Piaţa de artă, pandemie, falsuri,
traficuri, piaţa locală
Petru Romoşan
28 Aprilie 2021
Piaţa de
artă mondială a rezistat bine pandemiei din 2020, lockdown-urilor, crizei
economice. Aproape toate licitaţiile şi, în general, toate vânzările s-au mutat
pe digital cu succes. A fost chiar o surpriză foarte plăcută pentru
profesioniştii domeniului din toată lumea. 76 % dintre picturi, sculpturi şi
obiecte de artă şi-au găsit cumpărătorii. Pentru un an de pandemie, de
închideri, e o rată de reuşită foarte bună. Un public nou, de 30-40 de ani,
şi-a făcut masiv intrarea pe piaţa de artă devenită majoritar online. Dar
estimările au fost prudente şi au rămas deci atrăgătoare, după Thierry Ehrmann,
preşedintele „Artprice”.
Tot după
evaluările „Artprice”, China a revenit în 2020 pe primul loc, şi încă de o
manieră categorică, după ce în anteriorii patru ani fusese din nou devansată de
S.U.A. În acest moment, piaţa de artă din China cântăreşte 39 % din piaţa
mondială faţă de 27 % S.U.A. şi 15 % Marea Britanie. Un studiu publicat de
acelaşi „Artprice” în toamna lui 2020 arăta că în topul 1.000 al celor mai
cotaţi artişti se găsesc 395 de chinezi în raport cu 165 de americani. China
şi-a creat o piaţă de artă interioară şi au apărut noi case de licitaţii,
subliniază preşedintele Artprice. Şi, cu toate că Hong Kong-ul a fost luat în
posesie sever de China, marea metropolă financiară şi comercială asiatică,
poarta de intrare şi de ieşire a banilor din China, şi-a menţinut şi chiar
întărit rangul. „Sotheby’s” a realizat un sfert din cifra sa de afaceri la Hong
Kong. Şi în 2020 doar Germania a reuşit să-şi crească cifra de afaceri pe piaţa
de artă cu 11 %.
Pentru piaţa
de artă, marele şoc al începutului de an 2021 este apariţia unei cărţi semnată
de Vincent Noce, un comentator cunoscut, prezent frecvent în „La Gazette de
l’Hôtel Drouot” - „L’Affaire Ruffini, Buchet-Chastel”, Paris. E vorba de un
incredibil trafic de tablouri vechi false din ultimii 30 de ani, desfăşurat în
Italia, Franţa, la Londra, New York, cu implicarea marilor case de licitaţii şi
a marilor galerii. Tablouri de Lucas Cranach cel Bătrân, Pieter Brueghel cel
Tânăr, Jan Brueghel, Frans Hals, Parmigianino, Oraţio Gentileschi, Andrea
Solario etc., toate produse de falsificatori de geniu italieni (cei mai
talentaţi !), s-au vândut cu expertize, cu certificate prin cele mai
pretenţioase galerii, prin cele mai cunoscute case de licitaţii, la multe,
uneori foarte multe milioane de euro. Mai rău, uneori cumpărătorii au fost
chiar experţi celebri şi muzee de prestigiu. Cartea a apărut în februarie la
Paris, afacerea e în curs, procesul sau procesele n-au avut încă loc, dar
poliţia de artă din Franţa e astăzi deja în posesia unui material exploziv.
Subiectul va fi urmărit cu toată atenţia de cei interesaţi şi, mai ales, de
profesioniştii domeniului.
În ultimii
20 de ani, la expertiza clasică, datorată autorilor de cataloage raisonnés sau
specialiştilor în opera unui artist sau a mai multora, s-a adăugat expertiza
ştiinţifică, chimică şi fizică. Se studiază pigmenţi, istoria folosirii unor
materiale (lemn, cupru, pânză...), a unor lianţi şi culori rare şi, cu toate
acestea, unii traficanţi foarte experimentaţi, împreună cu maeştrii
falsificatori, reuşesc să păcălească, la nivel de multe milioane de euro,
negustori şi experţi cu experienţă, colecţionari pătimaşi şi laboratoare
sofisticate din toată lumea.
Am recitit
de curând şi cartea care recapitulează o altă enormă afacere de trafic de
falsuri - „L’Affaire Beltracchi”, de Stefan Koldehoff şi Tobias Timm (Babel,
2013). În afacerea Beltracchi e vorba de un trafic de artă modernă, de sfârşit
de secol al XIX-lea şi mai ales de secol al XX-lea : Max Ernst (cel puţin şase
opere majore), Fernand Léger, André Lhote, Max Pechstein, Kees Van Dongen,
Heinrich Campendonk (zeci de falsuri), André Derain (cel puţin trei tablouri
din perioada fauve), Raoul Dufy, Othon Friesz, Georges Braque etc. Sumele sunt
şi în acest caz astronomice. Şi aproape toate falsurile s-au vândut cu
certificate în regulă. Falsificatorul principal, Wolfgang Beltracchi (de fapt,
Fischer - Beltracchi e numele soţiei sale), ţinea foarte mult să-i fie
certificate „operele” înainte de-a fi puse în vânzare la Sotheby’s, Christie’s
sau în marile galerii din Paris, Londra şi New York. Se estimează că falsurile,
copiile, artefactele dubioase au reprezentat în Germania cca 30 % din piaţa de
artă în ultimii ani.
Fenomenul
falsurilor s-a răspândit foarte mult şi în România în ultimii 30 de ani şi pare
în acest moment imposibil de îndiguit. E adevărat însă că falsurile care
circulă la noi au valori net mai mici. În plus, falsificarea e mult mai
rudimentară - de cele mai multe ori se rezumă la schimbarea de semnături sau la
atribuiri prin semnături adăugate ale unor nume mai mari, mai bine cotate. Dar
e doar un început. Nu lipsesc nici imitaţiile stângace ale unor nume mari, pe
care piaţa le cere: N. Tonitza, Schweitzer-Cumpăna, Victor Brauner, Mattis
Teutsch şi alţi avangardişti relativ uşor de imitat. Trebuie să spunem şi că
experţii noştri au fost „fabricaţi” în cea mai mare parte pe criterii politice,
mai exact, securistice şi de cumetrie. Ministerul Culturii, la fel ca în anii
comunismului, e o anexă a Ministerului de Interne sau a unor servicii zise
„speciale”. De altfel, majoritatea miniştrilor Culturii din ultimii 15-20 de
ani au avut o foarte vagă legătură cu cultura şi cu administrarea ei.
Plaga falsificării
e în plină expansiune şi merită să revenim asupra ei. Pentru că foarte multe
colecţii din România sunt împănate cu falsuri şi destule colecţii sunt compuse
aproape în întregime din falsuri. Destui „colecţionari” ştiu foarte bine ce au
în „colecţie”, profilul lor de interlopi nu înşală pe nimeni. Dacă oricine,
conştient sau nu, îşi poate atârna pe perete un fals, nu e ilegal, colecţiile
de falsuri rămân totuşi foarte suspecte sau cel puţin ciudate. E şi un semnal
de alarmă pentru bănci, care ele însele au cumpărat/stocat/garantat foarte
multe ciudăţenii „artistice” în acelaşi cunoscut spirit de cumetrie.
Faptul că un
colecţionar plăteşte un preţ delirant pentru un tablou nu e condamnabil şi în
nici un caz în afara legii. Vede el ce face mai departe cu „capodopera”
achiziţionată. Inutil să-i explici unui asemenea „colecţionar” de tranziţie din
Estul Europei că nici un catalog color şi nici un certificat bombastic nu
garantează neapărat autenticitatea sau valoarea financiară a unei opere de
artă. Iar faptul că nişte interlopi recenţi îşi închipuie că ei fac cota
artiştilor şi dau ora exactă în artă ţine de o halucinaţie binecunoscută a
infractorilor şi corupţilor. Urmaşii lor vor vedea cu ce se aleg... Preţurile
de la sfârşitul lui 2020 şi începutul lui 2021, enorme în raport cu valoarea
modestă a operelor de artă achiziţionate, ne dau o idee despre câţi bani negri
mai trebuie reciclaţi în România.
Catastrofa
morală, socială şi economică pe care o resimţim cu toţii, derivată din minciuna
şi mistificările globale la vreme de pandemie, ca şi evoluţiile ulterioare ale
societăţii (educaţionale, culturale, financiare...) nu se văd niciunde mai
corect şi mai bine anticipat decât în comerţul de artă. Lucru valabil peste
tot, şi deci şi în România.
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/piata-de-arta-pandemie-falsuri-traficuri-piata-locala
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu