Nicolae Mătcaș – IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI” (I)

 

Nicolae Mătcaș – IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI” (I)

 

Pe coperta 4 a cărții scrie: „În toată scriitura Vasilicăi Grigoraș, fie că e vorba de propriile trăiri și contemplări (nu doar filozofice, ci și) artistice ale realității, fie că relatează despre roadele zbuciumului creator ale altor mânuitori de condei, în centrul atenției se află întotdeauna și cu sfințenie forma sugestivă a cuvântului care ne înnobilează în trăirile și făptuirile noastre lumești. Cartea „ Tâlcuiri la firul slovei” este o nouă achiziție de valoare în palmaresul de realizări al prodigioasei scriitoare vasluiene Vasilica Grigoraș.” (Nicolae Mătcaș)

 

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!

Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.

I. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

Autoarea lucrării de față nu este un novice în ale scrisului. De vreo douăzeci și ceva de ani paginile revistelor de specialitate, dar și ale presei online din Țară și de peste hotare publică aproape cu regularitate de metronom materiale semnate de profesoara de filozofie de formație și scriitoarea de vocație Vasilica Grigoraș, materiale aparținând unor diverse genuri și specii literare: proză artistică (povestiri pentru copii); eseistică; reflecții și meditații filozofice și de scriitor (despre senectute, relațiile dintre generații, relațiile dintre semeni, virtuțile cetățenești, arta de a trăi frumos, exodul alarmant de mare al românilor peste hotare, pierderea rădăcinilor sau acutizarea sentimentului de dor de Țară, sfâșietorul și polisemanticul dor românesc, racilele societății contemporane etc., etc.); note și impresii de călătorie (pe tărâmuri exotice și prin România pitorească a lui Calistrat Hogaș și Alexandru Vlahuță), înțesate cu micropoeme-intervenții poetice lapidare de sorginte japoneză; convorbiri și interviuri (numai cât face, bunăoară, interviul cu o personalitate multilaterală cum e scriitoarea Daniela Gîfu!); cercetări monografice despre personalități ilustre ale locului (Anghel Rugină, Petre Iosub); prefețe, prezentări de apariții editoriale, adnotări, recenzii, cronici de întâmpinare; relatări ample și detaliate despre evenimente culturale și literare; poezie (pentru copii și adulți, în vers clasic, cu rimă și în vers liber; scriitoarea excelează în micropoeme de factură niponă de formă fixă: tanka, haiku, senryu, gogyohka, haibun, veritabile bijuterii literare traduse și în limba engleză și pentru care a fost distinsă cu mai multe premii de prestigiu). Palmaresul de creație al Vasilicăi Grigoraș îl constituie 20 de volume de autor tipărite (până la ora actuală), prezența în tot atâtea antologii literare, precum și, așa cum menționam mai sus, publicarea în nenumărate reviste literare editate în scris, în cele din spațiul virtual din Țară și din diaspora românească, inclusiv pe paginile de Facebook.

Ceea ce ținem să menționăm de la început și în mod expres este că scriitoarea, fire extrem de emotivă, sensibilă și aspirantă la frumos și sublim, are o atitudine de pioșenie față de cuvântul scris și rostit, îndeosebi față de cel poetic, utilizat măiestrit și la locul potrivit. În calitate de bibliotecară de aproape o viață (numai o perioadă relativ scurtă, după absolvirea Facultății de Filozofie de la Universitatea ieșeană „Al.I. Cuza”, ca profesor școlar, a predat discipline umaniste în învățământul liceal), a trăit și a visat în lumea cărților, a crescut civic, spiritual și emotiv împreună cu personajele și evenimentele ce i s-au perindat prin minte și simțire, s-a înfruptat din cărți copios, devenind, ca ființă plăpândă, bonomă, visătoare ce era și care a rămas așa pentru partea din viață care i-a fost hărăzită de Cel de Sus (n-o cunosc personal: o trădează fața și ochelarii concrescuți din pozele sporadice de pe cărțile proprii!), mai blândă, mai blajină, mai bună la suflet, mai sensibilă, mai candidă, mai elegantă în comportament, mai atentă la propria exprimare, mai pioasă față de măreția cuvântului poetic înălțător, mai delicată față de purtătorii nativi ai unei exprimări frumoase și corecte.

