2-BLAJINII/ROHMANII/URICII ŞI
„MEMENTO MORI”/”ODIN ŞI POETUL”
- sau:
OARE AR FI PUTUT SĂ MOARĂ ZALMOXIS?
I-OPINIILE BISERICII CREŞTINORTODOXE
La 7-8 zile
după Sfântul Paşte Ortodox (adică, duminica sau/şi lunea următoare, după
Luminata Duminică a Paştelui Ortodox!) – există o sărbătoare stranie: „Paştele
Blajinilor” i se spune. Există, deci, în Tradiţia Ortodoxă (cât despre
celelalte forme de creştinism european, din Occident, ele nu-şi înţeleg propria
doctrină, d-apoi să li se mai ceară şi „respectarea Tradiţiei”?!) sud-est
europeană (şi, în primul rând, la valaho-români!) o problemă extrem de
interesantă: cine sunt „blajinii” – zişi şi „rohmani”, sau „urici”? Dar asupra
acestei probleme, Biserica manifestă o discreţie destul de mare...Să
(între)vedem, totuşi! “Părintele Ioan Herţa, paroh al bisericii <> din
satul Slobozia Mare, Cahul, ne-a spus că Paştele Blajinilor este, în primul
rând, sărbătoarea închinată celor adormiţi şi de aceea se mai numeşte Paştele
celor adormiţi. În unele localităţi, Paştele Blajinilor se prăznuieşte în
Duminica Tomei, în altele - după Săptămâna Luminată. De obicei, enoriaşii se
adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu
steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă, împreună cu preotul, spre cimitir,
unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi,
se practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare, unde
sunt sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani şi
oropsiţi. Tot de Paştiele Blajinilor, potrivit părintelui Ioan Herţa, în unele
localităţi creştinii merg la cimitir înainte de răsăritul soarelui,
"precum s-au dus mironosiţele la mormântul Mântuitorului nostru, cu
miresme şi toate cele pregătite". "La fel, şi enoriaşii, în zilele de
azi, vin la morminte, aprind candele pentru cei adormiţi, tămâind mormintele şi
împărţind pomeni pentru amintirea lor", a spus preotul. Creştinismul i-a
"adoptat" pe Blajini, transformându-i într-o categorie aparte Tradiţia
sărbătoririi Paştelui Morţilor este legată şi de numele Blajinilor, considerate
fiinţe mitice. Potrivit site-ului crestin-ortodox.ro, credinţele despre blajini
sunt multe şi contradictorii. SE SPUNE CĂ BLAJINII AR FI REPREZENTĂRI ALE
OAMENILOR PRIMORDIALI SAU ALE STRĂMOŞILOR, CĂ EI AR FI LUAT PARTE LA FACEREA
LUMII ŞI CĂ, DE ATUNCI, SUSŢIN STÂLPII DE SPRIJIN AI PĂMÂNTULUI. CREŞTINISMUL
I-A ADOPTAT, TRANSFORMÂNDU-I ÎNTR-O CATEGORIE APARTE. AU CALITĂŢI MORALE
DEOSEBITE, PRECUM BUNĂTATEA, BLÂNDEŢEA ŞI SIMPLITATEA, CARE-I FAC ADEVĂRATE
MODELE PENTRU OAMENI. EI SUNT FOARTE BUNI LA SUFLET, CREDINCIOŞI, BLÂNZI ŞI
ÎNŢELEPŢI. SE CREDE CĂ BLAJINII SE BUCURĂ FOARTE MULT DE ACEASTĂ SĂRBĂTOARE ŞI
DE LEGĂTURA DINTRE EI ŞI OAMENI, CARE SE MENŢINE PRIN INTERMEDIUL ACESTUI
PRAZNIC” – cf. basarabeni.ro. Sau: “Iată ce a spus despre Paştele Blajinilor
părintele Valeriu Potoroacă, paroh al bisericii <>, din Chişinău, într-un
interviu acordat agenţiei Info-Prim Neo: <<<> şi <>, ori
aproape de rai, pe o insulă înconjurată de Apa Sâmbetei. Se zice că blajinii
descind din Set – unul din fiii lui Adam. Totodată, se crede că ei umblă goi,
sunt oameni scunzi, buni la suflet, paşnici, înţelepţi şi foarte credincioşi.
SE HRĂNESC NUMAI CU FRUCTE. Bărbaţii se întâlnesc cu femeile doar o dată pe an,
timp de câteva zile la Paşti, când SE ÎMPERECHEAZĂ (PENTRU PROCREARE). Blajinii
NU ŞTIU SĂ CALCULEZE TIMPUL, SĂ ŢINĂ SĂRBĂTORI. Semnul că a venit Paştele este
SOSIREA PE APĂ (APA SÂMBETEI) A COJILOR DE OUĂ ROŞII PE CARE CREŞTINII LE
ARUNCĂ PE UNDELE CURGĂTOARE ÎN VINEREA ORI SÂMBĂTA DIN SĂPTĂMÂNA
PATIMILOR>>. Părintele Valeriu Potoroacă susţine, însă, astfel:<> /
cf. revista Moldova creştină. Sau: “Paştele Blajinilor sau <>, este ziua
în care se face pomenirea la cimitir a tuturor celor dragi care nu mai sunt
printre noi. În această zi se depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se
întind mese la cimitir lângă biserică sau, în unele regiuni, chiar şi în câmp.
Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta
din mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de pomană. Paştele
Blajinilor se sărbătoreşte în a opta zi după Paşti. Creştinii aduc bucuria
Învierii lui Hristos, trăită în Săptămâna Luminată şi celor adormiţi. Pomenirea
celor dragi care nu mai sunt vii trebuie să se facă cu bucurie. Pentru Paştele
Blajinilor se fac pregătiri din timp şi la cimitir şi acasă. Femeile vin la
cimitir, curăţă buruienile uscate de pe morminte şi vopsesc crucile. Acasă
roşesc iarăşi ouă, pentru <>. De obicei, enoriaşii se adună la biserică
şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări
aprinse, se îndreaptă împreună cu preotul spre cimitir, unde se oficiază slujba
pentru pomenirea celor adormiţi. Oamenii merg la cimitir cu ouă încondeiate,
cozonac, mâncare şi vin, iar după ce bucatele sunt sfinţite de către preot se
împart tuturor, în special celor săraci. Se crede că fîrîmiturile care cad din
mâncăruri şi vinul care se varsă nu sunt pierdute, ci ajung la cei care nu mai
sunt printre noi” – cf. Dorina Garabajiu, Ce semnifică Paştele Blajinilor şi
cum se pregătesc moldovenii pentru pomenirea celor morţi. Sau: “Paştele
Blajinilor (din prima zi de luni de după săptămâna luminoasă a Paştelui) este
una dintre sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp. Se spune
că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşistrămoşii, cei care ar fi participat
la facerea lumii. Se mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se
sprijină Pământul. Dincolo însă de legende, mai trebui spus că blajinii au fost
adoptaţi de creştinism pentru calităţile lor morale: buni, blânzi, simpli şi
înţelepţi. Paştele Blajinilor nu este însă doar o metaforă. În această zi se
face praznic pentru cei plecaţi în lumea de Apoi, se depun ofrande pe morminte,
se fac pomeni în cimitire, pentru că se spune că de Paştele Blajinilor
sufletele morţilor se pot bucura de mâncărurile pregătite de familii special
pentru ei. Paştele Blajinilor mai este cunoscut şi ca Prohoadele, Lunea
Morţilor sau Paştele Morţilor”– cf. www.etno.ro. Şi: “Paştele sau Paştile Blajinilor
este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind creştină, iar de
alţii ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu influenţe creştine
considerabile. Sărbătorită preponderent, în Europa de Sud-Est, această
sărbătoare are la bază pomenirea celor decedaţi, şi anume a rudelor şi
prietenilor apropiaţi. De obicei, Paştele Blajinilor se sărbătoreşte după 7 sau
8 zile de la Paştele propriu-zis, Duminica şi Lunea respectiv. Ţara unde
sărbătoarea ia cea mai mare amploare este Republica Moldova, unde ziua de luni
la o săptămână după Paştele creştin-ortodox este declarată ca fiind zi liberă”
– cf. Wikipedia. …Ce concluzii (parţiale, fireşte!) putem trage, în legătură cu
atitudinea Bisericii Ortodoxe “de zid” (oficiale), faţă de aceşti “blajini”? În
primul rând (şi acesta este un merit foarte important, în raport cu ceea ce s-a
întâmplat în Biserica Creştină Romano-Catolică, în veacuri nu demult trecute!),
este de observat că Biserica Ortodoxă nu respinge, categoric, cultul
“blajinilor” – ci-l impinge într-un soi de “surdină a discreţiei”. Nu-l
respinge nu pentru că i-ar fi ei deosebit de simpatici “blajinii”, ba se află
şi preoţi care se cam “zburlesc”, cu destul parapon, la acest cult/la această
Tradiţie (“Nu există nici o referinţă în Vechiul sau Noul Testament, care ar
trimite la vreun eveniment sau la vreo lege, prin care Dumnezeu ar fi lăsat
această sărbătoare” – zice preotul Valeriu Potoroacă), dar, se pare că nici
nu-i dă mâna să-i ia de rău pe enoriaşi, pentru faptul că ţin această Tradiţie.
Şi, după cum se vede clar, încearcă, prin diplomaţie, să împace şi capra, şi
varza, făcând eforturi considerabile, de a-i “încreştina” pe “blajini”,
aducându-i, cu binişorul, în preajma înţelesurilor şi tâlcuirilor din Sfintelor
Scripturi Creştine (“Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în slavonă
«blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu adevărat sunt fericiţi în
comparaţie cu noi, pentru că ei au trecut în viaţa veşnică «unde nu este nici
durere, nici scârbă, nici suspinare»”). Oricum, chiar dacă, vezi bine,
constată, şi ea, marea ciudăţenie a acestor “blajini” (în raport cu dogma
creştină) şi nepotrivirea lor, integral, cu tipicul şi mentalitatea cultică
creştin-ortodoxă - le caută şi le află, într-o oarecare măsură, trăsături
morale, prin care să împace dogma creştină şi cu Tradiţia “păgână”
(“CREŞTINISMUL I-A ADOPTAT, transformându-i într-o categorie aparte. au
calităţi morale deosebite, precum bunătatea, blândeţea şi simplitatea, care-i
fac adevărate modele pentru oameni. ei sunt foarte buni la suflet, credincioşi,
blânzi şi înţelepţi. se crede că blajinii se bucură foarte mult de această
sărbătoare şi de legătura dintre ei şi oameni, care se menţine prin intermediul
acestui praznic” ” – spune Părintele Ioan Herţa) şi să-i şi adopte (pe
“blajini”) şi să-i integreze, oarecum, în acest tipic, în lumea duhovnicească
creştină: “Tot de Paştiele Blajinilor, potrivit părintelui Ioan Herţa, în unele
localităţi creştinii merg la cimitir înainte de răsăritul soarelui,
"PRECUM S-AU DUS MIRONOSIŢELE LA MORMÂNTUL MÂNTUITORULUI NOSTRU, CU
MIRESME ŞI TOATE CELE PREGĂTITE" – sau: “(…) enoriaşii se adună la
biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi
lumânări aprinse, se îndreaptă, ÎMPREUNĂ CU PREOTUL, spre cimitir, unde se
oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se
practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt
sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani şi
oropsiţi”. …Biserica Ortodoxă a convertit, oarecum, sărbătoarea
“blajinilor/rohmanilor”, într-un cult al strămoşilor, cult al morţilor – ceea
ce, în sine, nu e deloc rău: “Paştele Blajinilor sau <>, este ziua în
care se face pomenirea la cimitir a tuturor celor dragi care nu mai sunt printre
noi. În această zi se depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se întind
mese la cimitir lângă biserică sau, în unele regiuni, chiar şi în câmp. Se
crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din
mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de pomană”. Ceea ce-a făcut şi
ce face Biserica Ortodoxă este un lucru bun, în esenţă. Imediat după aşa-zisa
“cucerire romană” a Daciei (Marea/Suprema Minciună a Istoriei noastre
valaho-româneşti!), adică la începutul veacului doi, după Hristos - apăruseră,
pe pământul Daciei, aşanumitele “Collegia fabrorum”, grupări de iniţiaţi în
Sacra Tradiţie Eternă – care lucrau pentru “împăcarea” celor două etape ale
Duhului religios geto-dacic: etapa zalmoxiană şi etapa creştină – care ar fi
însemnat, de fapt, aflarea şi dezvăluirea miezului de veşnicie şi de
sacralitate, comun, din ambele faze ale evoluţiei Duhului religios dacic. Nu
avem date prea multe despre cum au evoluat lucrările acestor “Collegia
fabrorum” – dar, ceea ce ştim sigur, este că ele nu şi-au încetat lucrarea lor
de înaltă spiritualitate: în veacul al XIX-lea, Ion Creangă, care făcea parte
dintr-o “sectă/organizaţie secretă de povestaşi” (ne spune Vasile Lovinescu)
refuză să adapteze basmele sale, la creştinismul canonic (deşi el era dascăl şi
diacon, pe la diverse biserici ortodoxe din Iaşi!), şi păstrează, în ele,
elementele de Tradiţie Eternă şi Sacră, în aşa măsură, încât această Tradiţie
poate fi studiată şi recuperată, parţial, chiar din basmele crengiene (ceea ce
se şi străduieşte să facă, nu fără rezultate cu totul deosebite, esoteristul
valaho-român Vasile Lovinescu, în lucrarea “Creangă şi Creanga de Aur”!). E
adevărat că Biserica Ortodoxă “de zid” (oficială) încearcă, mai curând, să
asimileze şi să “topească”, fără prea multă cumpănire (şi fără prea multă
înţelegere, “dar fără prea multe fasoane”, cum cred, unii preoţi mai mărginiţi
spiritual, că chiar ar fi cazul!), elementele Tradiţiei Zalmoxiene, în Tradiţia
Creştină - fără un discernământ prea rafinat şi fără o cunoaştere aprofundată
şi luminată a adevăratelor “punţi”, care, cu adevărat, există şi leagă
zalmoxianismul de creştinism (EXISTĂ ACESTE PUNŢI! - cu mult mai mult, chiar,
decât îşi închipuie slujitorii altarului Lui HristosMântuitorul Lumii!). Dar
nici nu se poate afirma că ar fi existat, cândva, vreo prigonire a
non-dogmaticei credinţe în “blajini”! Tot e ceva! – ba, chiar, Biserica
Ortodoxă se poate institui, cu fruntea sus, în model de convieţuire spirituală
şi de toleranţă, pentru bisericile occidentale, din care Sfânta Tradiţie a fost
alungată brutal, sau distrusă cu totul! Nivelul Sacru se “răzbună”, în felul
său “dharmic” (adică, printr-un mechanism, logic şi legic, de reacţiune
spirituală, care apare ignoranţilor drept nivel punitiv: nu, ci singuri ne pedepsim,
atunci când nu respectăm divinitatea din noi!). …Din păcate, nouă nu ne sună
deloc bine cuvântul “toleranţă”, atunci când este vorba de problemele Duhului:
CEVA ORI ESTE ADEVĂRAT, ORI NU ESTE! Nu au nevoie de mila nimănui (preot sau
mirean), nici Zalmoxis, cum nici Dumnezeu-Hristos!
II-OPINIILE SPECIALIŞTILOR
ETNOGRAFI/ETNOLOGI …
Şi iată ce
informaţii, cu totul deosebite de încercările “pacifiste” (iar nu profund
înţelegătoare!) ale Bisericii Ortodoxe, aflăm, prin intermediul etnologilor şi
etnografilor: “Paştele Blajinilor (din prima zi de luni de după săptămâna
luminoasă a Paştelui) este una dintre sărbătorile precreştine, cu origini care
se pierd în timp. Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşistrămoşii,
cei care ar fi participat la facerea lumii. Se mai spune despre blajini că
susţin pilonii pe care se sprijină Pământul” – cf. www.etno.ro. …Dar este
cazul, pentru a afla mai multe şi în mod mai corect, să mergem chiar la sursele
de informaţie, ale celor ce lucrează la site-ul de etnologie şi etnografie
valahă: în primul rând, la lucrarea lui ROMULUS VULCĂNEASCU – Mitologie română.
…Să vedem, deci, ce spun autenticii oamenii de specialitate, despre
“blajini/rohmani/urici”: “III-ANTROPOGONIA. 5-URICII. Ultima specie umană,
conform antropogoniei române, sunt URICII (numiţi uneori rohmani şi blajini),
opuşi ca dimensiune şi ca fire uriaşilor: mici cât o şchioapă, buni, cinstiţi
şi drepţi, ducând o viaţă de privaţiuni, de pustnici şi sfinţi. Deşi în parte
coexist cu oamenii, ei sunt meniţi să înlocuiască pe pământ spiţa actuală a
oamenilor. În folclorul mitic românesc, URICII sunt înfăţişaţi uneori ca primii
oameni creaţi de Fărtaţi, dar lăsaţi în taină, undeva, ca rezervă a creaţiei.
Ideea primogenităţii antropogonice a uricilor contrazice însă întreaga
structură germinativă a antropogoniei române. Cum am constatat până în prezent,
creaţia mitică a oamenilor a fost experimentată în patru timpi mitici, prin
patru spiţe umane: 1-CĂPCĂUNII, 2- URIAŞII, 3-OAMENII PROPRIU-ZIŞI şi 4-URICII.
(…) În gigantomahie, oamenii şi URICII au sărit în ajutorul Fărtaţilor –
oamenii luptând efectiv cu uriaşii, iar URICII reparând stricăciunile făcute de
uriaşi, în cer şi pe pământ.În timp ce uriaşii începuseră să dărâme cerul,
URICII reconstruiau în grabă stâlpii cerului, proptind cerul jur-împrejurul
pământului (…) Fărtatul a dezlănţuit fulgere şi trăsnete şi un potop care i-a
înecat aproape pe toţi uriaşii. Uriaşii care au scăpat de potop s-au zbătut de
moarte, provocând cutremure groaznice, încât pământul s-a clătinat pe apele
cosmic, gata să se scufunde. URICII, acum ajutaţi de Nefărtat, au început să
construiască repede alţi stâlpi, pentru sprijinirea pământului, pe care i-au
fixat PE SPINĂRILE A PATRU PEŞTI URIAŞI (n.n.: deja, Biserica Ortodox-Creştină
putea să “ciulească urechea”, pentru că PEŞTELE este mitonimul esoteric al Lui
Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii!). Aşa se face că uriaşii au pierit, în
această luptă pornită de ei (…). Aşa se face că oamenii au pus stăpânire pe
pământ, iar URICII s-au retras la marginea pământului, după stâlpii cerului, în
Ostroavele Apei Sâmbetei. Aici floclorul mitic le menţionează încă prezenţa, în
aşteptarea sorocului lor, când, după dispariţia spiţei oamenilor propriu-zişi,
vor putea lua ei în stăpânire întregul pământ (…)FĂRTATUL ÎI ŢINE ÎN REZERVĂ PE
URICI (s.n.), ca făpturi blajine, drepte şi cinstite, cu care va putea încheia
seria EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE[s.n.] (…). URICII vor fi ultimele făpturi
terestre. (…) Prin rădăcina UR- şi prin sufixul –IC, mitonimul UR-IC se opune
mitonimicului UR-IAŞ şi, în consecinţă, subliniază contrastul dintre cele două
mărimi astfel exprimate. Aceasta pentru că uriaşii intră, prin gigantismul lor,
în peisajul încă neumanizat al macrocosmosului – şi invers, URICII, prin
micimea lor, intră în peisajul umanizat al cosmosului redus la Terra. (…) Ce
inseamnă la origine fiecare mitonim: URIC, ROHMAN şi BLAJIN? (…) Etimologia
mitonimului URIC pare a fi mai puţin controversată. Mitonimul BLAJIN prezintă
două ipoteze: una slavă şi una tracă. Ipoteza slavă se referă la termenul
BLAJIN, care înseamnă EVLAVIOS. (…) Termenul de BLAJIN, deşi slav, este adoptat
numai de românii din Moldova, slavii îl folosesc pe cel de ROHMAN. Ipoteza
tracă a lui Constantin Daniel îi prezintă pe BLAJINI ca pe nişte HOMINES
RELIGIOSI, sau ABIOI, cum îi descrie Homer în Iliada. (…)ABIOI sunt de origine
traco-getică. Numele lor, dat de greci, A-BIOI, înseamnă <> (A+BIOI: FĂRĂ
FORŢĂ, FĂRĂ VIOLENŢĂ), deci oameni blajini. Istoricii greci îi considerau , pe
ABIOI - HIPERBOREENI (…). În aceste condiţii, Constantin Daniel susţine că
ABIOII sunt traco-geţi, adică nord-dunăreni, carpatici. (…) În schimb,
mitonimul ROHMAN e confruntat de mai multe ipoteze (…).Ipoteza lui Th.
Speranţia îl derivă din apelativul ROMAN. Ipoteza indiană a lui I. J. Hanuş:
termenul ROHMAN e un fel de metateză a termenului BRAHMAN, adică OM SFÂNT.
(…)Cea mai veridică, mai sugestivă şi inedită – ipoteza lui Gabriel Ştrempel
(după ce trece în revistă 5 legende: 1- ROHMANI – un popor migrator
nedeterminat etnic; 2- români care au fugit de popoarele migratoare, români
colonizaţi peste mare, înainte de a fi creştini; 3-făpturi ce ţin de cultul
morţilor; 4-făpturi mirifice create de huţuli şi, în fine, 5-urmaşii lui
Sith/Seth, care trăiesc în preajma raiului pământesc) – analizează scrierea
medievală CETANIA LUI SVETI ZOSIMA, tradus din limba rusă, în sec. XIII (…). Un
călugăr Zosima i-a întâlnit peste apa Ermilisului – pe care el, ca fiinţă
sfântă, l-a gtecut pe <>, de ramuri - şi cum Ermilisul nu putea fi trecut
de nimeni, când i-a văzut, pe malul celălalt, pe oamenii mici şi goi, şi-a dat
seama că are în faţa lui pe ROHMANI. Ei i-au zis că se trag din cetatea
Ierusalimului – părintele lor, Rohman, era rege acolo (fiu al lui Asaf!) – dar
după moartea lui Rohman s-a ridicat un împărat la Ierusalim, din alt neam şi
care nu voiau să respecte poruncile prorocului Ieremia. Ca să nu se amestece cu
ei şi cu cele rele, rohmanii au refuzat să se supună noii stăpâniri. Ca urmare,
au fost azvârliţi în temniţă, de unde i-a tras de păr, afară, spre libertate,
un înger – i-a eliberat să plece undeva unde să-şi poată respecta legile
binelui. (…) Ca personaje mitice, URICII îndeplinesc 3 funcţii mitice, aproape
unanim acceptate de cercetători: 1-de PARTICIPANŢI INDIRECŢI LA COSMOGONIE, şi
anume la întărirea cerului cu stâlpi de piatră scumpă furnizaţi de ei şi cu
stâlpi tot din piatră scumpă, pentru susţinerea pământului pe apele cosmice.
