Mircea Dorin Istrate - SCHIMBUL NEFĂCUT

 

SCHIMBUL NEFĂCUT

 

 

 

~*~

 

 

Umbra gândurilor sale, sprijinindu-se de-a valma,

În toiagul veșniciei din cerescul Lui ținut,

Fulgerări îmi scăpărară, când, slobost-a el sudalma

Că un nimeni, pământescul, din cuibarul lui de lut,

Sfătoșit și-n mare fală, chiar în cale lui s-a pus,

Într-o zi de lungă vară, când era pe la apus.

 

El nimicul, ocoș mare, rupt în două de la coasă,

Obosit nevoie mare, stă în drum privind spre sus

Și-n năduf întreabă dânsul, sprijinit și el în coasă:

Tu, de ce nu vii Mărite, să m-ajuți să gat hotarul

Că acum e săptămâna de cănd tot îmi trag amarul

Și în loc să se sfârșească, Tu-mi lungești în zi calvarul?

Dă-mi putereaTa cerească, măcar pentr-o zi de muncă

Să cosăsc postăți de-a rândul sus pe Coastă, jos în luncă,

Să am fân cât voi la iarnă, pentru  cele dobitoace,

Și apoi, sătul de toate, chiar că mi te las în pace

Și voi boierii ca Tine, zile-ntregi, cât n-am ce face.

 

Zi-sa bine ostenitul cel sătul de-atâta muncă?

Spus-a lui, pe Preamăritul, pare că îl cam încurcă

Și atunci, la cel muncitul, El, îi spune răspicat:

Bine, fie, schimb să facem, ca să vezi de nu-i păcat

De ce-ți iei pe cap de-acuma și în urmă ai lăsat.

 

Și ajuns-a el, nimicul, Domn pe lumile de sus,

Pe lățitul fără margini de la răsărit l-apus,

Pe-adâncimi ce nu au maluri și pe timpul nesfârșit,

Și atunci văzu sărmanul, cum în clipe, înzecit,

Lumi se nasc din mai nimica și mor alte înmiit

Și-n genuni se sorb de-apururi înroite albe stele,

Iar din tainice izvoare alte curg în loc la cele,

Înroșind și înnegrindu-mi cerul lumilor de sus

Într-o zbatere nebună, mai pe față, mai pe-ascuns.

 

Ș-apoi peste tot războaie între lumi înnebunite,

Zguduind tot universul pe lungimi nemărginite,

Prăvălind bucăți de lume în doar câteva secunde,

Lăsând goluri nesfârșite, mute, oarbe, negre, surde.

 

Cum să ții în frâu atâta lungă, mare, veșnicie?

Cu să stâmperi cela haos, ceea mare nebunie?

Cum să limpezești întinsul cela fără de sfârșit?

Cum să ții în mână totul, cela fără de oprit?

*

Ia-ți Tu, Doamne, înapoie lumea Ta, că prea-i de muncă,

Dă-mi napoi mie truditul liniștit, acol, pe luncă,

Și mai dă-mi vre-o două zile îndoit să am de coasă

Că am vrut să fiu ca Tine, pân’ puterile mă lasă.

Liniște-i pe-aici Mărite, nu ca-n lumile de sus,

Frumuseți îmi sunt în toate cum în vorbe nu-s de spus,

Greu ne e, dar greul trece și-n plăcuta fericie

E tot binele din lume, ce a fost și ce-o să vie.

 

Iartă-mi Doamne îndrăzneala că am vrut să fiu ca Tine,

Mare, tare și-n putere tot mărindu-mă pe mine,

Locul Tău e sus în ceruri, al meu Doamne-n pământesc,

Tu pe cap îmi ai vecie, eu o clipă ostenesc,

Și de-aceea pentru asta, încă Doamne-ți mulțumesc.

 

 

 

~*~

 

Mircea Dorin Istrate