VASILICA GRIGORAȘ - EPI„GRAME” DE BIJUTERII LIRICE

 

VASILICA GRIGORAȘ - EPI„GRAME” DE BIJUTERII LIRICE

 

Epigrama este o „formă fixă de poezie, cu un conținut satiric, umoristic, aforistic sau poetic”, scrisă cu inteligență, har și  perspicacitate. Are titlu și o strofă (catren) formată din două părți - una declanșează curiozitatea, cealaltă, printr-un vers surpriză, dezleagă necunoscuta ecuației, traduce enigma situațională. Această alcătuire dă naștere unei tensiuni care se manifestă printr-o scânteie, un flash, un licăr mucalit, un dar neașteptat pentru cititor, ce poartă numele de „poantă”. Pe lângă această cerință esențială a epigramei (poanta), pentru ca un catren să fie epigramă, acesta trebuie să distreze cititorul și să nu fie ridicol.

Începuturile epigramei datează din antichitate. Latinul Marcus Valerius Martialis (Marțial) s-a autodeclarat inventatorul și părintele epigramei prin ars poetica: „Eu sunt acel ce va trăi în veacuri/ Prin marea artă de a spune fleacuri,/ Ceilalţi să cânte fapte mari şi crunte,/ Eu voi cânta pe cele mai mărunte”.

Epigrame s-au scris și se scriu în multe țări, însă în Epoca Luminilor, preluând modele din antichitate, acestea au constituit o modă. Demn de precizat și faptul că epigrama s-a impus în timp tocmai prin nevoia omului de a se destinde, dar și de a-și arunca săgeți unii altora, cu dorința de a demasca anumite tare ale societății și „defecțiuni”, derapaje ale omului: lăcomia, ipocrizia, hoția, ignoranța, minciuna, intoleranța, corupția, falsitatea, favoritismul, lăcomia, lenea, alcoolismul, infidelitatea... Astăzi, în România spiritul epigramatic este mai viu ca niciodată, ființând printr-o largă mișcare în interiorul unor societăți, asociații, cenacluri, cluburi, concursuri, festivaluri... Epigrama beneficiază de multe definiții; amintim punctul de vedere al lui Ion Barbu: „E o cobră care mușcă,/ Dar și arma ce rănește,/ în trei versuri te ochește/ Și-n al patrulea te-mpușcă.” O definiție mai blândă și gingașă a epigramei întâlnim la Girel Barbu: „floare cu trei petale și un spin”.

Din punct de vedere logic, epigrama poate fi considerată un raționament deductiv. În primele trei versuri se emit ipoteze, iar în ultimul vers se formulează concluzia, care decurge din enunțurile anterioare. În cazul epigramei, e adevărat și faptul că din ipoteze se pot trage mai multe concluzii, însă epigramistul respectă spiritul acestei specii literare și o alege pe cea cu haz (fie și haz de necaz), pipărată sau chiar acidă. Doar formal se poate vorbi de un raționament deductiv în literatură, deoarece aici intervine creativitatea, imaginația, mijloacele artistice specifice care deturnează/atenuează rigoarea. 

Inginer de profesie, dar și scriitor, poet, epigramist, eseist, autor de maxime și aforisme, critic literar, jurnalist, Vasile I. Vulpașu, mărturisește că în cazul domniei sale, incitarea interesului și aplecarea spre epigramă se trag din lecturile scrierilor marilor epigramiști ai neamului: Alexandru O. Teodorescu (Păstorel), Cincinat Pavelescu, George Corbu, Elis Râpeanu, Petre Gigea-Gorun, Vasile Larco, Al. Clenciu, Nica Janet... Catrenele citite îi atingeau sufletul și mintea și-i creau o bună dispoziție. „Cu pași timizi și mărunți” începe a explora tărâmul epigramei de mână cu „epitafuri, șarje amicale, farafastâcuri și anecdote epigramiste, epigrame”, apoi, la un moment dat publică epigrame în volume de autor. 

Am primit în dar, și-i mulțumesc, cartea „Epigrame”: (Scrise între anii 1972-2015), apărută în anul 2016, la Editura PIM, Iași. În deschidere, cititorul este întâmpinat de un „Exordiu”, semnat de renumitul epigramist ieșean, Vasile Larco, o invitație pertinentă și inspirată la lectură, apoi de un „Cuvânt înainte” al autorului, cu aceeași bună intenție de a scoate în evidență talentul și meritele unor epigramiști români, iar cu umor și spirit auto-critic își etalează modestia, afirmând că pe tărâmul epigramei, mai „șchioapătă” uneori. Motivează faptul că epigramele sale ar avea oarece carențe prin lipsa „urechii muzicale”, și este de datoria sa să avertizeze cititorul să nu se aștepte să întâlnească vreo bijuterie ori vreo perlă printre aceste scrieri. Însă, vă avertizez, dragi cititori, este o farsă a autorului pentru a ne testa capacitatea de a discerne ceea ce este bun, valoros de ceea ce este lipsit de valoare. În realitate, autorul ne „servește pe tavă” umorul, fără ca domnia sa „să se întindă la cașcaval”, pentru că știe foarte bine că „lauda de sine nu miroase a bine”.

Epigramele incluse în carte sunt distribuite în patru capitole: „Replici, provocări, păreri”; „Femeia, înger sau demon”; „Politice”; „Diverse”. 

Vasile Vulpașu ne spune că primul capitol este scris „cu toată aprecierea și stima autorului” față de personalitățile destinatare ale poemelor. Începe periplu său epigramistic arătându-și prețuirea față de excelența și polivalența unor epigramiști de marcă ai umorului românesc: George Corbu - „Nu e corbu din poveste,/ Îi cunosc a sa măsură,/ S-a văzut prin multe teste; N-o să-i scape-orice din gură!”; George Zarafu - „Din epigrame scoate bani,/ Se vând ca micii pe grătar/ Și face taxe de mulți ani,/ Doar dânsul este... cămătar!”; Al. Clenciu - „Doamne, câte și mai câte/ Despre Clenciu s-au mai spus;/ Știe doar să întărâte/ Și-i mereu pe... clenciuri pus!”; Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) - „Păstori sunt mulți la orișicare stână,/ Pe când în epigramă, un rebel,/ E unul, și așa o să rămână,/ Recunoscut, pe nume... Păstor(el)!”. Lista personalităților care îl inspiră pe autor este mult mai lungă. Autorul a țintit cu dibăcie vreo sută și ceva de colegi din „gașca” satirei și umorului, cărora le-a dedicat epigrame, mulți dintre aceștia părtași ai Cenaclului epigramiștilor olteni. Cu abilitate, Vasile Vulpașu exploatează în compunerea de epigrame sensul literar al numelor celor cărora le sunt dedicate epigramele: Păstorel, Gorun, Șchiopu, Corbu, Papuc, Robu, Dulgheru, Păun, Buzna, Potcoavă, Urdă, Plăcintă, Moise, Cocioabă, Leu, Țeposu, Morar, Plămădeală, Poiană, Hanu, Popa, Precupețu, Albu, Topor, Zarafu, Clenciu, Controlor, Bartolomeu, Păcală, Piru, Arcaș, Mărginitu, Grădinaru, Moraru, Colțatu, Micuț, Bivolu, Păsărică, Cimpoi, Șchiopătescu...

Deși epigrama este un mod liric de a înțepa, de a lovi, atenția în exprimare și politețea la Vasile Vulpașu sunt și un soi de curtoazie față de „victime”. Autorul alege ca poantă varianta care nu zornăie, nu face zgomot, nu șfichiuiește fără inimă, ci înțeapă fără să doară, ironizează cât să atragă atenția, atinge ca o boare de zefir primăvara, crează bună dispoziție, declanșează zâmbetul și râsul, e adevărat, uneori de râsu-plânsu.

Pentru un epigramist, slăbiciunile omenești sunt un dar divin, îi „sar în ochi”, fără a-l orbi, iar descoperirea acestora îi gâdilă orgoliul. Și, Doamne, de când lumea și pământul, femeia este considerată cea care are cele mai multe cusururi. Vasile Vulpașu dedică un capitol acesteia, pe care o vede „demon”, dar și „înger”, ceea ce îl exonerează de acuzația că ar fi  misogin, ca mulți alții. Este cunoscută și recunoscută dualitatea femeii, iar autorul nu face altceva decât să măsoare aceasta cu unitatea etalon a moralei și constată deraierile femeii din toate vremurile, mult mai acute astăzi, când scara valorilor este răsturnată, interesul pentru bani fiind cel care ne ghidează. În această logică, autorul ne spune că totul se poate cumpăra, până și omul a devenit marfă: „Are șaișpe ani/ Și un gust nestins de bani,/ Chiar de face pe timida,/ Se întinde... ca omida!” (Inițiere).

Asemenea celor mai pricepuți în ale condeiului ironiei, prin epigramă autorul scoate în evidență o parte din ispitele femeii, ea însăși ispitită de atracțiile vieții, în fapt, carențe ale educației și obiceiuri „neortodoxe”, precum:  frivolitatea, înșelăciunea din fragedă tinerețe până la senectute: „Pe alee un tataie/ Duce-n lesă o potaie,/ Dar un tânăr cu valută/ Duce-n brațe-o... parașută!” (Dimensiuni ale timpului). Mergând mai departe cu raționamentul, din păcate, în multe cazuri, „tataie” cu bani „ține în lesă” fete tinere, însă autorul creează ridicolul situației, în care acesta este „dus de nas” sau, bietul ignorant ajunge la medic: „Ușor fetița a sedus,/ Când bani în palmă el i-a pus,/ Iar bătrânelul, că-i de vină,/ E astăzi cu .... penicilină!” (Ea tinerică, el galant); „Gânduri nu avea ascunse/ Și nici la femei oprire,/ La Dermato el ajunse, Că n-avea... acoperire!” (Unui amant feroce).

Adulterul și trădarea sunt o sursă de inspirațe inepuizabilă. N-am întâlnit epigramist care să nu „sancționeze”, să nu aibă ca țintă a arcului sarcastic acest viciu. Un vechi proverb al românilor spune limpede că „Ulciorul nu merge de multe ori la apă” și, deși se știe acest lucru, sunt unii creduli care speră că în cazul lor nu este valabilă această zicere, sperând că iubirile lor extraconjugale vor rămâne necunoscute: „Ce-am iubit e un mister,/ Soarta domnu-mi va decide,/ Să nu afle, -atâta sper,/ Soața mea, că m-ar ucide!” (Iubirile mele trebuie să rămână mister) Câtă naivitate să mai crezi în mister în astfel de situații, însă conștienți de păcat, speranța în iertarea Domnului este mai fierbinte ca niciodată. Probabil merg pe ideea că „ceea ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”. Naivitate, soața, deși va afla, nu-l va ucide, însă va da socoteală cândva, undeva mai Sus!!!

Poate felul de a fi al femeii, dorința de trădare, de înșelare se explică și prin simpla și modesta dotare intelectuală și, din ignorață, dar cu infatuare își scoate în evidență doar atu-urile fizice într-o formă, uneori indecentă: „Se tot laudă prostește/ Cu ce are în dotare,/ De la gât pân’la picioare/ Dar de cap ea... n-amintește!” (Unei femei înfumurate); „Ea pare drept comoară,/ Așa-i, discuții nu încap,/ Că multe are pe afară/ Dar prea puține are-n cap!” (Unei anume femei frumoase) Autorul vine cu o idee năstrușnică de a sancționa prostia: „Ce vă spun nu e în van,/ Mai mulți bani în visterie/ Va aduce, an de an,/ Noua taxă... de prostie!” (Proiect de hotărâre, taxă de prostie)

Dar să le acordăm circumstanțe atenuante, „nu este nici o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost”, spunea poetul Marin Sorescu și să sperăm că mai au timp de îndreptare, dezvoltare, evoluție... Și dacă, din vechime bărbatul este considerat cuceritor, vânător autentic, autorul ne-amintește că lucrurile nu stau chiar așa, pentru că, uneori poate fi pradă: „Teatru joacă mult femeia,/ Tot întinde-a vieții coardă/ Vrând s-aprindem noi scânteia/ Și-apoi știe să ne... ardă!” (Ah! Femeia!) Să fie inteligență, să fie viclenie, să fie dorință de iubire? Cred că din toate, câte puțin. 

Femeile sunt de multe ori deosebit de mofturoase, fac „fițe” fără motiv, „își dau aere” când nu te aștepți și până la urmă, chiar „se dau în stambă”. Toate acestea fac parte din farmecul feminin. Pentru autor, femeia este „carte fără sfârșit” și „mister neelucidat”. Bărbatul o vrea alături și o iubește, însă nu reușește s-o „citească”, pentru a o cunoaște cu adevărat și a-i dezlega misterul: „Femeia este-o vastă carte/ Pe care-n viață o iubești,/ Deși îți este a ta parte,/ Chiar toată viața n-o citești!” (Femeia, cartea fără sfârșit); „Spun și eu, doar vorba-ceea,/ Am în spate un trecut:/ În ce-a afirmat femeia/ Doar naivii au crezut!” (Femeia, un mister neelucidat) Și, totuși lucrurile stau cu totul altfel. Mare tristețe ar fi în lume ca femeia să fie văzută și apreciată doar „fără cap”... Femeia este indispensabilă bărbatului, iar autorul îl îndeamnă pe acesta s-o aprecieze pentru că: „Femeia-i înger pentru tine,/ Și-un sfat ți-l dau, să-l poți reține/ Pe care-o iubești, să fie-a a ta,/ Altminteri foarte mult vei regreta!” (Unui bărbat) Și chiar nu-i nicio glumă în chestia asta, să fie un apropo la infidelitatea bărbaților, la superficialitatea sentimentelor lor? Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc, infidelitatea aparține în aceeași măsură femeilor și bărbaților.

Dintotdeauna, o temă generoasă de abordat în epigramă a fost și este politica. În politică se întâlnesc caractere, atitudini și manifestări… diverse. Dacă se spune despre femei că, uneori „își pun poalele în cap”, epigramiștii ne dovedesc prin catrenele loc că politicienii, cei mai mulți bărbați, „se dezbracă în văzul lumii”... de bunele maniere, de principiile sănătoase, arătându-și viciile înrădăcinate adânc în ființa lor: corupția (mita), eludarea legii, afaceri oneroase, favoritismul și nepotismul, alegeri trucate, lenea, traseismul, desfrâul.... În situații jenante, prinși în cursă și strânși în laț sunt parlamentari, guvernanți, primari, juriști, profesori...: „Soarta nu-i atât de bună,/ Mita-i rară și puțină,/ Iar cu cât ia într-o lună,/  Poate, doar, să-și ia mașină!” (Unui parlamentar);  „Dacă n-ai serviciu, casă/ Și nici ce să pui pe masă,/ Vrei să scapi de-acest amar?/ Fă-te „frate” cu-n ... primar!” (Când relația contează); „Vor câștiga doar cei mai buni,/ de nu cumva vor fi minuni;/ Că e posibil, dintre toți/ Să mai existe și... nepoți!” (La examen); „Cam la fel sunt de-i miroși,/ Vorbe goale, din păcate;/ Ei ne vând pe rând gogoși/ Doar că unele-s... umflate!” (Unor candidați)

Sensibil la tot ceea ce se întâmplă în țară, Vasile Vulpașu ironizează amara situație actuală: „Munca-i treabă de poveste,/ Astăzi importăm făină,/ Cam așa de-o vreme este:/ Grâu puțin, enorm neghină!” (În România) Acest lucru se întâmplă cu sprijin substanțial de la: „De Ne A-ul lucră-ntruna,/ Cei de „sus” nimic nu iartă,/ Fac și mare e lacuna,/ Din corupție o artă.” (Cerc vicios)

În capitolul „Diverse”, autorul identifică și ironizează alte puncte vulnerabile din societatea de astăzi: „Mereu te-ntrebi, nedumerit,/ De ce nu-i câmpul înverzit,/ Au dispărut păduri, livezi,/ Pe „sus” doar uscături mai vezi!” (Cumplita poluare) Epigramistul se uită și în grădina în care, el însuși este pom sădit pentru a da roade, și observă că unii din tagma colegilor, scriitori, poeți, epigramiști se află acolo de „florile mărului”,: „De la Dumnezeu e darul/ Și aceasta e uzanța;/ Unii au talent cu carul/ Alții doar cu... tărăboanța!” (Despre talent); „Tu, nasul prea pe sus îl salți/ Și-o vorbă aș putea să-ți zic;/ Observ, cap ai ca și ceilalți,/ Doar că în el nu ai nimic!” (Unui coleg ce ține nasul pe sus); „Dorința ta-i bătută-n cuie,/ Dar am un sfat și cred că-i just:/ Că vrei enorm să ai statuie,/ La început să-ți faci un bust!” (Unui tânăr scriitor); „Toți îl știu că scrie bine,/ Dar să-i spun acum îmi vine:/ Epigramele ștanțate/ Sunt cu poame-mprumutate.”  (Unui epigramist)

Nici medicii nu scapă de ironia autorului; „Doctor bun, nimic de zis,/ Spun la toți ce-mi ies în cale:/ O tonetă și-a deschis,/ Unde vinde plicuri... goale!”, (Valorificare).

De salutat și apreciat autoironia autorului: „Multe-n viață mi-au ieșit,/ cam așa cum mi-am dorit,/ Numai una-mi pare dramă/ Vorba e... de epigramă.” (Nouă bune, una proastă); cu toate acestea, mărturisește că e „Bolnav de epigramă”: „De îmi place, de nu-mi place,/ Epigrama nu-mi dă pace, Printre umoriști de soi/ Cresc și eu un fin altoi!” Citindu-i epigramele, nu putem să-i dorim decât „însănătoșire” din acest punct de vedere!!!

O carte, cu un larg orizont spre universul umorului românesc. Autorul explorează sensurile peiorative ale multor cuvinte din lexicul limbii române: parașută, ciupercuță, buruiană, omidă, poștă, poamă, felină, balcoane, cocoș, neghină..., acestea situându-se în cele mai multe situații în versul-poantă al catrenului. De asemenea se regăsesc multe expresii, unele devenite argouri: foc și pară, fructul interzis, gogoși umflate, o mână spală pe cealaltă...

Respectă cu rigurozitate metrica, ritmul, rima și poanta, toate instrumente și componente de bază ale epigramei de calitate. Umorul, satira, hazul și râsul sunt elemente congruente ale catrenului epigramistic.

Deși declară „război” abaterilor societății și viciilor omului, autorul duce o luptă onestă, fără trădări, fără alianțe necinstite. Are bucuria de a scormoni și a scoate răul la suprafață pentru a fi vizibil și propune o schimbare în bine a ceea ce este nepotrivit în firea omului. Nu aruncă cu piatra, ci atrage atenția prin pocnetul înalt al biciului îndreptat spre un nărav, o ipocrizie, o lipsă de virtuți ori abundență de greșeli... Arcul cu care țintește este judicios folosit, atât cât să atingă obiectivul pironit, fără a nimici.

Epigramele lui Vasile Vulpașu impresionează prin suplețea umorului și stilul elegant și subtil de exprimare. Din start spune NU obscenității și trivialității, preferând să dea glas spuselor sale într-un spirit firesc, cu suplețe și armonie. Arma sa este aluzia fină.

Meșter în a alătura și uni „cuvinte potrivite”, autorul imprimă epigramelor sale aură și grație delicate care dau tot farmecul acestui gen literar, deși nu le privează de ținuta satirică destul de pronunțată. Cum altfel ar fi reușit să transmită cititorului tablouri hilare într-o formă neîntrecută, precisă, poetică și pitorească în cele mai mici și mai interesante amănunte?

Nu în ultimul rând, un plus de valoare dau cărții inspiratele caricaturi ale cunoscutului și talentatului artist plastic, Costel Pătrășcan. Reușește o îmbinare ingenioasă a desenului cu textul, sporind mireasma și flacăra umorului.

Și pentru ca volumul să se constituie într-un tot unitar, care să glăsuiască amplu despre cine este cu adevărat Vasile I. Vulpașu, acesta adaugă la sfârșitul cărții „În loc de epilog”,  „Autoportret și Bio-bibliografie”.

  „Epigrame”: (Scrise între anii 1972-2015) sunt „Grame” doar ca formă, însă sunt autentice și prețioase „bijuterii lirice” prin conținutul de umor. Humorul este un leac pentru cititor, este pilula cu ingrediente naturale de care avem atâta nevoie. Epigramele lui Vasile Vulpașu sunt crâmpeie satirice înflorite în pădurea verde a literaturii române, așezate cu grijă într-o carte tonică și, în aceeași măsură instructivă care ne relaxează și ne menține spiritul treaz prin verva și farmecul dezacordurilor situaționale, dar și prin tonul hazliu.