Stâlpii cereşti i-au aşezat la marginea cerului, unde Apa Sâmbetei înconjoară
pământul de 3 ori, ca un şarpe încolăcit, iar stâlpii pământului i-au fixat pe
4 peşti mari, care înoată lin în apele cosmice. 2-URICII AU GRIJĂ DE
ÎNTREŢINEREA ACESTOR DOUĂ PERECHI DE STÂLPI “PÂNĂ LA COADA VEACULUI”, şi sunt
consideraţi participanţi continui la soteriologia mitică, la salvarea specie
umane, prin posture şi rugăciuni. Sunt consideraţi uneori semi-divinităţi,
alteori homines religiosi. 3-URICII AJUTĂ SUFLETELE ÎN MAREA TRECERE., DE PE
LUMEA ASTA PE LUMEA CEALALTĂ, zădărnicind toate piedicile puse în calea lor de
Vămile Văzduhului şi Apa Sâmbetei (Apa Morţilor). Pentru aceste servicii aduse
sufletelor morţilor, românii le-au dedicat un cult discret, într-o sărbătoare
modestă: PAŞTELE BLAJINILOR/PAŞTELE ROHMANILOR – sărbătoare care alcătuia în
trecut un complex de rituri şi practice, din care s-au păstrat numai relicve
etnografice şi reminiscenţe folclorice: prima luni, după Duminica Tomei, care
era, de fapt, Lunea Morţilor, consacrată pomenilor pascale (la români numai
sâmbetele sunt închinate pomenii morţilor), a căpătt cu timpul numele de
Paştele Morţilor. (…) Blajinii ajută constant pe oameni să fie buni şi drepţi,
combătând escatologia lumii sau dispariţia lumii, provocată de răutatea,
devenită între timp tot mai activă, a Nefărtatului pe pământ. Luptă împotriva
marilor distrugeri, a cataclismelor universale, <>. (…) Nu vor să încheie
antropogonia cu ei, chiar dacă după ei ar veni <>” – Romulus Vulcănescu,
Mitologie română, cap. III-Antropogonia, subcap. 5- Uricii, Ed. Academiei
Române, Buc., 1987, pp. 260-264. ...Evident, multe amănunte şi expresii din
cartea lui ROMULUS VULCĂNESCU (în special, cea referitoare la „experimentul
divin”) i-au „trezit la treabă” chiar pe „fanii” extraterestrismului! Dar au
fost destui şi dintre amatorii care şi-au adus aminte de Agartha şi de
Shambala9 (speculând spusele lui ROMULUS 9 - Acesta este numele general ce
defineşte lumea din interiorul Pământului, precum şi toate coloniile, capitala
fiind Shambala, aflată în interiorul Muntelui Meru, în Tibet. VULCĂNESCU în
acest sens!10), de Avalon11 - precum şi despre vasta teorie a „pământului gol
pe dinăuntru” 12 10 - În cartea "Mitologia română". Romulus
Vulcanescu, în capitolul "Pământul mumă" vorbeşte despre lumea albă
(în care trăiesc oameni), din care fac parte şi Ostroavele albe. "Aceşti
urici locuiau la marginea lumii, intr-un Ostrov alb sau în mai multe Ostroave
albe, din albia Apei Sâmbetei. Ostroavele rohmanilor sau blajinilor s-au
ridicat din Apa Sâmbetei, în conditiile cosmogonice ale ridicării pământului
din apele primordiale. Ceea ce înseamnă că, în concepţia mitică, ostroavele
simbolizează pământuri neîntinate, ieşite, în stare pură, din Apa Sâmbetei,
care, la rândul ei, este o apă sacră, numai că gradul ei de sacralitate ţine de
impuritatea ei progresivă, in direcţia Iad. După o legendă străveche, Apa
Sâmbetei izvorăşte dintre rădăcinile bradului cosmic şi înconjoară pământul de
7 sau 9 ori şi se varsă în Iad. La izvoarele ei este pură şi sus, pe pământ, e
un panaceu universal. Pe măsura ce înconjoară pământul, gradul ei de puritate
scade, iar când intră în Iad, clocoteşte în flăcări. De Paştele blajinilor, în
unele sate, pe malurile apelor curgătoare, se puneau în blide de lemn coji de
ouă, fărâmituri de cozonac şi lumânarele, cărora li se dădea drumul pe apă, ca
să ajungă pe Apa Sâmbetei, în Ostroavele Albe, la rohmani sau blajini, ca să
serbeze, şi ei, Paştele.. (...) Uricii albi ţineau multe posturi albe şi se
îmbrăcau în alb, semn al purităţii lor sufleteşti. ....La români, doliul alb,
pentru bătrâni (codalbi), s-a menţinut până în vremea noastră, în unele sate
din Bărăgan şi Carpaţii estici." „Maura Anghel despre Paştele Blajinilor
Paştele Blajinilor, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor este o sărbătoare
populară cu dată mobilă, dedicată spiritelor strămoşilor. Rădăcinile acestei
sărbători vin din timpurile precreştine, când strămoşii noştri erau păgâni.
Despre aceasta ne mărturisesc şi o mulţime de legende din tezaurul folcloristic
al neamului nostru. BLAJINII (ROHMANII SAU RUGMANII) SÎNT REPREZENTĂRI MITICE
ALE PRIMILOR OAMENI DE PE PĂMÎNT. SE SPUNE CĂ BLAJINII TRĂIESC SUB PĂMÎNT, PE
TĂRÎMUL CELĂLALT, DINCOLO DE APA SÎMBETEI. SE SPUNE CĂ EI AU LUAT PARTE LA
FACEREA LUMII ŞI CĂ SUSŢIN STÎLPII DE SPRIJIN AI PĂMÎNTULUI. IMAGINAŢI CA
OAMENI BLONZI ŞI SOCOTIŢI URMAŞII LUI SET (AL TREILEA FIU AL LUI ADAM ŞI AL
EVEI), BLAJINII DUC O VIAŢĂ CUVIOASĂ ŞI LIPSITĂ DE GRIJI, ÎNTEMEIATĂ PE VIRTUTE
ŞI PE INCAPACITATEA DE A FACE RĂU. Bărbaţii se întîlnesc cu femeile o dată pe
an, la Paştele Blajinilor, pentru a procrea. Băieţii sînt crescuţi de mame pînă
merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună
cu bărbaţii. Blajinii sînt credincioşi, buni la suflet, blînzi şi înţelepţi,
incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe. În popor se
crede că locuiesc pe malurile unor rîuri mari sau lîngă ostroave sau la hotarul
cu Raiul şi că în ţara lor este mereu cald. Blajinii nu ştiu să calculeze
sărbătorile, de a căror sosire sînt anunţaţi de către oameni. Ei ştiu că este
Paştele atunci cînd văd că sosesc pe Apa Sîmbetei coji de ou roşu aruncate
special de gospodine pe ape în vinerea sau sîmbăta din Săptămîna Patimilor.
Cînd văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează Paştele, iar oamenii
prăznuiesc Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. În această zi credincioşii
depun ofrande pe morminte, împart pomeni, întind mese în cimitir, lîngă
biserică sau în cîmp, la iarbă verde. După cum am putut citi, dovezi despre
existenţa Agarthei sunt nenumărate, atât din vechime, cât şi din zilele
noastre. (...) Doamn, ajută ca aceste lucruri să se întâmple cât mai repede! 11
- “Numele Avalonului derivă din celticul AFAL/ABAL, ce se tălmăceşte cu
înţelesul MĂR. Prin urmare, Avalonul este „INSULA MERELOR”. Or, mărul, în
tradiţia celtică, este considerat ARBORELE VIEŢII, ce susţine şi leagă între
ele cele trei tărâmuri, fiindu-le, în acelaşi timp, sursă a hranei spirituale.
Conform legendelor celtice, acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume,
purtând pe ramurile sale FRUCTELE - nelipsind, însă, şi interpretările mult mai
profund esoterice, privind INSULA ŞERPILOR13 şi DACIA- IMORTALITĂŢII, din care
dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi devine cunoscător al tainelor
de dincolo de lume (iniţiat). Din acest punct de vedere, AVALONUL este identic
cu CENTRUL SPIRITUAL SUPREM, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul
Lumii. Mai mult, el este identic cu Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de
aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene în apropiere
de Coloanele lui Hercule, situate la Okeanos Potamos, vechea denumire a
Istrului ( Dunărea)”. 12 - „Cele mai puternice oraşe subterane: POSID – primul
refugiu al atlanţilor, cu intrare în zona MattoGrosso, cu populaţie de 1,3
milioane de locuitori; SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramura a lemurienilor,
intrare în Himalaya, 3,5 milioane locuitori; RAMA – lângă Jaipur, în India, 1
milion de locuitori; SHINGWA – la graniţa dintre China şi Mongolia, cu 1,5
milioane de locuitori; TELOS – lângă Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane
locuitori. Oraşele se află la adâncimi variind între 1,5 şi 2 mile sub scoarţa
terestră”. 13 - Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre
pământuri sfinte, aflate pe locul unde acum domină Marea Neagră. Unii
cercetători afirmă că aici este localizată străvechea Atlantida, cu templele
sale, în special Templul lui Apollo, zeul soarelui, a cărui origine
hiperboreană începe să capete un contur tot mai precis. Din străvechea
Atlantida, se zice, că a rămas doar Insula Şerpilor. Insula Şerpilor a fost un
teren mistic, un loc de trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă
acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat
solarului Apollo. Apele mării îi protejau pe preoţii solari de vizitele
curioşilor şi ale profanilor. Marele Diodor amintea în scrierile sale Insula
Şerpilor, cunoscută ca Insula Leuky: “În faţa ţinutului celţilor, în parţile
Oceanului, este o insula numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo, s-a
născut aici şi din cauza asta Apollo este mai venerat aici decţt ceilalţi zei…
Această insulă era numită şi Helixea (Felicia) sau “nesos makaron”, Insula
Preafericiţilor. Nu departe de acolo erau munţii Riphei (Carpaţi)…”
PREAFERICIŢII SAU BLAJINII ERAU URMAŞII ATLANŢILOR, CUNOSCUŢI ŞI SUB NUMELE DE
RĂMĂNI. Despre ei textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în
care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că în acele tarâmuri
îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează toate ale lumii, bune şi rele.
Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost
îmbraţişata şi de Robert D. Ballard, fost ofiţer al armatei maritime a Statelor
Unite şi oceanograf specializat ân arheologie acvatică, printre altele fiind
descoperitorul rămăşiţelor Titanicului şi a navei de luptă Bismark. Acesta
susţine că în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pămâînt care separa
Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei. Revărsarea acesteia
a fost catastrofală pentru civilizaţia momentului respectiv. Forţa apei a
distrus totul în calea ei, iar egalizarea celor două nivele s-a făcut abia după
40 de zile. O serie de construcţii ciudate au fost depistate, cu ajutorul
sonarului, pe fundul mării. Să fie oare vorba despre Atlantida? Susţinătorii
plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt
îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşişă a
înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani. Etnograful Adrian Bucurescu
arată că Atlantida s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică
Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi
urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de
ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae
Denşuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi.
„Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici
denumeau actuala Insula a Şerpilor din Marea Neagră, (Nesos) Makaron, adică „A
fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante
ruine subacvatice atribuite, dupa unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia,
au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate CENTRU SUPREM AL
TRADIŢIEI TERESTRE generic „Gânditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o
perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba. Însaşi cetatea Histria
conţine o ciudaţenie: pare a fi construită pe role. Este vorba despre un sistem
de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu-zis. Pentru cei
care nu sunt specialişti, le spunem doar că astfel de construcţii folosesc, la
ora actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul cutremurelor. Este
celebrul sistem de “clădiri pe role” care asigură siguranţa înaintea
cutremurelor de orice fel. De unde cunoşteau grecii veniţi aici, pe ţărmul
Mării Negre, această tehnică? Şi dacă o cunoşteau, de ce cetaţile din patria
lor (mult mai încercată din punct de vedere seismic) şi din alte zone
colonizate nu au fost construite în acelaşi mod?… Charles Berlitz a publicat
într-una din carţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a
planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că exista şi
azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că
atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii
atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Alba), unde există acel templu
al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi UNUL
ÎNCHINAT LUI AHILE SAU CHIAR MORMÂNTUL SEMIZEULUI. Edificiul antic avea formă
pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona
şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi
mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de
mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a
fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil sa fi ajuns şi prin părţile
Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul
Templu al Ursiţelor, de la Şinca Veche, a fost întemeiat de aceeaşi
civilizaţie, care a ridicat şi Templul Alb, din Insula Şerpilor. Un lucru e
sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate, pe care
nu prea aveau de unde sa le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi
deocamdată. (teoria bine documentată şi argumentată, a esoteristului român,
VASILE LOVINESCU): -„ (DACIA) A FOST CENTRUL SUPREM AL UNEI TRADIŢII MULT MAI
PUTERNICE ŞI MAI PURE DECÂT TRADIŢIA CELTICĂ.(…) Astfel , când în sec XIII-XIV
când au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a
căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie,
ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi
stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele
rămân” - spune tradiţia românescă şi acei ţărani de prin crângurile şi cătunele
munţilor,puţini şi bătrâni care mai ştiu legendele şi tradiţiile legate de
Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia - se încăpăţânează cu
îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sfântului Graal şi inviolabilitatea
misteriosului Avalon, locul unde se ascunde acesta” – Vasile Lovinescu, Dacia
Hiperboreană, Ed. Rozmarin, Buc., 1994. -“În mitofolclorul românesc, Blajinii
se numără printre cele mai curate fiinţe, ducând o viaţă castă, aproape
monahală. Sunt un soi de îngeri, luând parte la facerea lumii, şi susţinând
stâlpii de sprijin ai Pământului. Li se mai spune şi Rohmani, Rogmani, Urici
sau Oameni Roşii. Ei trăiesc dincolo de lumea văzută, pe Celălalt Tărâm, pe
unde se varsă Apa Sâmbetei, în delta ei, pe Ostroavele Albe. Se spune că, dupa
Judecata de Apoi, ei vor reveni pe pământ, pe care îl vor face ca un colţ de
Rai. Se mai spune că Apa Sâmbetei ocoleşte de trei ori pământul, ca un şarpe
făcut de trei ori colac. Iar apoi intră în pământ şi merge până în iad şi duce
acolo sufletele celor răi. Aşa e scris, ca sufletele păcătoşilor să se adune pe
faţa apelor, iar apele să le ducă spre Apa Sâmbetei. Şi de aceea e bine să faci
cruce şi să sufli peste apa din râuri, când te scalzi, şi să sufli peste apa
din doniţă şi să verşi puţin din ea, până nu bei, ca să fugă şi să se scurgă
sufletele păcătoşilor, care s-au adunat pe faţa apei. Numele de Rohmani vine
din limba tracă, fiind atestat într-un epitet al Cavalerului Trac,
Zeind-Roymenos, tălmăcit prin "Domnul Luminii; Sfântul Luminos" (cf.