A citit munți de cărți, și nu ca un simplu cititor, ci ca unul select, format, urmărind îndeaproape nu doar subiectul, intriga, coliziunile, evenimentele, descrierile de peisaje și stări ale ființelor pe fundalul lor, acțiunile și comportamentul personajelor, conflictele, relațiile dintre ele, deznodămintele, ci și strălucirile diamantine ale cuvântului artistic, fațetele deschise, dar și ascunse, de descoperit, ale acestuia; a cules din cărțile citite izvoare nesecate de înțelepciune, dar a descoperit și vraja cuvintelor potrivite, jocul de culori și sensuri noi și vii luând naștere din aceste potriviri magice. S-a întâmplat ceea ce urma logic să se întâmple: s-a îndrăgostit de cuvânt, s-a îmbolnăvit de cuvânt! A ajuns singură la înțelegerea atotputerniciei cuvântului: un cuvânt spus la locul sau la nelalocul lui te poate urca, dar și coborî, te poate trezi la viață, dar și, Doamne ferește, ucide. A înțeles, după cum releva și un distins critic literar ce se referea la opera poetică a scriitoarei, că prin cuvinte ne osândim și tot prin ele ne mântuim; că toate, așa cum spune Cartea Cărților, prin cuvânt s-au făcut, pentru că „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”. Scriitoarea noastră, creștin adevărat, și nu bigot sau credincios de spoială, dăltuitoare în granitul cuvintelor, are această credință în măreția cuvântului, precum o are în existența lui Dumnezeu, ale cărui nume și ajutor le invocă și în care face dovadă că se încrede în mai toate scrierile sale.

Nu ne va surprinde, prin urmare, faptul că autoarea, în admirația sa față de cuvânt, până la urmă ajunge să-l îndumnezeiască: „Literele nu numai că sunt de genul feminin,/ dar au o delicatețe intrinsecă,/ o candoare zglobie,/ un șarm cu totul aparte,/ și-l au pe vino-ncoa,/ de aceea treptat ne îndrăgostim de ele/ și le iubim întreaga viață.// Literele ne sunt mamă, fiică, soție…/ toate unite sub oblăduirea cuvântului,/ care ne este Tatăl” (poezia „Împărăția Cuvântului”). Îndrăgostită, cum spuneam, până peste urechi de cuvântul artistic, la un moment dat (încă) tânăra bibliotecară și-a luat inima-n dinți și a început să-i încredințeze unei foi de hârtie imaculate precum propria inocență stările și sentimentele numai de ea trăite care o asaltau și o copleșeau: îndrăgostire, așteptare dătătoare de dulci fiori, dragoste, iubirea față de ființa iubită, de copii, părinți, frați, surori, străbuni, neam, Țară, față de fereastra cu trei mușcate, de grădina cu sonete; puritate, candoare, inocență, visare, zbucium sufletesc, elan tineresc, lumini, speranțe, descoperirea frumuseților lumii… Într-un cuvânt, cuminciorul, aproape neobservabilul șoarece de bibliotecă, devorator de cărți și izvoade, s-a făcut … scriitor!

În toată scriitura Vasilicăi Grigoraș, fie că e vorba de propriile trăiri și contemplări (nu doar filozofice, ci și) artistice ale realității, fie că relatează despre roadele zbuciumului creator ale altor mânuitori de condei, în centrul atenției se află întotdeauna și cu sfințenie forța sugestivă a cuvântului care ne înnobilează în trăirile și făptuirile noastre lumești. Deprinsă în mod organic cu și îmbolnăvită în mod iremediabil de lecturi sistematice în îndelungul periplu de călător prin lumea de basm a cărților, dumneaei citește și astăzi tot ce îi cade în mână: proză, poezie, dramaturgie, eseistică, memorialistică, interviuri, critică literară. Ba, de la un timp, a început să-și dea în vileag și impresiile mai întâi de cititor de rând, ulterior, când a devenit mai stăpână pe pană și pe resursele de analiză, și de critic literar în devenire. Ca și în cadrul lecturilor de texte străine sau al propriilor exersări artistice, nici în activitatea de critic literar, în modestia sa nedeclarată și neafișată, nu aspiră la mărire, slavă, accederea în categoria criticilor cunoscuți prin referirea numai la scriitorii clasici sau contemporani de mărimea întâi. Când simte stringenta necesitate de a împărtăși și altora bucuria întâlnirii cu o lucrare nouă sau cu un autor nou, nu neapărat cunoscut, cel mai des mai puțin cunoscut, uneori chiar debutant în ale scrisului, o face cu lejeritate și generozitate admirabilă, după cum i-i și sufletul: sincer, deschis, bonom, de o larghețe de necuprins.

Deși este printre primii care primește de la autori consacrați sau mai puțin (uneori deloc) cunoscuți, unii la debut editorial, noutățile editoriale cu autografe măgulitoare, ditirambice sau cu subtext, nu cred că rugămințile franci sau voalate ale acestora din urmă ar fi mobilul reacțiilor prompte din partea recenzentei de carte la care ne referim aici (iar dacă ar face-o, cu tot respectul și regretul, ar fi taxată imediat). O face, suntem convinși, dintr-o chemare a sufletului și, anticipând prezentarea concretă, cu mult suflet, binevoitor, fără luări peste picior, invidie, răutate, fără urmă de împăunare, tentație de epatare, paradă de cunoștințe și erudiție, pretenție de omniscient (deși cunoaște multe!), cu atât mai mult fără infatuare și aroganță. Ni se confesa undeva că prima cunoștință cu o carte nouă o face la repeziciune, răsfoind-o pe diagonală. Nu e singura. Așa procedează bibliografii, doctoranzii, oamenii de știință etc., care trebuie să fie la curent cu aparițiile editoriale în domeniu, să citească tone de literatură de specialitate într-un timp destul de limitat. Răsfoiesc tipăritura începând cu consultarea cuprinsului, ca să vadă despre ce e vorba, să și-o noteze și s-o citească, dacă au nevoie de informație, în timpul apropiat ori s-o pună de o parte, pentru a apela la ea când le va fi strict necesară sau vor dispune de timp mai mult. Am deprins meșteșugul de la îndrumătorul tezei de doctorat (1964-1967) de la Sankt-Petersburg, regretatul mare romanist și specialist în lingvistica matematică (inclusiv românist, care ne iubea, cunoștea și ne vorbea limba și avea studii temeinice despre limba română), omul de omenie Raymund Gh. Piotrowski.

Analizele pe care le întreprinde V. Grigoraș în articolele sale de critică literară reprezintă, cum se spunea odinioară, o critică de întâmpinare, de semnalare, de apreciere, de încurajare a autorului începător sau de exprimare a bucuriei în legătură cu o nouă realizare a unui coleg de breaslă mai în vârstă sau cu barbă. Excelente prin încurajarea tinerelor talente și speranțe, bune, dar incomplete, am zice noi, prin absența elementului critic și criticist propriu-zis, pentru o eventuală istorie a literaturii.

Autoarea, à propos, nu este la prima carte de istoric al literaturii, recenzent și critic literar. În această postură a mai apărut, și nu fără succes, și anterior (a se vedea cel puțin lucrările: „Izvoare nesecate. Însemnări despre oameni și cărți”, 2016; „Seninul din inima cărților. Critică literară”, 2019). Scurta experiență de pedagog și îndelunga activitate de bibliotecar au învățat-o că unui neinițiat în farmecul creației literare trebuie să ai răbdarea și abilitatea de a-i dezvălui secretele unei lumi mirifice, începând prin a-l familiariza cu numele și activitatea celui care scrie, experiența lui literară, genurile și speciile literare în care se manifestă, iar când e vorba despre o anume operă concretă, să-i atragă atenția de la început asupra titlului de cele mai dese ori esopic, metaforic (autoarea noastră însăși practicând la tot pasul nu numai titlul, dar și expunerea metaforică), care titlu ar putea sugera, mai direct sau mai anevoios, subiectul, conținutul lucrării, care i-ar putea amplifica cititorului interesul sau curiozitatea de a pătrunde în interiorul „casei mari” a scriitorului prezentat, pentru a stabili raportul dintre real și imaginar, dintre ficțiunea artistică și realitatea reflectată. Autoarea, în postură de critic literar – un „scormonitor în solul fertil” al unei scriituri, cum se și exprimă, se întreabă, în momente de conversație cu sufletul și de răscolire de frământări intime, dacă nu e un sacrilegiu, o profanare să intri ca un intrus cu cizmele tale pline de glod în altarul trăirilor și frământărilor intime ale scriitorului, încercând să formuleze o îndreptățire întemeiată, din punctul nostru de vedere, a intervenției respective prin bucuria nespusă de împărtășire cu cititorii a adevărurilor și simțurilor descoperite și trăite: „Este oare o indiscreție să intri și să scormonești printre ițele unor scriituri, să descoperi gânduri și trăiri intime, sau este vorba de generozitatea cronicarului de a dezvălui și celorlalți ceea ce a observat, bucurându-se împreună?”

Dar să încercăm să vorbim la concret despre lucrarea „Tâlcuiri la firul slovei”. Vasilica Grigoraș ne-a demonstrat nu o dată că, pentru a deschide poarta spre a intra în conținutul de idei și a releva specificul mijloacelor artistice ale operei unui scriitor, este necesar a porni de la descifrarea semnificației titlului pe care-l poartă, mai cu seamă când acesta e figurat, metaforic, abscons. Bunăoară, prefațând pe larg recenta carte a inimosului om de cultură român vasluian prin naștere, bănățean prin instruire, australian prin adopție Ben Todică din Melbourne „Cu brațele aripi” (Editura PIM, Iași, 2020), V. Grigoraș reia explicația dată chiar de autor: pentru dânsul viața a fost și este un zbor spre înălțimi cu brațele întinse precum păsările cerului în zbor spre țărmuri râvnite cu zel. Titlul prefeței (publicate și în cartea de față, „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”, strecoară ingenios ideea că recenzenta nu poate fi decât o poetă gingașă, el (titlul) reprezentând o aliterație, adică o înșiruire de cuvinte care încep cu aceeași literă (și sunet), aici fonemul constrictiv „z”, sunet care, conform explicației pe care ne-o propune tot recenzenta volumului, „inspiră istețime și inteligență, gentilețe și generozitate, hărnicie și altruism, încredere și speranță…”, după cum și scriitorul, în întreaga și zbuciumata sa activitate de-o viață, „a avut ca fond muzical zumzetul harnicelor albine în zborul lor spre a culege nectarul florilor pentru a-l transforma în dulcea miere, plăcută nouă, tuturor” (p. 17-18 din cartea citată a lui Ben Todică). Alt caz. Înainte de a purcede la analiza volumului de poezii „Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2019), semnat de prodigioasa și cunoscuta poetă constănțeancă Mihaela Meravei, recenzenta V. Grigoraș își intitulează eseul cu o întrebare-ghicitoare intrigantă: <De ce spune Mihaela Meravei: „Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat?”> Comentariul recenzentei ar fi că poeta le întinde o cursă cititorilor grăbiți sau neatenți, făcându-i să creadă că ar fi vorba, la sigur, de orașul ei natal, Constanța. Ar rămâne să vedem ce se întâmplă cu orașul și de ce ceea ce se întâmplă e ciudat. Ce-o fi însemnând aici „ciudat”: bizar, straniu, excentric, neobișnuit, miraculos, admirabil, extraordinar? Recenzenta ne mai atrage în mod expres atenția că se întâmplă ceva ciudat nu în orașul, ci cu orașul. Tot secretul constă în aceea că, și lucrul acesta îl aflăm numai după lectura volumului, nu e vorba de orașul concret Constanța, ci de „orașul” care este INIMA poetei, cu care, într-adevăr, se întâmplă multe, variate, așteptate și neașteptate, dorite și nedorite, banale și extraordinare, senine și înnorate, luminoase și sumbre stări și trăiri!…

În titlul cărții de față se cer explicate semnificațiile a două cuvinte, „tâlcuire” și „slovă”, și a expresiei „la firul slovei”. Substantivul deverbal „tâlcuire” are la bază cuvântul „a tâlcui”, care înseamnă „a explica, a interpreta tâlcul/sensul unor fapte, al unor vorbe, al unor cuvinte și expresii etc., iar prin extensiune – a comenta, a tălmăci, a traduce; prin urmare, și substantivul „tâlcuire” înseamnă „explicare, interpretare a înțelesului unor vorbe, cuvinte, expresii”, iar prin extindere – „interpretare a unor scrieri, a unor fapte; comentare, tălmăcire, tâlcuială”. Cuvântul „slovă” înseamnă, întâi de toate, inclusiv la origini, „literă”, „silabă”, dar și-a dezvoltat, pe parcursul întrebuințării în limbă, și alte sensuri: „gânduri spuse sau scrise”, „scriere”, „scris cu toate caracteristicile lui etc.” Să atragem atenția că, în varianta funcțională a limbii române din Republica Moldova, cuvântul „slovă” a căpătat, în uzul curent al vorbirii de acolo, și sensul de „cuvânt” (nu fără influența rusescului „slovo”, bineînțeles, care înseamnă anume „cuvânt”), semnificație pe care se pare că o acceptă și V. Grigoraș în expresia „la firul slovei”. Expresia metaforică „la firul ierbii” din limba română, care, prin analogie, a generat-o pe cea a autoarei noastre, „la firul slovei”, ne îndeamnă pe noi, cei care ne folosim de cuvinte, la o studiere amănunțită, temeinică, a cuvintelor, pornind de la întrebuințarea lor de bază, de la sol, de la rădăcini, urmărind jocul de străluciri și de obținere de sensuri noi, contextuale, figurate, metaforice, funcție de contextul în care sunt plasate, de vecinătatea, contiguitatea și ciocnirile cu semnificațiile altor vocabule, „răsărirea” lor neaoșă, spontană, de jos, din context, precum firul de iarbă dintr-un sol arid sau fertil, și dezvoltarea lor ulterioară cu șansele transformării unor sensuri contextuale, ocazionale, singulare (nefixate în dicționare, caracteristice numai operei date sau scriitorului dat) în sensuri uzuale generale, comune (incluse în mod obligatoriu în dicționarele poetice sau explicative generale). Expresivă și plină de prospețime și candoare (ca și cea formată prin analogie cu ea, „la firul slovei”, pe care o întrebuințează recenzenta în titlul menționat), expresia „la firul ierbii” a fost banalizată și văduvită în bună parte de farmecul ei poetic originar prin deasa întrebuințare în vocabularul unor comentatori sportivi („pase la firul ierbii”, „șut la firul ierbii”) sau politicieni și comentatori politici de duzină („România de la firul ierbii”, „S-o luăm de la firul ierbii”, „mafioții ies de la urnele de vot, răsar de la firul ierbii”). Utilizarea ei frecventă în limbajul politic s-ar datora și traducerii anapoda a unei sintagme cu semnificație similară din limba engleză, a grassroots movement, cu sensul de mișcare politică spontană pornită de la nivelul unei grupări, comunități de cetățeni de rând, de jos, adică mișcare de „la firul ierbii”. Recenzenta are meritul de a încerca să revigoreze sensul originar, agreabil, al expresiei, de a o scoate din bălăriile interminabilelor bătălii politice sau din hălăciuga spirituală provincială a unor pretinși comentatori sportivi, prin crearea altei expresii asemănătoare ca structură cu prima: „la firul slovei”. „Tâlcuiri de la firul slovei” ar însemna, așadar, explicații, tălmăciri, tâlcuiri privind semnificațiile contextuale concrete atribuite pentru prima oară unor cuvinte de către poeți, adică, să observăm, chiar de la începutul funcționării cu o anumită semnificație contextuală în poezia X, contextul X, de către poetul X. La origini, cum s-ar spune, la bază, „la firul ierbii”. A doua expresie, a autoarei cărții, „la firul slovei”, este creată prin analogie cu „la firul ierbii”, printr-o fericită înlocuire a cuvântului „iarbă” (la genitiv) cu vocabula „slovă” (la același caz).

Structura lucrării. Lucrarea e alcătuită dintr-o Prefață și 8 compartimente/capitole: I. Poezie (98 p.); II. Proză (21 p.); III. Adnotări asupra unor proze publicate online în „Cercul literar de la Cluj” (19 p.); IV. Literatură pentru copii (21 p.); V. Eseu (30 p.); VI. Aforism (9 p.); VII. Critică literară (16 p.); VIII. Revistă (4 p.). Mai precis, capitolele 1-8 includ așa-zisele reflecții critice despre poezie, proză, literatură pentru copii, critică literară etc., așa că ele sunt, în terminologie alecurussoistă, un fel de critică a poeziei, critică a prozei, critică a literaturii pentru copii, critică a criticii ș.a.m.d.

Nicolae MĂTCAȘ

 

București, 26.11.2020.