Ileana Vulpescu la 80 de ani: „Pământul – socot – este un loc de ispăşire, iar noi, orişicum, cobaii”

 

Ileana Vulpescu la 80 de ani:

„Pământul – socot – este un loc de ispăşire, iar noi, orişicum, cobaii”

 

„La 80 de ani, cum nu mă pregătesc de grădiniţă, am tras şi aceste concluzii despre lumea-n care trăim. Pământul – socot – este ori un loc de ispăşire ori o colonie penitenciară a altei lumi, iar noi, orişicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat viaţă, atunci s-o trăiesc. Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viaţă nu mi-aş dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei.

Cioran are o părere puțin măgulitoare despre scriitori: ‘Curve care se ceartă pentru același trotuar’. Trotuarul ăsta fiind notorietatea, premiile. Dacă am primit niște premii, le-am primit – fără temenele sau relații – pentru ce-am scris. Sigur că majoritatea scriitorilor aspiră la premiul Nobel. Îți stabilește un anumit statut și te umple de bani. Nici n-am visat la acest premiu, iar părerea mea că el miroase de multe ori a politică m-a făcut să fiu bănuitoare în privința punctului său de vedere estetic; rămâne demn de regret pecuniar.

 

Am trăit până la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism şi, din 1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulţime de nepoţei ai Kominternului. Bine – un bine pentru toată lumea – n-a fost niciodată-n România; şi nicăieri pe Pământ. Nu mi-a fost drag internaţionalismul comunist, nu mi-e drag nici internaţionalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului şi blenoragiei. Mă-ntristează să văd că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mănăstire. Că învăţământul este o parodie, că-n spitale trebuie să-ţi aduci şi tifon de-acasă. La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul.

Cultura a ajuns o aventură individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de râs şi de plâns.

Ce fac eu? Mă uit cum fuge timpul. Viaţa m-a-nvăţat să râd cu măsură şi să-mi economisesc lacrimile.

Dacă într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi şi m-ar comenta, aş dori să se refere doar la ceea ce-am scris. N-am nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viaţa cât se poate de banală; deşi n-am trăit-o-n dorul lelii.

 

La 80 de ani – le urez tuturor (şi mai ales celor tineri) să-şi întărească vârtos cocoaşa, să-şi poarte cu demnitate crucea şi să se bucure de fiecare clipă ca şi când ar fi ultima”.

 

La 21 mai 2012 Ileana Vulpescu împlinea 80 de ani, prilej cu care a dat aceste declarații pentru Jurnalul Național.

 

Ileana Vulpescu este filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră şi traducătoare română.

 

După o licenţă în Litere (limba şi literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a colaborat la redactarea lucrărilor Dicţionarul limbii române şi Dicţionarul explicativ al limbii române (1959-1975).

 

A fost soţia poetului şi traducătorului Romulus Vulpescu.

 

Debutul Ilenei Vulpescu a avut loc în revista «Familia»” din iulie 1966, cu povestirea «Scrisoare către un cunoscut». În 1976, romanul său «Rămas-bun» a fost distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Cinci ani mai târziu, Ileana Vulpescu a primit Premiul «Ion Creangă» al Academiei Române şi Premiul «Cântarea României» pentru romanul «Arta conversaţiei». În 1987 a primit premiul «Flacăra», pentru «Sărută pământul acesta».

 

Din anul 1972, Ileana Vulpescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai cunoscut roman al său este «Arta conversaţiei», care a reuşit să ajungă best-seller înainte de 1989

 

În 1991, întreaga sa activitate literară a fost încununată cu premiul «România Mare»”. La 23 octombrie 2015, a primit un premiu din partea Fundaţiei Dignitas, precum şi Trofeul Fundaţiei Dignitas pentru Excelenţă – 2015.

 

„Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atât de bine că mă fac să le uit existenţa. Cu cât sufletul tău intră mai profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii devine mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-l mai poţi închipui. Deşi-l doreşti, nu ţi-l mai poţi închipui”

 

„E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi într-o zi că numai spiritualitatea rămâne într-o iubire”

 

„În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire – mai mult decât o bibliotecă”

 

„Dar pe soartă ai dreptul să te superi. Ai dreptul să te superi… mai tot timpul! Prin dispariția fizică nu se duce legătura sufletească. Te gândești la fel la un om care nu mai există. Poate chiar mai mult decât atunci când exista! Și ești îndreptățit să crezi, în măsura în care crezi că mai există o viață Dincolo de viața asta pământeană… Îi spuneam unei prietene despre realizatorul Bernard Pivot, de la televiziunea franceză. El avea o întrebare, cu care, invariabil, încheia interviurile din emisiunea ‹Bouillon de Culture› . Întrebarea ‘Dacă Dumnezeu ar exista, și v-ați afla în fața Lui, ce I-ați spune?’. Și eu vorbeam cu prietena mea și i-am spus că, dacă m-ar invita pe mine Bernard Pivot, i-aș spune lui Dumnezeu să nu mă mai trimită pe Pământ. Și prietena mea mi-a spus – ‘și dacă te trimite undeva unde este mult mai rău?!’. Și asta se poate… Suntem singuri! Și când te naști, și când pieri… ești singur. Deci ambele capete ale vieții sunt ale singurătății”

 

„Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters?”

 

„S-au năruit şi se vor nărui civilizaţii, cultura însă e ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului”.

 

 

 

„Regimuri vin, pleacă, țara rămâne”

 

„Eu sunt înapoiată și sunt naționalistă – nu știu de ce naționalismul este taxat atât de rău de parcă ar fi sifilis sau blenoragie, când în definitiv nu este decât atașamentul față de țara ta și de poporul tău, fără sa disprețuiești pe nimeni altcineva. De ce să se confunde naționalismul cu xenofobia? Nu au nicio legătură!”.

 

„Românul are o vorbă: peștele de la cap se împute. Omul, văzând cum este conducerea, se lasă și el pe tânjală. Zice: da io de ce să-mi dau sufletul când ăștia uite ce fac. Într-o țară în care se spune „ei” și „noi”, deja este o atmosferă nesănătoasă. Nu se poate să spui despre conducere „ei” și „noi” ceilalți. Ar trebui să fim toți „noi”. În măsura în care simți că o conducere te reprezintă și vrea ceva pentru binele țării și pentru binele tău, ai cu totul altă atitudine, decât atunci când spui „ei”! Din păcate această dihotomie s-a produs. Îmi pare foarte rău, pentru că ne-am făcut foarte mari iluzii în 1989. Și care s-au dovedit iluzii și atât”.

 

„Dacă în frunte sunt unii care nu ar merita să fie, stratul de jos e întotdeauna sănătos, pentru că dacă nici ăla nu e sănătos se dărâmă șandramaua de la început. Dacă șandramaua ține, ține pentru că jos, la baza piramidei, este ceva sănătos. Adică sunt oamenii care știu carte, care își fac datoria. Adică au niște oameni conștienți și care vor să facă ceva. Și care nu confundă o țară cu un regim. Asta este foarte important. Să nu îți confunzi țara cu un regim oarecare. Regimuri vin, pleacă, țara rămâne. Dacă vrei să faci ceva pentru o țară, indiferent în ce regim, trebuie să faci”.

 

„Eu, fără să fiu o optimistă, cred că totuși oamenii se vor sătura de situații anormale, adică vor dori să trăiască într-un regim normal, un regim normal de viață. Adică să nu li se mai prezinte în fiecare zi o surpriză care de fapt este foarte bine pusă la punct, eu zic așa – că sunt fumigene în ochii proștilor, dar cred că se va sătura lumea finalmente și va simți nevoia să aibă și bun-simț, să se poarte cum trebuie și să renunțe la niște excentricități care nu au niciun fel de valoare și care doar strică mintea oamenilor și duc și spre o incultură întristătoare”.

 

„Interesul unora este să te țină cât mai în întuneric și dacă se poate să fii cât mai prost și mai credul. Nu vreau să-i numesc pe cei care vor așa ceva”.

 

„Eu nu am niciodată încrederea că țările mari și puternice au să te pună la masă cu ele. Aceste țări caută să se întindă și să-și întindă puterea. Noi nu suntem mari, noi suntem mici. N-am avut ocazia să ne întindem puterea peste nimeni. Dar, asupra țărilor mici întotdeauna va fi presiunea țărilor mari și care, așa pentru a ne da și nouă o bomboană ne spun că o să fim mari, că o să fim egali. Nu, niciodată nu o să fim egali cu ele. Adică dacă ar fi să ne facem niște iluzii… eu spun așa, dacă ești prost de la natură, n-ai ce să reproșezi nimănui”.

 

„Cine se laudă astăzi cel mai tare, țări bogate, uită cum au devenit bogate. Uită ca au devenit bogate având colonii, jefunind niște continente – America de Sud a fost pur și simplu prădata de Spania. Sunt ca și bogătașii noștri, dar nimeni nu-i întreabă cum au devenit bogați”.

 

– Ileana Vulpescu, în interviul pentru Jurnalul Național realizat de Sabina Iosub

 

Arta conversației cu țara ta. Natural, Ileana Vulpescu stăpânește perfect arta conversației. Nu e doar un joc de cuvinte, ci este un adevăr. Incomode, logice, reci, dar pline de har și căldură, bazate pe înțelepciunea adunată timp de o viață, din cărți sau de la oamenii cu care s-a intersectat, vorbele și gândurile doamnei Vulpescu pot să deranjeze, pot chiar șoca, dar nu pot fi ignorate. Părerile domniei sale despre România de acum merită ascultate.

 

Sabina Iosub: Mă bucur foarte mult să vă revăd. Vă îmbrățișez cu drag. Cum sunteți?

 

Ileana Vulpescu: Draga mea, ca la vârsta asta, ca să nu-l supăr pe Dumnezeu – mulțumitor. Adică, zile mai bune, zile mai proaste… Dar, dacă sunt în două picioare și în toate mințile, mă rog, după propria apreciere, eu zic că e bine. Nu am dreptul să mă plâng.

 

Sabina Iosub: Aveți timp sau doriți să urmăriți ce se întâmplă în societatea de acum?

 

Ileana Vulpescu: Ca să spun drept, dat fiind că ața de pe mosor se consumă, și nu mai e multă, eu aș vrea să știu tot, dar la un moment dat atât de tare mă indispune ce aflu, că prefer să nu aflu. Dar aflu oricum pentru că am prietene care urmăresc tot ce se întâmplă pe lumea asta și mă informează și pe mine. Am zis că dacă s-o întâmpla ceva așa extraordinar, ferească Dumnezeu, atunci o să aflu și eu. Iar încolo așa, chestii de-astea care au intrat în planul de zi de zi – DNA, fratele lui DNA, mătușa lui DNA și așa mai departe, să-ți spun drept, nu mă mai interesează. Pentru că am învățat lecția. Am învățat – intri pe ușa asta, ieși pe ușa cealaltă, cum ai intrat, așa ai ieșit.

 

Sabina Iosub: Știu că sunteți extrem de modestă, sunteți un talent uriaș, din punctul meu de vedere un monument de cultură… de aceea vă întreb, având dumneavoastră un bun-simț extraordinar, când credeți că se va construi o țară de un bun-simț și o judecată normală?

 

Ileana Vulpescu: Nu știu să precizez, dar eu, fără să fiu o optimistă, cred că totuși oamenii se vor sătura de situații anormale, adică vor dori să trăiască într-un regim normal, un regim normal de viață. Adică să nu li se mai prezinte în fiecare zi o surpriză care de fapt este foarte bine pusă la punct, eu zic așa – că sunt fumigene în ochii proștilor, dar cred că se va sătura lumea finalmente și va simți nevoia să aibă și bun-simț, să se poarte cum trebuie și să renunțe la niște excentricități care nu au niciun fel de valoare și care doar strică mintea oamenilor și duc și spre o incultură întristătoare. Este de neconceput să auzi la un post de televiziune că cineva în loc de accident spune incident. Și nu se sesizează nimeni. Trec aceste lucruri care strică de tot cultura, trec așa neobservate. Le observă niște babe ca mine care au învățat carte la vremea lor. Mi se pare că învățământul a ajuns foarte-foarte slab.

 

Sabina Iosub: Din ce cauză, oare?

 

Ileana Vulpescu: Cauzele sunt multiple. Mai întâi, copiii nu mai trăiesc o viață de familie așa cum s-ar cuveni. Sunt copii crescuți cu cheia la gât.

 

Sabina Iosub: Dar așa am fost și noi, de exemplu generația mea sau cei care au acum 50 și ceva de ani…

 

Ileana Vulpescu: Da, dar una este să mai ai o conștiință legată de ceea ce este o familie și alta este după câteva generații – lucrurile se schimbă foarte mult. Și ceea ce nu era normal într-o perioadă este considerat normal. Părinții se ocupă prea puțin de copii. Nu au timp să stea de vorbă cu ei, să vadă ce e în mintea lor, în primul rând. Pentru că eu nu înțeleg – sunt copii de oameni bogați care nu învață, dar sunt și copii de oameni modești care nu învață – cum își închipuie acești copii că or să trăiască? Asta este o întrebare. Pe care ei nu și-o pun. Deci dintr-o dată pornește defectul ăsta din familie. După aceea, corpul didactic este atât de prost plătit și atât de desconsiderat încât nici el n-am impresia că-și mai dă sufletul pentru ceea ce face. Și se creează acest cerc vicios. După aceea profesorii sunt totdeauna sancționați că lasă corigenți sau repetenți. Și când profesorul spune: am să te las corigent… Da, dar nici dumneavoastră nu o să mai aveți catedră. Pentru că el știe că dacă nu are un număr de elevi nu mai are catedră. E, în momentul în care se creează asemenea cerc vicios în care elevul nu mai primește ceea ce ar merita de fapt și nici profesorul nu îi dă ceea ce ar merita, pentru că nici el nu vrea să rămână fără catedră, de aici… un concurs de interese.

 

Sabina Iosub: Din care cum ieșim?

 

Ileana Vulpescu: Nu se poate ieși decât dacă, așa gândesc eu, învățământul ar fi considerat ceea ce este – baza unei societăți. Adică atâta vreme cât nu îți dai seama că de aici pornește totul nu poți să ai pretenție la un popor de analfabeți. Interesul, zic eu, interesul unora este să te țină cât mai în întuneric și dacă se poate să fii cât mai prost și mai credul. Nu vreau să-i numesc pe cei care vor așa ceva. Dar dacă e vorba să vrea omul cinstit o societate, vrea întâi un învățământ foarte bine așezat, plătit cum se cuvine și să nu-l mai ameninți pe profesor că rămâne fără pâine pentru că lasă corigenți. Adică în momentul în care nu mai există niciun mijloc de a-l face pe copil, a-l forța să învețe dacă vrea să termine o școală, este o indiferență față de școală îngrozitoare. Cum este și o indiferență față de omul bolnav. Pentru că se tot închid spitale, cele care sunt, nu mai sunt cum ar trebui să fie. Și iac-așa. Adică două sectoare de viață – învățământul și sănătatea – care sunt cu totul și cu totul lăsate în paragină, să zic.

 

Sabina Iosub: Mai există valori?

 

Ileana Vulpescu: Da, sigur că există. Valori există absolut în orice regimuri. Nu se poate fără valori. Și în regimuri totalitare, dacă în frunte sunt unii care nu ar merita să fie, stratul de jos e întotdeauna sănătos, pentru că dacă nici ăla nu e sănătos se dărâmă șandramaua de la început. Dacă șandramaua ține, ține pentru că jos, la baza piramidei, este ceva sănătos. Adică sunt oamenii care știu carte, care își fac datoria. Adică au niște oameni conștienți și care vor să facă ceva. Și care nu confundă o țară cu un regim. Asta este foarte important. Să nu îți confunzi țara cu un regim oarecare. Regimuri vin, pleacă, țara rămâne. Dacă vrei să faci ceva pentru o țară, indiferent în ce regim, trebuie să faci.

 

Sabina Iosub: Cine mai suntem noi acum?

 

Ileana Vulpescu: Noi acum ne facem și noi vânt cu coada și zicem: suntem în Uniunea Europeană. Mare succes, nu? Că suntem în Uniunea Europeană și că ne pândește și euro, ceea ce o să fie de-a dreptul o catastrofă. Dar, în sfârșit, sunt și exemple de-astea cum e Grecia care nu se lasă. Mă rog, majoritatea oamenilor spun „te-ai împrumutat, trebuie să dai și înapoi”. Acum, depinde și la cine te-ai împrumutat. Nu te-ai împrumutat la niște săraci, te-ai împrumutat la niște bogătași. Și bogătașul dacă vine și îți pune cuțitul în gât, nici el nu are dreptul să facă lucrul ăsta. Adică să te facă pe tine să rabzi de foame ca să îi plătești lui datoriile de care n-are nicio nevoie, să fim bine înțeleși. Nu o să ne apucăm acuma să plângem de mila bancherilor sau un stat care se împrumută ca să nu cadă băncile, dar nu se gândește la ce se întâmplă cu cei care sunt datori la bănci. Iar băncile să nu cumva să sufere. Nici asta nu este o soluție. Și nu este o soluție pentru om, pentru cetățeanul unei țări.