rom. Sânt/ "Sfânt"; rumen; romaniţa -"muşeţel"; albanezul
sundoj- "a domina"), întărit de antroponimul, de asemenea trac,
Eurymenes, confirmând calităţile sub care se prezintă, în mitofolclorul nostru.
Femeile şi fetele lor sunt aşa de frumoase, încât, prin Bucovina, se spune
despre o pământeancă mai chipeşă, că "este frumoasă ca o Rohmaniţă".
Blajinii, respectiv Rohmanii, nu locuiesc în case, ca noi, pentru că ei nu au
case, ci trăiesc la umbra pomilor, umblă goi şi se hrănesc cu poame. După
moarte, merg de-a dreptul în Rai, unde petrec, apoi, laolaltă cu îngerii şi
sfinţii. Prin unele sate din Bucovina se spune că "Rohmanii sunt jumătatea
de sus om, iar jumătatea de jos peşte şi trăiesc într-un pârâu; femeile şi
fetele lor cântă foarte frumos, încât răsună văile de cântecele lor
melodioase". Blajinii se roagă, permanent, pentru noi, necerând nimic
pentru ei. De aceea, românii le sunt recunoscători, consacrându-le o mare
sărbătoare populară, anume Paştele Blajinilor sau Paştele Rohmanilor, care se ţine, de obicei, la o
săptămână după Paştele ortodox. Ca să le anunţe Rohmanilor evenimentul, oamenii
trimit, pe ape curgătoare, în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştelui, coji de ouă
înroşite şi încondeiate. Plutind pe ape, cojile vor ajunge, într-o săptămână,
la Apa Sâmbetei, vestindu-i pe Blajini că a venit vremea să sărbătorească, şi
ei, Paştele. Acolo, pe Ostroavele Albe, cojile se fac, iarăşi, ouă întregi, cu
care se hrănesc Rohmanii, despre care se spune că mănâncă foarte puţin, un ou
ajungându-le la 12 dintre ei. După datină, cojile de ouă sunt aruncate, în aple
curgătoare, numai de fete neajunse la pubertate, sau de femei bătrâne. După
ospăţ, Blajinii şi Blajinele se drăgostesc, rămânând împreună între 6 şi 30 de
zile. Apoi, până la Paştele următor, postesc şi duc o viaţă castă. De altfel,
bărbaţii şi femeile de acolo trăiesc separat şi se întâlnesc o dată pe an, la
Paştele lor, când se pot căsători. Copiii sunt crescuţi de mame, până ce merg
în picioare, după care băieţii sunt crescuţi de bărbaţi, iar fetele de femei.
Pentru pământeni, Paştele Rohmanilor este şi un prilej de pomenire a morţilor.
În această zi, se pun bucate şi flori pe morminte, se împart pomeni, se întind
mese în cimitir, lângă biserică sau în câmp, la iarbă verde, rămăşiţele fiind
lăsate acolo, spre a se hrăni cu ele sufletele morţilor, indeosebi ale celor
care nu au avut parte de o înmormântare cum se cuvine. Se spune că de Paştele
Blajinilor sufletele morţilor sunt slobode şi pot gusta din mâncărurile
pregătite chiar pentru ei şi date de pomană. Înainte de această sărbătoare se
fac, din vreme, anumite pregătiri şi la cimitir, şi acasă. Femeile cu copiii
vin la cimitir şi curăţă buruienile de pe morminte, le adună ţarâna la cele
vechi şi le orânduiesc frumos, precum vopsesc sau văruiesc crucile. Unii
răsădesc pe morminte liliac sau stânjenei. Femeile au grijă şi de mormintele
străinilor, morţi sau găsiţi morţi, despre care se ştie că nu au pe nimeni care
să-i pomenească. Acasă, pe lângă altele, roşesc şi încondeiază, iarăşi, ouă,
pentru Blajini. În ziua de Paştele Rohmanilor, fiecare femeie aduce cu ea un
ştergar strâns la un capăt şi legat cu o lumânare. Aceste ştergare se dăruiesc
preotului care citeşte pomelnicele. Paştele Blajinilor se ţine, mai cu seamă,
şi pentru ferirea de dureri de picioare şi de mâini, precum şi pentru rodirea
ţarinilor. Românii ies prin lunci şi dumbrăvi, unde se află poieni ierboase, cu
fel de fel de mâncăruri şi băuturi, cum ar fi: pască, ouă roşii şi încondeiate,
miei fripţi, slănină, rachiu şi vin. Apoi, petrec toată ziua, mâncând, bând şi
dansând. De aceea, la aceste petreceri sunt aduşi şi lăutari. Se crede că
firimiturile din mâncăruri, care cad, ca şi rachiul sau vinul care se varsă, nu
sunt pierdute, ci aceia ucişi de hoţi, cei împuşcaţi, cei spânzuraţi, cei
înecaţi, mănâncă şi beau din ele şi se înfruptă, şi ei, măcar cu atât. Deci, cu
cât mai multe firimituri cad şi cu cât mai multe picături se varsă, cu atât e
mai bine şi mai plăcut lui Dumnezeu” – cf. Adrian Bucurescu, art. Paştele
Blajinilor, în România liberă, 23 aprilie 2009.
***
III-AFIRMAŢII EMINESCIENE, CLARE ŞI
FERME! ...
Am înşirat
toate opiniile mai importante şi relevante (întâi pe cele ale unor
reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Valaho-Române, apoi, pe cele ale
specialiştilor etnologi/etnografi valaho-români), cu privire la aceşti
misterioşi „BLAJINI/ROHMANI/URICI”. Dar, atunci, de ce n-am fi obligaţi, moral,
să subliniem şi contribuţia INIŢIATULUI EMINESCU (l-a iniţiat, întru tracism,
însuşi părintele modern al tracismului: NICOLAE DENSUŞIANU!), la dezlegarea
marelui secret al acestor „semi-divinităţi” (căci aşa le zice şi le şi
consideră ROMULUS VULCĂNESCU!)? Iată ce spune Eminescu în poemul postum Memento
mori, dar şi în alt poem postum, Odin şi Poetul:
1-MEMENTO MORI:
„Din fundul
Mării Negre, din înalte-adânce hale,/Dintre stânce arcuite în gigantice
portale/Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit /Și Zamolx, cu uraganul cel
bătrân, prin drum de nouri,/Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe
bouri,/A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit (…)/Zeii daci ajung la marea,
ce deschide-a ei portale,/Se reped pe trepte nalte și cobor în sure hale./Cu
lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;/Dară ea, înfiorată de adânca ei
durere,/În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere/Și cualbastrele ei brațe
țărmii-i mângâie duios”.
2-ODIN ŞI POETUL:
-„ O, mare,
mare înghețată, cum nu sunt/De tineaproape să mă-nec în tine!/Tu mi-ai
deschide-a tale porțialbastre,/Ai răcori durerea-mi înfocată/Cu iarna ta
eternă. Mi-ai deschide/A tale-albastre hale și mărețe; Pe scări valuri coborând
în ele,/Aș saluta cu aspra mea cântare/Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei./
„Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri",//Râzând Odin și ridicându-și
cupa/M-ar saluta. Și haina ceea lungă/Și albă creții ar arunca de neauă/Și
părul lung mi s-ar îmfla de vânt./ „Un scaun pentru bard" și-n scaunul
nalt/De piatră, cu sprijoanele lui nalte,/Eu m-aș simți că-s uriaș./Și zeii
mângâind lungele barbe,/Nălțând privirea-n bolțile antice/Spre a-și aminti
dulci suveniri,/M-ar asculta spunându-le de lumea/Cea de PITICI, ce viermuiește
astăzi/Pe țărâna ce-au locuit-o ei(…)/Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de
masă/Ridică cupa lui cu mied: „Ascultă,/Nu mi-i ști spune ce mai face țara/Ce
Dacia se numea regatul meu?/Mai stănrădăcinată-n munți de piatră,/Cu murii de
granit, cu turnuri gote, / Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?" / „Nicicum, o,
Decebal./(…)/„(Poetul)Am răsărit din fundul Mărei Negre,/Ca un luceafăr am
trecut prin lume,/În ceruri am privit și pe pământ/Și-am coborât la tine,
mândre zeu,/Și la consorții tăi cei plini de glorii./De cântec este sufletul
meu plin (…)/(Odin) ... Din cupa mea de aur bea auroră/S-între seninul blândei
diminețe/În pieptul tău. Și ți-oi deschideatunci/Portalele nalte de la hale/Cu
lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri/De neauă albă, ca argint din Ophir,/Cu bolți
mai nalte decât însuși cerul./Acolo printr-acele lungi coloane/Suspendă lampe
mari ca niște albe lune/Ce împlu lumea visurilor mele/Cu o lumină dulce, albă,
caldă./Stâlpii sclipesc, bolțile-s strălucite,/Cărările-s de pulbere mai
albă/Ca-argintul cel de viu. Un aer/Blând argintiu îți va îmfla tot părul,//Vei
răsufla miroase dulci de crin,/Talarul tău va lumina în noapte /Prin hale vei
zări blândele-mi zâne,/Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos (…)/Și Odin își
deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei iar zeii/Lin șoșoteau între ei
bătrânește/Și surâzând își aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor,
ascunse/În negura secolilor trecuți". ...La Eminescu, „Apa Sâmbetei” este
Marea Neagră. Pentru că Marea Neagră se instituie, la Eminescu, în Hotarul
dintre Lumi – dar şi în TEMELIA MORALEXISTENŢIALĂ a UMANITĂŢII. POETUL devine
un nou „SVETI ZOSIMA”, evocat de Romulus Vulcănescu (atunci când dezvoltă
teoria lui G. Ştrempel!) – cu diferenţa că Poetul este, prin însuşi harul său
divin (har legat de Logos-ul Demiurgic), un SEMIINIŢIAT – care, deci, va trebui
să suporte, din partea ZEITĂŢILOR ROHMANICE - INIŢIEREA COMPLETĂ! Dar Marea
Neagră se instituie şi într-un loc de retragere şi de „conservare” a zeităţilor
zalmoxiene ( „zeii vechi şi mândri ai Valhalei” – Empireul getic şi cel gotic
se confundă!), respinse de aşa-zişii „noi oameni”, în frunte cu slujitorii
„noii” religii (pentru zalmoxieni, cei care ştiau despre ÎNVIERE, nu era nimic,
esenţial, NOU – ci totul intra intra într-o continuitate sacrală, de
profunzime!), cea creştină. De observat că zeii lui OdinZalmoxis/Decebal
(regele DECEBAL, fiind DEPLIN INIŢIAT ZALMOXIAN, se identifică, sacral, cu
ZALMOXIS!) nu oferă doar „servicii psihopompe” – ci-l re-modelează spiritual,
pe cel care a ajuns la ei/Poetul (în urma unui gest, disperat şi categoric, de
abstragere din lumea prea profund coruptă, moralspiritual, de la Faţa
Pământului – urmat de adoptarea unei poziţii retrospective, faţă de
spiritualitatea terestră!): îl re-învaţă elementul central al Tradiţiei:
neofitul-Poet să-şi re-dobândească FRUMUSEŢEA ARMONICĂ a SPIRITULUI. Căci numai
Poetul, exponent al Logosului Umano-Divin, poate să intre în rezonanţă cu
Antropogonicii Zei „submarini” (de fapt, trecuţi DINCOLO DE MAREA/APA SÂMBETEI!
– dincolo de Styx, într-un fel de „limb al aşteptării”: să nu uităm ciudata,
dar plina de adevăr afirmaţie, în esenţa ei, a lui ROMULUS VULCĂNESCU:
„FĂRTATUL ÎI ŢINE ÎN REZERVĂ PE URICI , ca făpturi blajine, drepte şi cinstite,
cu care va putea încheia seria EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE”). Deci, conform
iniţierii eminesciene: 1-URICII sunt, de fapt, ZEII DACICI! 2-Cum afirma şi
Paul Barbăneagră, în serialul său celebru, Architecture et Géographie sacrée
("Arhitectură și geografie sacră") – zeii au fost, la început,
reprezentaţi cu COZI DE ŞARPE (adică, aparţinând de RĂDĂCINA LUMII, de zona
Tainelor/Misterelor Cosmogonice!); de aceea, COADA DE PEŞTE/”I+CH+THEOS” A
ROHMANILOR (“Rohmanii sunt jumătatea de sus om, iar jumătatea de jos peşte şi
trăiesc într-un pârâu; femeile şi fetele lor cântă foarte frumos, încât răsună
văile de cântecele lor melodioase” – cf. Adrian Bucurescu) trimite, în mod
egal, la IISUS HRISTOS- “ICHTHEOS”, cât şi la idea de STĂPÂNITORI AI MISTERELOR
DEMIURGIEI. Înfăţişarea lor “sirenoidă” şi “cântecele lor fascinant-melodioase”
nu fac decât să sublinieze, mai apăsat, apartenenţa lor la Tainele Oceanului Cosmic ORIGINAR “AMNIOTIC”
(factor pasiv, de amprentare demiurgică INFINITĂ!) - PARADISUL – precum şi la
CÂNTECUL DEMIURGIC ORIGINAR – FASCINANTA PARASHABDA/”VIBRAŢIA ORIGINARĂ”,
DEMIURGICĂ !!! 3-Zalmoxis, dimpreună cu paredrul său „gotic” („ducii daci erau
conducătorii goţilor”, afirmă Iordannes Gotul14, în lucrarea sa fundamentală,
Getica!), Odin, aflaţi într-un ospăţ al luminii, dincolo de „valurile” Apei
Sâmbetei/Mării Negre-HOTAR ÎNTRE LUMI – aşteaptă să le vină, din nou, rândul,
în Istoria Evoluţiei Spirituale a Terrei, pentru a-şi afirma, explica şi impune
normele lor moral-spirituale superioare (dintre care se desprinde, categoric,
LEGEA FRUMUSEŢII ARMONICE - care se exprimă prin DREPTATE,
BUNĂTATE-ca-ÎNŢELEGERE SUPERIOARĂ şi prin ECHILIBRU SACRU EXISTENŢIAL).
4-Atlanţi sau nu, ZALMOXIS-ROHMANUL („Domnul Luminii; Sfântul Luminos") şi
ai lui nu pot 14 - Iordanes a fost un istoric got romanizat, originar din
Moesia (mijlocul secolului VI). A lăsat două lucrări, cunoscute sub numele de Romana
şi De origine actibusque Getarum, pe scurt: Getica. Pentru prima lucrare a
folosit informaţii din istorici mai vechi, iar pentru a doua, o operă a lui
Cassiodorus, azi pierdută. muri/dispărea, pentru că ei stau la TEMELIA LUMII
VIITOARE – care va fi Lumea Armoniei/CÂNT. Poetul „scufundat până la
Temelia-Hotar al Sâmbetei” spune: „De cântec este sufletul meu plin” – iar
Odin/Zalmoxis îl confirmă, dar îl şi amendează, prin afirmaţia că Autenticul
Cântec/Logos CosmogonicoAntropogonic nu poate fi cunoscut, în esenţa lui, decât
după Iniţierea Deplină întru FRUMUSEŢE SACRALĂ „BLAJINO-ROHMANICĂ” – „blânde
zâne” (n.n.: zeităţi): „Vei răsufla miroase dulci de crin,/Talarul15 tău va
lumina în noapte /Prin hale vei zări blândele-mi zâne,/ȘI-ATUNCI SĂ CÂNȚI. VEI
ȘTI CE E FRUMOS”. 5-Diferenţierea sufixionară a lui ROMULUS VULCĂNESCU, legată
de „ur-iaşi”, respectiv, de „urici” , nu-şi are valabilitate şi relevanţă, în
lumea sacră, atotrelativizatoare (a se observa că, în lumea zeilor, înseşi
urcarea şi coborârea nu au sens – ci „înălţarea” şi „coborârea”” se identifică,
întru infinit şi eternitate: „[Zeii zalmoxieni]Se reped pe TREPTE NALTE și
COBOR în sure hale”): ZEII- „BLAJINI/ROHMANI/URICI” sunt entităţi
calitativspirituale copleşitoare (pot fi, deci, EXTREMCONDENSATE!), ele nu se
măsoară, deci, cu metrul, ci sunt evidenţiabile prin efectul acţiunii lor
co-demiurgice. 7 15 - Talar n. haină neagră şi lungă până la călcâie (purtată
de preoţi şi călugări). NANISMUL şi GIGANTISMUL sunt parametri MORALI, la
Eminescu – dar sunt valabili, şi aceştia, numai pentru lumea „aceasta”,
umano-desacralizată, din spaţio-temporalitatea istoriei (de)căzute,
„viermuinde”: „M-ar asculta spunându-le de LUMEA/CEA DE PITICI, ce VIERMUIEȘTE
ASTĂZI/PE ȚĂRÂNA ceau locuit-o ei(…)”. Deci, ZEII au locuit în „lumea aceasta”
– dar misiunea lor, de a prezerva rezultatele cosmogoniei şi ale antropogoniei,
se va evidenţia într-un viitor nedefinibil, dar înscris în legea categoricului
necesar. Ei/ZEII/”BLAJINII/ROHMANII/URICII sunt „blajini”, adică nu urăsc nimic
(nimic din ce-a fost - deci, cu atât mai puţin, din ce va fi, adică se va
înscrie în parametrii spirituali ai Zodiei lor Moral-Spirituale: „Și Odin își
deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei iar zeii/Lin șoșoteau între ei
bătrânește/Și surâzând își aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor,
ascunse/În negura secolilor trecuți" – „râsul” lui Odin şi „surâsul”
celorlalţi zei zalmoxieni anuţă, deja, valenţele demiurgice şi re-demiurgice
ale existenţei lor BLÂND-SFÂNT-AUTORITARE, la cârma universului!) – pentru că
EI CUNOSC TOTUL, de la Facere şi până la...RELUAREA FACERII, SUB ZODIILE
ROHMANICE – adică, AUTENTIC şi NECLINTIT SFINTE – conform teoriei lui
Constantin Daniel, despre „rohman-brahman”!
***
IV-CONCLUZIILE NOASTRE...
...Deci (concluzionăm
noi, după investigaţiile, amănunţite şi aflate sub semnul lui Hermes!) de mai
sus), în persoana„ BLAJINILOR / ROHMANILOR / URICILOR” nu avem de-a face doar
cu „ABIOI”/”HOMINES RELIGIOSI”, ci cu ZEI AUTENTICI! În cazul poemului
eminescian, se afirmă, clar, că avem de-a face cu „ODIN”, ipostaza
neolingvistică a VECHIULUI ÎNTEMEIETOR DE LUME - ZALMOXIS! ...Pentru cei care
se mai întreabă (poate că şi dintre preoţii creştin-ortodocşi, de azi!), ce s-a
întâmplat cu Zalmoxis şi ale lui zeităţi, în primul rând, cu dubla lui
ipostaziere (Apollon-Cel ALB şi Artemis-Cea ROŞIE! – „DALBII PRIBEGI”, PRIN
COSMOSUL CREAT DE EI!) - şi dacă este posibil ca ei, ZEII (în primul rând,
ZALMOXIS!), să fi dispărut-„murit” - răspunsul lui EMINESCU este unul cât se poate
de ferm şi clar: NU! – EI NICI N-AU MURIT, NICI N-AR FI PUTUT SĂ MOARĂ, pentru
că au o MISIUNE SUPREM-COSMICĂ şi DEMIURGICĂ: ei aşteaptă sfârşitul istoriei
noastre „căzute” (dar, totodată, ei fac tot posibilul ca Sfârşitul Lumii să nu
fie unul violent, ci să se realizeze, steiner-ian, printr-o evoluţie, către un
nou nivel spiritual, DEFINITIV SUPERIOR!) – pentru a-şi începe, ei înşişi,
„mandatul oficial” de autoritate cosmică („mandat” care va consta în ridicarea
şi menţinerea unei lumi a Bunătăţii şi a Luminii Dreptăţii! - ...astfel,
Apocalipsa Ioanică va căpăta noi forme, termene şi sensuri). ...Adică, ar zice
doctorul Rudolf Steiner, azi: se va ajunge la „STADIUL VULCAN”, în care cei
BUNIBLAJINI-PRO-SPIRITUALI (în calitate de ARHEI ZALMOXIENI), vor prospera,
vertiginos, întru Duh, iar cei RĂI-ANTISPIRITUALI se vor auto-elimina din lume,
devenind, pur şi simplu...PROŞTI!!! Şi noi n-am zice că acele vremuri sunt prea
departe, având în vedere gradul ameţitor de prostie, care se manifestă, azi, pe
Terra; mai rămâne ca respectiva „prostie” să fie şi sancţionată, iar nu
răsplătită...cu „atenţia şi interesul opiniei publice” – cea formată, evident,
din grămezi enorme de gură-cască! ...Se pare că geto-dacii sunt, cu adevărat,
poporul cel mai sfânt şi mai instruit spiritual, din cosmos – şi vor fi, din
nou, Centrul Suprem al Tradiţiei Spirituale, pe Terra. …Ceea ce ar însemna că,
de fapt, “BLAJINIIROHMANII-URICII” - putem deveni şi NOI, dacă ne vom iniţia în
Tradiţia Zalmoxiano-Creştină!
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu