Postmodernismul provocare la morala
creştină (1)
Prof. Dr. Antoniu-Cătălin N Păştin,
Membru A.O.Ș.R
25 Aprilie 2021
Metamorfoza
lumii europene de la epoca medivală la epoca modernă sau iluministă a secolului
al XVIII-lea a atras după sine mutaţii considerabile pe scena culturii
europene. De la Dumnezeu s-a trecut la om, de la teologie s-a trecut la
stiinţă, şi de la valorile spirituale s-a trecut la valorile materiale, ca tot
atâtea expresii ale globalizării.
Concepţia
mecanicistă a favorizat imensul progres ştiinţific şi tehnologic pe care îl
cunoaşte socitatea contemporană occidentală. Dar această concepţie este cauza
regresului spiritual şi moral al lumii în care traim. Factorii economici,
financiari şi politici au dobândit o importanţă considerabilă, în detrimentul
preocupării de ordin spiritual. Trăim într-o lume în care valorile materiale au
triumfat asupra celor spirituale. Pe de o parte, asistăm la victorii ale
ştiinţei şi tehnicii care depăşesc cu mult cele mai optimiste aşteptări ale veacului
al XVIII-lea, dar, în viaţa lui interioară, omul se simte prins în ghearele
unor forţe iraţionale pe care nu le mai poate controla. Explozia de violenţă şi
senzualitate, care se răspândeşte peste tot în societate şi cuprinde cercuri
din ce în ce mai largi, constituie dovada concludentă a degradării climatului
spiritual al omului şi al societăţii contemporane[1].
Înţelegerea
şi acceptarea legăturii între Logos şi creaţie au o importanţă capitală pentru
destinul lumii. Ca urmare a neînţelegerii acestei legături, sau a respingerii
ei, în Apus a fost elaborată teoria evoluţionistă, care pleacă de la premisa că
Dumnezeu sau nu există, sau cel puţin este absent din actul creaţiei. Căci dacă
ar exista, ar trebui să se admită fie că nu poate să creeze în 6 zile sau să
aducă lumea întru fiinţă numai cu cuvântul Său[2], fie că nu vrea, şi atunci
avem de-a face cu un dumnezeu care nu este iubire. Astfel, Dumnezeu care nu
creează nu are motive să se implice nici în mântuire şi nu are nici condiţiile
pe care El însuşi să le fi creat în vederea Întrupării. De evoluţionism au avut
nevoie filosofii atei pentru a argumenta autonomia omului prin însăşi originea
lui, sau cum spunea darwinistul Richard Dawkins: „Darwin a făcut posibil să
devii un ateu desăvârşit din punct de vedere intelectual”[3].
Având la
bază autonomia lumii şi a omului faţă de Dumnezeu, modernitatea a tras
concluzia logică că: lumea poate fi gândită complet fără a mai presupune
existenţa vreunui Dumnezeu, indiferent că este vorba despre Dumnezeul filosofilor
ori de cel al credincioşilor. Mai trebuia declarat un nou dumnezeu sau
declaraţi alţi dumnezei. Căzând din nou în capcana pe care i-o întinsese
diavolul în grădina Edenului şi în tendinţa de a fi „ca Dumnezeu, cunoscând
binele şi răul” (Fac. 3, 5), omul se autoidolatrizează, se autodivinizează şi
se declară dumnezeu.
Noul
dumnezeu şi-a dezvoltat un nou cult, declarând în cadrul acestuia şi idolii
care vor completa tabloul autodivinizării omului. Astfel, primul idol apărut şi
consacrat ca atare în epoca modernă pare să fie”Cultul civilizaţiei”.
Instituirea acestui cult a constat şi constă în subordonarea culturii, artei şi
tuturor valorilor morale, tradiţiei şi credinţei
în Dumnezeu
faţă de nevoia de civilizaţie. Toate acestea au fost orientate de omul modern
în funcţie de un ţel superior: asigurarea civilizaţiei.
Ştiinţa
modernă este un alt idol al epocii moderne şi o percepem aşa fiindcă şi-a
conferit sieşi putere absolută. In esenţă, proclamarea ştiinţei ca idol în
modernitate constă în faptul că centrul de gravitaţie al cunoaşterii se
transferă de la Dumnezeu la om.
Epoca
modernă a impus concepţia conform căreia
omul este o fiinţă autonomă care se poate dezvolta de unul singur, mai ales cu
ajutorul minţii (nous) şi cu ajutorul propriilor puteri interioare.
Propriu-zis, aceasta înseamnă zeificarea raţionalităţii umane şi prezentarea ei
ca substitut al credinţei în Dumnezeu. Însă negării Dumnezeului Celui Viu i-a
urmat - cum era şi firesc contestarea
raţiunii însăşi. În scurtă vreme s-a ajuns la despotismul absurdului. Raţiunea
umană s-a autolimitat la cunoaşterea materiei şi, lipsindu-se de criteriul
absolut al evaluării celor cunoscute, a eşuat în conflictul cu modul de gândire
al semenilor.
Al treilea idol al modernismului este credinţa
în progresul istoric al umanităţii şi sacrificarea pe altarul acestui idol a
valorilor trecutului, tradiţiei, adevărului. Ideea modernă de progres şi-a
dovedit falsitatea prin eşuarea raţionalismului şi raţionalismului iluminist în
iraţionalism.
- Va urma -
---------------------------------------------
[1] Radu,
Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p.17.
[2] Rose,
Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii şi omul îneputurilor, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2001, p.345.
[3]
Citirigă, Pr.Conf.Dr. Vasile, Taina omului şi tragedia lui în epoca
postmodernă, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, anul LVII (2006), p. 30.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu