpul sacru sunt un domeniu al gandirii speculative orientate spre sensul, ratiunea de a fi a omului si cel profan rezervat activitatii rational concrete, cuntificabile. Sa urmarim relatia dintre credinta si ratiune de a lungul timpului. Nu numai Heidegger ne atrage atentia ca in vremea noastra in care gandirea stiintifica, cuantificabila, sa-i zicem matematica, sarbatoreste un trumf dupa altul, desigur spre binele tuturora, oamenii sunt oarecum tentati sa pierda din vedere nesesitatea de a reflectata si asupra lor insisi, pentru ca, la urma urmelor, fiecare om trebuie sa creada in ceva!

    Credinta, dupa Eliade, Löwith, Ratzinger, papa Benedict XVII, este punctul de plecare a tuturor actiunilor mai mult sau mai putin cuantificabile si fara de care omul ar fi complet dezorietat in viata, intr-un timp si spatiu fara repere. Omul nu traieste numai din concret, din painea zilnica, el vrea, trebuie sa stie, dece e pe lume, cum sa-si organizeze viata si ce se alege de el dupa moarte.

     Pozitivismul zilelor noastre este in contradictie flagranta cu crestinismul, pentru ca ne obliga sa ne marginim la metodologia stiintelor naturale, care fara doar si poate ne-a imbogatit cotidianul, dar prin pretentia de a ocupa si domeniul credintei, a rostului existentei, ne ingusteaza orizontul vietii.

    Sa nu pierdem din vedere ca libertatea omului de a stapanii prin cercetarea metodica realitatea concreta, este precedata de credinta ca aceasta este si posibila si necesata. Dar sa ne reintoarcem la zorile umanitatii cand experientele religioase se concretizau in mituri, dupa care a urmat, dupa Ratzinger, trei forme de a le confirma sau depasi.

1. Prima forma de a depasi faza primitiva a mitului este experienta misticului, care intra in contact direct cu Absolutul si apoi cu comunitatea sa, cu cei care nu au acest har, asa ca ei se marginesc, sau mai bine zis sunt obligati in al crede pe primul si se multumeasca cu o credinta de mana a doua. In felul acesta mitul este conservat prin experienta misticului.

  2. A doua forma este revolutia monoteista, a carei forma clasica o gasim in credinta Israelului unde mitul este inlaturat, denuntat ca o simpla facatura a omului si Absolutul este propagat de profetii care vorbesc in numele, la chemarea lui Dumnezeu. Vechiul, Noul Testamen si Coranul sunt textele fundamentale ale traditie monoteiste, abrahamice.

   3. A treia forma este rationalismul, iluminismul, a caror radacini pornesc de la filozofii greci din antichitate. Pentru ei miturile sunt o forma de cunoastere primitiva, prestiintifica, care trebuie depasita si inlocuita cu Absolutul cunostiintelor rationale. Religia este astfel inutila, fara importanta, ea poate fi tolerata in cel mai bun caz ca un ceremonial politic al cetatii.

Ultima forma de depasire a mitului nu mai are nimic de a face cu religia, din contra, rationalismul, materialismul urmareste lichidarea formelor prestiintifice si este astazi cea mai raspandita forma de abordare a adevarului. In Franta laicismul a devenit pe aceasta cale chiar o pseudo religie de stat cu un Weltanschauung propriu. Nu este deloc exclus ca acest curent stiintific sa aibe in fata un viitor chiar mai stralucit decat cel din zilele noastre. Pretentia de absolut a cunostiintelor stiintifice isi depaseste mandatul si vrea sa ocupe tot Weltanschauung-ul, sa inlocuiasca absolutul, care se afla, dupa cum am constatat, pe un palier paralel, incompatibil cu rationalismul, iluminismul cotidian.

    Sa urmarim, impreuna cu Löwith si Ratzinger, etapele istorice ale cunoasterii: orientarea magica, metafizica si cea din zilele noastre, stiintifica, modelul fiind cel, sa-i zicem matematic, din stiintele naturale, care fiecare are de a face cu o credinta si care-i sta oarecum in cale. Oamanii au renuntat azi sa caute sensul ascuns al existentei. Aceasta inclinatie a spiritului pare contemporanilor aproape o pierdere de vreme, fara sansa unui rezultat care sa merite efortul. De aceea, mai bine sa ne concentram asupra ceea ce avem concret in mana si ne putem face pe aceasta cale viata cat mai agreabila. Asa am inceput pe nesimtite sa pierden din vedere examinarea realitatii, adevarului si sa acceptam satatus-ul quo pozitivist, fara perspectiva sensului vietii. Cum s-a ajuns aici?

1. Verum est ens, existenta era adevarul. Pentru omul din antichitate si die era medievala existenta era adevarata pentru ca era a Divinitatii. Gandul, fapta din perspectiva Creatorului Suprem sunt unitare. Ce face omul este o activitate mestesugareasca mai mult sau mai putin intamplatore, perisabila si nu are nimic de a face cu adevarata cunoastere. Dupa Descartes istoria nu e stiinta. Universitatiile medievale nu se preocupau de cercetarea stiintifica.

   2. Verum quia factum, adevarata cunoastere pentru noi este numai ceea ce facem singuri. Dupa Descartes, filozoful Giambattista Vico (1688-1744) schimba paradigma scolasticii, Verum est ens in Verum quia factum. Dupa Löwith si Ratzinger acesta e momentul in care apare gandirea moderna si se se termina vechea metafizica. Ei demonstreaza mai departe cum Divinitatea s-a transformat pe nesimtite in Progresul, la care ne inchinam, mai mult sau mai putin, noi astazi. Vico il urmeaza formal pe Aristotel, dupa care adevarata cunoastere este aceea a cunoasterii originii, esentei fenomenului, dar el merge mai departe si afirma ca putem afla numai adevarul pe care l-am produs noi insine. Astfel vechia egalitate dintre Adevar si Existentea este inlocuita cu Adevarul si Realitatea, pe care a produs-o omul.

 Astfel preocuparea primordiala a spiritului uman nu mai e existenta ca atare, ci realitatiile produse de om. Cosmosul nu este produsul omului si in ultima instanta este de nepatrus, de aceea omul modern incepe sa se preocupe de opera sa proprie, palpabila. Daca in trecut sensul existentei era forma suprema a gandirii ea devine dintr-o data nesemnificativa si ceea era desconsiderat, istoria, pe langa matematica, devin adevaratele stiinte. Mai mult decat atata istoriea inghite si transforma mai tot imprejurul ei. Filozofia devine prin Comte, Hegel o chestiune a istoriei, teologie la fel. Nu numai economia este vazuta de Marx din punct de vedere istoric, dar ci chiar si stiintele naturale. La Darwin avem de a face cu istoria vietii. Intr-un cuvant numai ceea ce face omul era cogniscibi. El insusi devine in final un factum.

3. Verum quia faciedum, adevarul este de realizat. Tranzitia de la Verum cum factum la Verum quia faciedum este bine definita de Marx: filozofii au interpretat pana acum lumea, acum e important sa o schimbam. Adevarul nu mai consta in existenta ca atare, nici in faptele oamenilor din trecut, ci in schimbarea lumii. Si triumful istoriei asupra speculatiilor paleste in fata noii actiuni, a viitorului luminos la care trebuie sa se raporteaze acum adevarul.

La inceput, crestinismului si rationalismul, iluminismul faceau casa buna impreuna si la ascentiunea istoricismului crestinii au tinut oarecum pasul, insa curentul care vede adevarul in schimbarea lumii a dus la Razboiul Rece. Ortodocsii s-au baricadat in mesianicul Lagar comunist, iar occcidentali erau incercati si ei de cantecul de sirena al adevarului din viitorul mai bun cu ajutorul teologiei eliberarii, de aceiasi sorginta. Criza generata de implozia Lagarului ortodoxo-comunist si iluziei viitorului de aur a omului nou in est si de esecul teologiei eliberarii in vest, continua, pentru ca refacerea armoniei pierdute dintre credinta si ratiune si pe aceasta baza refacerea unitatii crestine se lasa asteptate. Atata vreme cat adevarul este de realizat in viitor, ca pana acuma, desigur in forme noi dar cu aceisi maduva, criza se va perpetua si ea in forme la fel de diverse.

Problematica credinta si religie este vasta, totusi cateva repere se pot desprinde din lucrarile pe care le-am folosit in prezentarea de mai sus, Mircea Eliade: Geschichte der religioesen Ideen. Freiburg 1978-91; Karl Löwith: Weltgeschichtliche und Heilgeschehen. Die teologischen Voraussetzungen der Geschichtsphilosophie. Stuttgart 2004; Jopseph Ratzinger: Einführung in das Christentum. Muenchen 1968 si Glaube, Wahrheit, Tolerenz. Freiburg 2003, si nu in ultimul rand Fides et Ratio, 1998, in care Fericitului papa Ioan Paul II vede in relatia dintre credinta si ratiune – subtitlul enciclicii – cele doua aripi, care permit spiritului uman sa se inalte si sa priveasca adevarul.

Dr. Viorel Roman, Germania www.viorel-roman.ro

https://melidoniumm.wordpress.com/2012/07/22/viorel-roman-credinta-si-ratiune/