 

Sabina Iosub: Apropos de cetățean… Felul în care am involuat aș spune eu ca societate ține de fapt de fiecare dintre noi sau de conducătorii pe care i-am avut ?

 

Ileana Vulpescu: Una este conducătorul, cât ţine cu ţara pe care o conduce – asta este foarte important, dacă chiar ţine la ţara pe care o conduce, nu face sluj în fața nimănui, ci e conștient că trebuie să reprezinte nişte oameni faţă de care și-a luat un angajament. Pe de altă parte, românul are o vorbă: peștele de la cap se împute. Omul, văzând cum este conducerea, se lasă și el pe tânjală. Zice: da io de ce să-mi dau sufletul când ăștia uite ce fac. Într-o țară în care se spune „ei” și „noi”, deja este o atmosferă nesănătoasă. Nu se poate să spui despre conducere „ei” și „noi„ ceilalți. Ar trebui să fim toți „noi”. În măsura în care simți că o conducere te reprezintă și vrea ceva pentru binele țării și pentru binele tău, ai cu totul altă atitudine decât atunci când spui „ei”! Din păcate această dihotomie s-a produs. Îmi pare foarte rău, pentru că ne-am făcut foarte mari iluzii în 1989. Și care s-au dovedit iluzii și atât.

 

Sabina Iosub: De atunci încoace sau poate în ultimii 10 – 15 ani ați simțit că vă mai reprezintă ceva din ceea ce ați văzut în societate?

 

Ileana Vulpescu: Dragă, afară de faptul că trăiesc în România, că trăiesc în Europa, că am o cetățenie, că am dreptul să votez – câtă valoare are votul meu nici asta nu am de unde să știu – am simțit întotdeauna că sunt legată de țara mea. Eu întotdeauna m-am gândit: Doamne, cum să fiu de folos țării mele? Ce să fac să-i fiu de folos? Asta este foarte important. Cât ești de atașat de pământul pe care te-ai născut, de oamenii lângă care ai trăit, de limba pe care ai învățat-o. Astea sunt lucruri foarte importante. Cât ești de legat de această comunitate? Ce este un popor în definitiv? O comunitate de teritoriu, de limbă, de credințe, de obiceiuri. Dacă aș fi emigrat puteam să mă duc într-o țară, să le învăț limba, să mă descurc acolo, dar n-aș fi încetat niciodată sa fiu româncă. Şi nu m-ar fi durut de țara adoptivă, deşi trebuie să-i fii fidel pentru că te-a primit şi să-i mulțumești de o mie de ori, dar nu m-ar fi durut sufletul așa ca de țara mea. Sigur că eu sunt înapoiată și sunt naționalistă – nu știu de ce naționalismul este taxat atât de rău de parcă ar fi sifilis sau blenoragie, când în definitiv nu este decât atașamentul față de țara ta și de poporul tău, fără sa disprețuiești pe nimeni altcineva. De ce să se confunde naționalismul cu xenofobia? Nu au nicio legătură!

 

Sabina Iosub: Ştiţi cum au fost anii 50, ați văzut și ultimii ani din societatea românească. E o exagerare să comparăm perioadele?

 

Ileana Vulpescu: Este şi nu este. Eu care le-am trăit pe toate pot să spun următorul lucru: în 50 erau foarte multe explicații, veneam după război, după plata datoriilor de razboi, când se luau fabrici cu totul și se duceau în Uniunea Sovietică, când grâul nostru se ducea pe conductă tot în Uniunea Sovietică. Era o perioadă foarte grea. Totuși, pentru cât a fost de greu atunci a existat o soluție să nu pierim. Nu știu cât să le atribui conducătorilor, dar atribui poporului, care era conștient încă de faptul că este un popor și trebuie să-și facă datoria acolo unde este pentru că numai muncind cinstit poți să faci ceva pentru o țară, indiferent de regim. Indiferent de regim. Trebuie să ai cinste față de locul pe care-l ocupi, să-ți faci datoria acolo, nu zicând: lasă, dacă alții chiulesc, uite ce fac ăia de la putere… Nu mă interesează ce fac ăia de la putere, eu fac ce trebuie să fac eu. Niciodată, niciun popor nu-și iubește conducătorii! Asta se știe de când lumea și pământul. Și cred că și conducătorii sunt atât de deștepți să-și dea seama de acest lucru.

 

Sabina Iosub: Dar nu toate popoarele își urăsc conducătorul…

 

Ileana Vulpescu: Da, e adevărat că una e să nu iubești și alta este să urăști. E grav când un popor își urăște conducătorii. Înseamnă că-i simte că nu-i reprezintă deloc. Asta este foarte grav și cred că cine își ia obligația să conducă un popor trebuie să fie conștient să atragă prin cinste și prin atașament față de interesele țării. Deci ar trebui să știe să-și lege poporul de el.

 

Sabina Iosub: În ce ar trebui să mai credem acum?

 

Ileana Vulpescu: Ar trebui să credem, zic eu – că totuși dacă ne-a lăsat Dumnezeu undeva pe pământ, ne-a lăsat și pe noi ca și pe alții cu, să nu spun o misiune, să facă și ei ceva acolo. N-ai răsărit așa, e și generație spontană, reprezentăm un trecut atât de îndepărtat de ziua de astăzi și care nici astăzi nu este foarte lămurit deși, cum se spunea pe vremea marxismului, trecutul este mult mai imprevizibil decât viitorul. Așa și la noi! Mereu se ceartă care au fost primii, de unde au pornit romanii, dar noi trebuie să credem că suntem datori acestei țări. Că nu avem dreptul să uitam câte sacrificii s-au făcut, câte generații au fost sacrificate ca să ajungem noi astăzi ăștia care suntem.

 

Sabina Iosub: Unde vedeți țara în următorii ani?

 

Ileana Vulpescu: Nu știu, îmi pare rău, dar am impresia ca o văd ca pe o colonie.

 

Sabina Iosub: E un cuvânt greu…

 

Ileana Vulpescu: Da, e un cuvânt foarte greu și care nu place, dar eu nu am niciodată încrederea că țările mari și puternice au să te pună la masă cu ele. Aceste țări caută să se întindă și să-și întindă puterea. Noi nu suntem mari, noi suntem mici. N-am avut ocazia să ne întindem puterea peste nimeni. Dar, asupra țărilor mici întotdeauna va fi presiunea țărilor mari și care, așa pentru a ne da și nouă o bomboană ne spun că o să fim mari, că o să fim egali. Nu, niciodată nu o să fim egali cu ele. Adică dacă ar fi să ne facem niște iluzii… eu spun așa, dacă ești prost de la natură, n-ai ce să reproșezi nimănui. Da dacă faci pe prostul și îi dai înainte cu ce o să fie, cu ce minuni. Asta este părerea mea. Am citit o mulțime de documente privind al doilea război mondial. Și am citit documentele care priveau Cehoslovacia înainte de a fi invadată de nemți. Și am văzut cât dezinteres era la aliații Cehoslovaciei. Aliații mari! Încât am zis că dacă asta este, ne-am lămurit. Și întotdeauna când se bate monedă, monedă în sensul rău, se bate tot pe țările mici, unde se întâmplă toate nenorocirile. Se întâmplă și dincolo, în țările mari. Nici hoția, nici tâlhăria, nici asasinatele nu s-au inventat în România sau în Albania. Ele erau de mult răspândite în toată lumea. Iar noi, ăștia, suntem un fel de Cui al lui Pepelea. Eu nu spun că noi suntem niște modele de dat și de pus în calendare, dar oricum nu suntem mai răi decât alții. Ideea asta care vrea să ni se inculce că nu există unii mai prăpădiți, mai decăzuți decât românii este greșită. Asta o spun oameni care nu știu nici istoria altor popoare, nici a lor. Cine se laudă astăzi cel mai tare, țări bogate, uită cum au devenit bogate. Uită ca au devenit bogate având colonii, jefunind niște continente – America de Sud a fost pur și simplu prădata de Spania. Sunt ca și bogătașii noștri, dar nimeni nu-i întreabă cum au devenit bogați.

 

Sabina Iosub: Aș vrea să vorbim puțin și despre dumneavoastră. Și o să vă întreb direct: Când ai pierdut totul, așa cum vi s-a întâmplat dumneavoastră, ce mai rămâne?

 

Ileana Vulpescu: Draga mea, mai rămâne obligația pe care o ai față de propria viață. Trebuie să consideri că așa ți-a fost soarta, în care eu cred, așa a hotărât cine hotărăște pentru noi, că noi ne facem numai iluzia că hotărâm noi… Numai ideea că trebuie să îți mai faci datoria după cei care nu mai sunt. Să faci ceva pentru memoria lor și să îți faci datoria tu, față de ce mai poți să faci tu. Afară de datorie nu te mai susține nimic. Ideea că timpul trece și vindecă, ce să spun… timpul nu schimbă mare lucru. Totul este cât îți impui față de alții să nu te plângi și să nu îți plângi de milă din următorul considerent – nimeni nu este vinovat de soarta ta. Nu poți să acuzi absolut pe nimeni. Iar cine a hotărât soarta nu face conversații cu noi…

 

Sabina Iosub: Dar îi spuneți uneori niște lucruri, chiar dacă nu face conversație?

 

Ileana Vulpescu: Sigur că da. Bineînțeles. Tu vorbești de unul singur și îi spui păsurile tale, mă rog, s-or înregistra undeva, dar nu este obligatoriu să primești niște răspunsuri.

 

Sabina Iosub: Care rămâne motorul vieții?

 

Ileana Vulpescu: Motorul vieții rămâne totuși munca. Este singurul lucru care te obligă. Pentru ca să trăiești, eu vorbesc de categoria oamenilor ca noi, trebuie să muncești. Toată viața am trăit cu credința că am să trăiesc din ce muncesc, că nu o să primesc nimic de nicăieri. Și această idee că trebuie să faci ceva ca o restituire pe care o faci pentru ce s-a făcut înaintea ta ca să ajungi tu. Au fost bunicii tăi, străbunicii tăi, părinții tăi care au muncit pentru ca să ajungă la tine. Din punctul meu de vedere munca este singura salvare a omului.

 

Sabina Iosub: Mai scrieți?

 

Ileana Vulpescu: Da, mai scriu. De trei ani de când am rămas singură m-am ocupat de niște lucruri pe care bărbatul meu le-a lăsat neterminate în sensul că nu le făcuse note. O antologie de poezie franceză tradusă românește și niște piese de teatru – Moliere, Marivaux traduse și la asta am făcut note. Trei ani am stat cu nasul în fișe, în tot felul de hârțoage și, mă rog, mi-am dat cât am putut eu să fac ceva ca să se poată publica și să nu rămână o muncă de-o viață nevalorificată. Și după ce nu mai sunt eu, cine s-ar fi ocupat de asta? Ideea asta de a face ceva, de a-ți propune ceva la începutul vieții, să îți propui să ai o familie sau să îți faci o carieră, e un imbold care tot la muncă te duce. E animal care face ceva conștient. Între toți frații noștri, alte animale suntem singurii care ne propunem ceva pe care îl putem atinge sau nu. Important este că ne propunem. Ăsta ar fi motorul care ne ține în viață. Pentru că altminteri sunt foarte multe deziluzii. Sunt multe lucruri pe care ți le-ai dori și nu le ai niciodată și să te înveți cu pierderea. De la început să știi că viața e tot ce vrei, dar este abonată la pierdere. Se pierde tot timpul – pierzi pe cineva, pierzi ceva. Și, să fii întărit față de această idee, că viața e și pierdere.

 

Sabina Iosub: Îmi spuneți un secret? Secretul a atâtor zeci de ani de căsnicie?

 

Ileana Vulpescu: Draga mea, este așa… În primul rând dacă partenerul de viață are aceleași idei cu tine în ceea ce privește lucrurile mari din viață. Dacă au o corespondență de caracter, de gusturi, de concepții și înseamnă foarte multă cedare. Adică să știi să fii așa de deștept să zici da și să faci ca tine, de fapt. Bărbații sunt ușor de păcălit. Totul este să prinzi care-i sunt punctele slabe și cum majoritatea sunt cam negativiști de felul lor, majoritatea, nu spun de toți, la orice ai propune încep cu nu. Ei, tu îl lași să spună nu, totul trebuie făcut cu foarte multă delicatețe și întotdeauna să îi acorzi încredere partenerului. Să nu începi să scotocești, să vrei să aflii ce nu îți spune el. Că nu e bine. E bine să știi de la început dacă ai aceleași concepții de viață cu el. Dacă nu le ai e greu să simulezi o viață întreagă. Asta este ceea ține o căsnicie. Și când nu s-a făcut din interes. Și acolo ține și mai mult. Căsătoriile făcute din interes sunt cele mai durabile. Și cele proaste sunt cele mai durabile. Sunt puține căsătorii foarte reușite în care oamenii își sunt într-adevăr complementari unul altuia, care se înțeleg foarte bine și chiar sunt jumătatea unul a celuilalt. Majoritatea sunt nereușite, durează și cum zic eu, unele se termină prin dispariția unui partener, altele se termină prin divorț și altele durează din indiferență.

 

Sabina Iosub: Am citit la un moment dat într-unul din interviurile pe care le-ați dat că spuneați că nu există fericire…

 

Ileana Vulpescu: Da, continui să spun același lucru. Din punctul meu de vedere fericirea înseamnă doar niște momente frumoase adunate. Un moment de anul ăsta, un moment de acum zece ani… Și fericit este omul când este îndrăgostit. Asta este o perioadă când este fericit, e generos, mintea lui nu este decât la obiectul iubirii. Dar altminteri fericirea așa eu nu cred că există. Eu zic să dea Dumnezeu să mă înșeț eu.

 

Sabina Iosub: Ziceți asta din prea multe nefericiri pe care le-ați avut?

 

Ileana Vulpescu: S-ar putea. Nu contest acest lucru. S-ar putea ca anumite nefericiri care te iau de copil să te ducă la concluzia asta. În fond depinde, știi, așa de mult de la viața unui om la viața altui om, sunt deosebiri așa de mari încât s-ar putea să mă înșel. Eu niciodată nu spun ceva – Domnule, asta este literă de Evanghelie. Nu, e o părere. Dar dacă mă întreabă cineva eu spun sincer, nu mă simt obligată să fiu ipocrită, pentru ce? Eu spun ce cred.

 

 

 

COMENTARII

 

Silvia Grazelia 18 octombrie, 2016 at 19:15

Excelent articol.

 

Răspundeți

Gabriel Alexandru 18 octombrie, 2016 at 19:19

Asa este ..din pacate ..de regimurile de dupa 1996..si actual..tara se duce de râpă ..iar poporul doarme

 

Răspundeți

Guler Emil 18 octombrie, 2016 at 19:21

Eu nu-s dus cu pluta sau altfel,fara scoala si educatie,insa am crezut dintotdeauna ca neamul asta intelege istoria……a noastra si a celorlalti!Adevarat,o putem revizui,in multe aspecte,insa sa devenim pres la altii,nici asta nu-i treaba!

Stimabila zice bine…..mai 1000 de ani cu natiuni de sine statatoare si apoi vedem daca costiinta ne da voie sa fim amestecati!

Dar intreb si io ca nestiutorul……de ce nu-i obligam pe toti sa invete limba romana,tot globul,ca noi am fost primii aici ca limba?

Ca limba asta,bat-o focul,ne face sclavi…….cand o pierdem,gata-i pita noasta!!!!

Deci……nu-i rau sa fii nationalist……asta-i viitorul,nu asocierea europeana fara grai,traditie,obiceiuri si …….comanda altii in ograda ta!

No,deci…….le aratam in decembrie ca se poate sa fim nationalisti?

 

Răspundeți

Mimi Fluerasu 18 octombrie, 2016 at 19:21

Aveti dreptate Doamna! Aveau dreptate cei care spuneau ca in mare parte romanii sunt neam de necredinciosi.

 

Răspundeți

Dinu 19 octombrie, 2016 at 04:55

ADEVARATA ISTORIE A NOASTRA:

http://www.criteriul.ro/impresionant-manifestul-dacic-sau-manifestul-pamantului-romanesc/

 

Răspundeți

Dorina Bratianu 19 octombrie, 2016 at 06:48

puterea exemplului…..

 

Răspundeți

Roswitha Zaboloteanu 19 octombrie, 2016 at 06:49

O ador pe Ileana Vulpescu.O mare DOAMNA,scriitoare…i-am citit toate operele.Suntem binecuvintati ca mai exista oameni ca domnia sa.

 

Răspundeți

Dan Vitcu 19 octombrie, 2016 at 06:49

Cititi tineri si mai putin tineri! Primii pt a afla cite ceva, iar ultimii pt a va aminti cum era inainte sa va incartiruiti fie la sisteme vechi , fie la sisteme noi, fie, cel mai probabil, la ambele. (cu exceptiile de rigoare)

 

Răspundeți

 

 

 

https://anonimus.ro/2016/10/regimuri-vin-pleaca-tara-ramane/