Ioan-Aurel Pop - Sărbătoarea Crăciunului este una bucuriei și a generozității

 

Sărbătoarea Crăciunului este una bucuriei și a generozității

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

31 Decembrie 2020

 

Spre deosebire de primii ani de după 1989, atunci când lumea noastră era așa de entuziastă la gândul că se poate întoarce pe deplin și pe față la Dumnezeu, fără opreliști și amenințări, azi sărbătoarea Crăciunului, pentru mulți români, din păcate, s-a laicizat. Nu-i vorbă, nici molima aceasta, care pare că ne copleșește, nu este un sfetnic bun pentru îndeplinirea celor sfinte, la marile sau micile praznice bisericești. Faptul se petrece, poate, din cauza fricii și lașității semenilor, din cauza măsurilor restrictive, unele deplin justificate, altele mai puțin. Ca istoric, știu că boala nu ne va îngenunchea pe toți (nicio boală nu ne-a copleșit vreodată pe toți), dar ca om simt că atmosfera este tot mai apăsătoare. Și, totuși, nu ne este dat să ne plecăm în fața acestui mare necaz. Cât trăim, suntem meniți să fim ființe luptătoare, iar în postura de dascăli și de educatori avem - ca „datorie a vieții noastre” (Vasile Pârvan) - obligația să inoculăm în suflete valori, virtuți și încredere, aureolate de speranță. Iar Sărbătoarea Crăciunului este una bucuriei și a generozității.

 

Îmi aduc aminte ce însemna Crăciunul în vremea copilăriei mele, din anii regimului comunist. Nu am cunoscut atunci, între prieteni și cunoscuți, vreo familie care să nu fi ținut Crăciunul după rânduială, în zilele menite. Bunica mă pregătea cătinel, zi de zi pentru apropierea sărbătorilor, care începeau cu Sfântul Nicolae. Moș Nicolae venea și el cu daruri, dar numai pentru copiii buni și numai dacă ne curățam bine pantofii/ ghetele de cu seară și ne spuneam rugăciunea. Înainte de primul Sfânt Nicolae de care îmi amintesc, bunica m-a învățat să recit „Îngerelul”, mica poezie-rugăciune pentru copii: „Înger, Îngerelul meu/ Roagă-te lui Dumnezeu/ Pentru suflețelul meu/ Și în ziuă și în noapte/ Până-n ceasul cel de moarte …”. Nu înțelegeam fiecare cuvânt, dar, cu mintea deschisă și memoria de copil, rețineam repede și repetam mereu. Apoi am învățat „Tatăl nostru” și alte mici rugăciuni, mai pe înțelesul copilului care eram. Cu „Crezul” a fost mai greu, fiindcă este lung și mai anevoios de învățat pe de rost. Doar după ce am început să fiu atent la slujbele de duminică, am reținut pe rând pasaj după pasaj și din „Crez”.

 

Cu vreo trei săptămâni înainte de Crăciun, colindam cu toți ai casei, seara, ca la un fel de repetiții. Bunica și mama știau destule colinde (în Ardeal, pluralul era „colinzi”) ca să mă atragă, ca să-mi poată arăta harul lor, înțelepciunea din ele. Mama m-a învățat mai apoi, după ce crescusem și colinde de Paști, un fel de pricesne frumoase și duioase. Una începea cu versul „În joi seara după cină …”. Când bunica și mama își epuizau repertoriul, tata căuta, pe unde scurte, un post de radio interzis și urma un adevărat regal. Acolo, am auzit pentru prima oară colinde religioase interpretate de „Corul Madrigal”, care avea voie să cânte și să imprime în țară doar colinde zise laice. M-au încântat de atunci și mi-au rămas dragi până azi „O, ce veste minunată!” - foarte populară în Transilvania, cu varianța „Ce vedere minunată!” - și „Moș Crăciun cu plete dalbe”. Și la școală, în clasele primare, eram pregătiți cumva de marea sărbătoare, dar de una laicizată aproape complet. Moș Crăciun devenea „Moș Gerilă”, iar în loc de ziua Nașterii Domnului era ridicată în slăvi ziua Anului Nou și Revelionul. Învățam și poezii „tematice”, de genul: „Prin nămeți, în ceas de seară/ A plecat către oraș/ Moș bătrân c-un iepuraș/ Înhămat la sănioară …”. Îmi amintesc că doamna învățătoare (pe atunci „tovarășa”), tot repetând ca să învățăm versurile, zicea câteodată, în loc de „moș bătrân”, „Moș Crăciun” și revenea, se corecta, se înroșea la față, de teamă să nu afle „stăpânirea” și să sufere consecințe.

 

În după-amiaza de 24 decembrie, adică în Ajun, plecam cu bunica pe străzi, intram și în biserică ne uitam la slab luminatele vitrine, ca să treacă vremea până când mama și cu tata montau și împodobeau bradul. Nu-mi amintesc de vreun Crăciun de dinainte de 1989 fără brad împodobit cu globuri, cu nuci învelite în staniol, cu „artificii”, cu lumânări prinse frumos în suporturi special făcute. Globurile erau cam aceleași de la an la an, fiindcă banii erau puțini. Când apărea câte un glob nou, era pe dată remarcat. În loc de beteală, se puneau ghemotoace de vată în chip de zăpadă. Abia așteptam să vin acasă și să văd bradul adus de moșul în lipsa mea. De vreo câteva ori l-am văzut și pe moș, o dată fiind vorba chiar de tata, iar în alte dăți de un vecin, pe care l-am recunoscut după bocanci. Cadourile de sub brad erau modeste, dar mi se păreau atunci cele mai prețioase din lume.

 

După ce am mai crescut, am avut ocazia să văd și să trăiesc Crăciunul la țară, adică pe Valea Someșului (la câțiva kilometri de Gherla) și abia atunci am înțeles ce înseamnă o ceremonie în care religiosul și laicul se împleteau în simfonia numită viață. Abia în sat oamenii trăiau Crăciunul în sensul lui divin și uman. Cete de feciori și de copii porneau încă înainte de a însera prin sat, începând de la capătul satului ca să ajungă la celălalt capăt. Copiii, osteniți, sfârșeau mai repede, cu jeburi (buzunare) pline de nuci, colaci, mere și bomboane, dar flăcăii nu se lăsau decât târziu, după miezul nopții. Nu era nimeni care să nu deschidă ușa (porțile erau întotdeauna deschise), fiindcă neprimirea colindătorilor era semn de nenoroc. În fapt, venirea cântăreților și urătorilor echivala cu intrarea Pruncului Iisus în fiecare casă pentru tot anul următor și intra în firescul vieții. Nimănui nu-i trecea prin cap să închidă ușa.

 

A doua zi, la biserică, părintele și cantorii slobozeau din glasurile lor cele mai frumoase pricesne și colinde, cărora li se alătura mai tot satul. Acolo și atunci am înțeles ce voia să spună vorba „cu credință tare”. Tot acolo, în sat, preotul venerabil mi-a explicat ce însemna Nașterea Domnului și de la acest „moș” (pentru mine, pe atunci) am înțeles de ce Iisus era și om și Dumnezeu în același timp și de ce oamenii buni aveau în sine câte ceva și din omenia și din dumnezeirea Lui. Mai târziu, în primul an de liceu de la Brașov, eruditul și severul profesor de latină (dacă nu ar fi fost așa, nu cred că deveneam pasionat de limba lui Cicero) ne-a spus etimologia cuvântului „Crăciun”. Pentru el, ca și pentru unii dintre marii noștri lingviști (în ciuda unor dificultăți explicative), vorba românească „Crăciun” ar proveni din latinescul creatio, -nis, cu acuzativul singular creationem. Din această din urmă formă ar deriva Crăciunul românesc. Am luat explicația profesorului ca atare și mi-am însușit-o.

 

Târziu, am văzut, însă, ce complicate erau lucrurile. Creatio însemna în latină (în latina târzie) și naștere, dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul „creatura”. Obiecția teologică (a lui Alexandru Ciorănescu) adusă față de o asemenea origine, anume că ideea de „creație” sau de „naștere” este împotriva dogmei creștine nu rezistă pentru că poporul nu ține seama de dogme. Ca dovadă, în Occident, pruncul Iisus era numit în latina medievală cultă (inclusiv în cea bisericească) „Partus”, adică „născut”, iar „partorire” semnifică în italiană „a naște”. În plus, în mai toate limbile romanice, numele Crăciunului cuprinde ideea de naștere: Noël, Natale, Navidad, Natal etc. Alți specialiști aveau alte opinii și porneau de la alte cuvinte vechi sau chiar de la alte premise. Astfel, unii credeau că, fonetic vorbind, „Crăciun” ar putea să provină și din calatio, - onis, adică adunare a fidelilor unor culte precreștine, din colatio, -onis, prima zi din lună când preotul anunța sărbătorile (precreștine) din perioada următoare, din incarnatio, - onis (întrupare) etc. Sunt și opinii care consideră cuvântul acesta românesc ca fiind ivit din grecește sau substratul traco-dacic, pe motiv că el ar fi prezent în limbile slave din sud-estul Europei, în albaneză și în maghiară, adică pe unde au trăit tracii și rudele lor.

 

Este greu de spus cu certitudine de sută la sută, dar originea latină a cuvântului Crăciun mi se pare și azi cea mai plauzibilă. El se află moștenit, în forme apropiate de forma noastră din dialectul daco-român, în toate celelalte trei dialecte ale limbii române și în acele limbi vorbite azi nu neapărat pe locurile unde au trăit tracii, ci unde au trăit străromânii (protoromânii), primul popor creștinat din aceste regiuni. La venirea slavilor în Balcani și apoi a ungurilor în Pannonia, românii timpurii și românii propriu-ziși aveau în sine cuvântul Domnului și fuseseră creștinați în limba latină. Asta înseamnă că ei aveau demult în limba lor un nume pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Nu se poate presupune - chiar dacă unii filologi s-au avântat să facă asta - că denumirea românească a sărbătorii Nașterii Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi, din mai multe motive, unul fiind de ordin istoric și fiind decisiv: slavii s-au creștinat în urma românilor, ca, de altminteri, toate popoarele din vecine cu românii. Prin urmare, fenomenul a fost invers, adică natural: popoarele slave (și poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu „Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români, nu invers.

 

Tulburătoare este asocierea la noi a cuvântului „moș” pe lângă „Crăciun”, fapt de o semnificație aparte, asupra căreia mi-a atras recent atenția doamna profesor dr. Aurelia Bălan-Mihailovici. „Mòschos”, în greaca veche are sensul de „vlăstar”, „mlădiță” și, prin analogie, „fiu”, „urmaș”. Verbul „a moși” înseamnă „a aduce pe lume moșul”, adică urmașul, copilul purtător de speranță. Prin urmare, „Moș Crăciun” însemna la origine „copilul născut” sau „copilul adus în lume”. Așadar „Moș Crăciun”, în ciuda imaginației copilărești care a copleșit înțelesul inițial, înseamnă „pruncul Iisus adus pe lume”, ființa aceasta mirifică fiind totuna cu Mântuitorul. Și așa, moșul copilăriei mele a devenit la maturitate, în chip rațional, pruncul Iisus. Dar în sufletul meu - care nu gândește, ci simte - el este tot un „bătrân cu plete dalbe”, bun și blând, iertător și îmbucurător. De altminteri, de când este lumea, bătrânii - dacă rămân cu judecata limpede - sunt un fel de copii înțelepți, senini și cuminți. Aceste interpretări variate ale cuvântului „Crăciun” și ale numelui de „Moș Crăciun” nu lămuresc în chip rațional lucrurile, ci - după vorba lui Lucian Blaga - „sporesc a lumii taină”.

 

Toate amintirile mele timpurii despre Crăciun le am din anii copilăriei și adolescenței, vârste petrecute de mine sub comunism. Inclusiv etimologia (relativă a) cuvântului „Crăciun” intră în aceste salvatoare amintiri. Regimul nostru comunist a fost rău, dar, din fericire, nu a putut distruge fibra acestui popor, cum s-a întâmplat la alte neamuri. Firește, au fost atunci și foarte multe abuzuri, încălcări, interziceri, popriri de sărbători și de ceremonii. Au fost și mulți activiști care au încercat să lovească crunt în credință și în biserică, a existat, fără îndoială, educație ateistă în școală și au fost și pedepse pentru cei prinși că încalcă noile rânduieli. Numai că mie, ca și lui Creangă odinioară, mi-a fost dat să mă împărtășesc din tradiția noastră religioasă din plin și să mă bucur că, pe vremea aceea, toți ai mei erau bine și sănătoși și că nimic major nu tulbura jocul copilăresc și nici farmecul acestei vârste. Nu au fost pe-atunci numai troglodiți și torționari, ci și foarte mulți oameni normali, traumatizați de soartă, dar cu frica lui Dumnezeu, oameni culți și educați, care ne-au transmis și nouă valorile lor de viață.

 

Credința era alinarea noastră, speranța în izbăvirea de rău, de răul cotidian din societatea aceea. Iar Moș Crăciun, a cărui semnificație teologică reală nu o înțelegeam atunci, era pentru mine întruchiparea lui Dumnezeu (Pantocrator, cel pictat cu barbă albă pe cupola bisericii copilăriei) pogorât pe pământ „să ne mântuiască”. În dreaptă consecință, în cazul de față, „Moș bătrân” nu este deloc pleonastică, fiindcă „moșul” este Pruncul cel Mântuitor, fără început și sfârșit, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, un prunc minunat (adjectiv derivat din substantivul „minune”) menit să fie de orice vârstă, inclusiv de vârsta înțelepciunii.