Valentina Teclici - ALBINĂ ÎNTR-UN STUP DE CĂRȚI (II)

 

ALBINĂ ÎNTR-UN STUP DE CĂRȚI (II)

dr. Valentina Teclici

 

Îmi saltă inima de bucurie când citesc o cronică despre cartea Oanei Frențescu (Iași), un alt poet cu rădăcini hușene, Hușul fiind orașul în care am crescut și învățat alfabetul meseriei de om, și-am făcut primii pași în lumea scrisului. Este vorba de <Nevoia de serenitate a Oanei Frențescu>, titlul recenziei la volumul „Refugii în albastru”, (Iași, PIM, 2019), culoarea considerată adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate.

Pentru Oana Frențescu „Poezia arde dezlănțuit sfâșiind mătasea sângelui”, lirica ei  abundă „de imagini în armonii de albastru”, paradoxul e mereu prezent „plinul este gol, ființele sunt bântuite de neființe, lumea se clătină la tot pasul”, cuvântul „sânge” e laitmotivul ei preferat și geometria existenței sale are forme multiple, în funcție de trăirile eului liric: „ploaia cade în cercuri ca niște puncte mari/ îndoind bulevardele orașului” (Locuiesc într-o sferă).

Vasilica Grigoraș nu scapă prilejul de a filosofa, „Omul are capacitatea, asemenea păsării Phoenix, de a renaște din propria cenușă. Acest mister se află în faptul că omul are o legătură sacră atât cu pământul, cât și cu cerul”, referindu-se la poezia „Suntem”: „Pământul pe care calc mi-a pregătit sub tălpi/ o nouă formulă de legătură cosmică, / între mine și iarbă,/ între restul sfios de pași în abis.” Speranța descoperirii și trăirii înduhovnicite este soluția întru toate, la fiecare pas, la fiecare respirație și privire spre înalt: „În deschiderea închisă între cer și pământ,/ Dumnezeu nevăzut conversează cu tine/ c-un har neștiut” (În fiecare zi). Volumul de versuri al Oanei Frențescu impresionează prin bogăția de figuri de stil – epitete, comparații, simboluri, alegorii, oximorone.

Recenzia <Reflexia adevărului în oglinda sufletului> este focalizată pe cartea „Oglinzi de suflet” (Editura Liric Graph, 2020) a treizecea carte de poezie a poetului medic Viorel Birtu-Pîrăianu,

Poetul, un „peisagist al stărilor sufletești” este dezamăgit de adevărul în care trăim. Soarta omului fiind „imprevizibilă pentru că aripile zborului său se atrofiază treptat ori sunt rupte fără milă”. În poezia „Aripi arse”, poetul se confesează: „eu sunt nebunul lumii/ azi râd și plâng pe cioturi goale// mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou/ între perfecte și imperfecte clipe// e lumea oarbă și iubirea crudă/ pe chipul meu, demoni înfloresc// aicea toate nu mai au vreun rost”.

Autorul volumului „Oglinzi de suflet” este prezentat ca un „Poet al monotoniei cotidiene, al plictiselii depresive”, lirica sa fiind „expresia fidelă a lumii de azi, o contemporaneitate samavolnică” în care „viața este un joc, însă jocul cu mintea și sufletul este doar chin, amărăciune și întunecime.”

Despre lirica poetului constănțean Viorel Birtu-Pîrăianu aflăm că „este un produs, o consecință a lucidități gândirii sale, a unui spirit de observație cerebral, discret și fin” iar volumul recenzat „abundă în figuri de stil, metafore eclactante prin formă, însă, unele întunecate prin conținut”, reflectare fidelă a stărilor sufletești ale autorului.

<„Vânzătorul de lumină”, Metaforă sau realitate?> se intitulează recenzia cărții „Vânzătorul de lumină” (Omega, Buzău, 2018,) semnată de Girel Barbu, „un bard popular”, binecuvântat de credința strămoșească care „într-un autentic demers literar, elogiază duios și tandru viața patriarhală” a plaiurilor natale. În poezia acestui autor, Vasilica Grigoraș a descrifrat influențe ale altor poeți, cum ar fi Octavian Goga, Mihai Eminescu, Vasile Militaru fie ca stil, fie prin tematica aleasă, dar aceste influențe nu micșorează valoarea cărții.

Tematica poeziei lui Girel Barbu include „câteva repere majore ale credinței ortodoxe” dar și ale realității actuale a societății românești: „Criză nu e, că nu-s bani”, „Criză nu e, că nu-i pîine”, „Criză nu-i că e șomaj”, ci în opinia autorului „Criză este de credință!”, „Criză e de fapte bune!”, „Criză e de-nțelepciune!”. În ceea ce privește lipsurile materiale, financiare „Criza vine, criza trece”, însă în plan spiritual „Consecințele rămîn!” (Criza vine, criza trece). Volumul de versuri al bardului buzoian este „O carte cu binecuvântată mireasmă teologică, LUMINA fiind Dumnezeu întreit”, comentează recenzenta.

 <Tresăriri la „Ecoul strigătului mut”> este titlul recenziei scrise pentru volumul „Cu timpul de mână” (Editura Scripta manent, Napier, 2019) al poetei hușene Dorina Carp Nenici, cu care am conexiuni care țin de mână nu numai timpul și trecutul cu amintiri impregnate de muzică și poezie, ci și prezentul prin colaborări de la distanță.

Poezia Dorinei Nenici, evident înclinată spre melancolie, tumultul interior, tristețe, anxietate este echilibrată de spiritul reflexiv și interogativ al poetei, care-i pune timpului ireversibil și incert întrebări existențiale, cât și de credința sa în Dumnezeu.

Vasilica Grigoraș, afirmă: „Lirica poetei hușene este pătrunsă de fiorul religios, efemerul se înfrățește cu harul divin. Poeta este permanent în căutarea epifaniei, a revelației divine, considerând că ispășirea omului de păcat poate fi atinsă doar prin credință, iar în credință, iubirea este totul, este leac: „să punem lesne dragoste-n ură” prin „Împărtășanie”.

În acest volum, al doilea publicat până în prezent de Dorina Carp Nenici, recenzenta observă „o nouă forță a autoarei care stimulează demersul liric, ceea ce dovedește dorința Dorinei de a accede spre o nouă etapă de cucerire a cetății poeziei”.

Titlul acestei recenzii <Deversări de cuvinte și idei> se referă la „Repaus de eternitate” (PIM, Iași, 2019), cel de-al doilea volum de poezie publicat de poetul Mihai Savin.

Remarcând că problematica principală a acestui volum este timpul și eternitatea, Vasilica Grigoraș folosește această ocazie pentru a împărtăși cu noi cunoștințele sale de filosofie, religie și fizică cuantică. Pentru poetul Mihai Savin preocupat de „raportul dintre efemer și etern, între trecere și stagnare, între variabil și imuabil”, „eternitatea este sinonimă cu veșnicia”, de aceea e nevoie de „repaus de eternitate”, cum inspirat a ales titlul cărții.

Vasilica Grigoraș observă influența poeziei lui Nichita Stănescu în unele tematici și expresii literare generate, cred eu, de similarități spirituale și de cultură existente între cei doi poeți. În lirica acestui poet „dragostea, deși o constantă, este o realitate în mișcare”; femeia este dualitate și paradox a tot și a toate „femeie, ești a frumosului ș-a dracului,/ a lutului greșit și a ceramicii ornamentată” (femeie); drama zidirii Anei (Monastirea Argeșului), simbolul sacrificiului în creație își găsesc un spațiu în edificiul cărții, cuvântul este pivotul sublim al creației în toate aspectele eternizării, deoarece „cuvântu-i sărbătoare în tristă carte” și „din văzduhul diafan al cuvântului/ pornește un strigăt către arbori/ precum și prognozele atingerii tale,/ de miezul nopții revendicate.” (știam).

Cronica de carte <Cu „Insomnia iubirii” spre Eden> se referă la „Insomnia iubirii” Editura Doxologia, Iași, 2020, al treilea volum al poetului Florin Gheorghiu, un alt hușean, care locuiește în Grecia de peste 30 de ani, de care mă leagă amintiri din România dar și din Grecia, unde am fost invitată de familia sa pentru 10 zile în anul 2013. În acest volum de versuri, Florin Gheorghiu își etalează cu dezinvoltură bogata cultură generală, abilitatea de a observa mediul și societatea în care trăiește cât și tenacitatea de om de știință de a face din iubirea cu multiplele ei fațete, un obiect de studiu.

Vasilica Grigoraș, comentează că poezia de sorginte filosofică a lui Florin Gheorghiu se apropie de proza lirică, specifică vechii Elade. „Astfel, rapsodul român și-a dat mâna cu aedul elen și cântă împreună iubirea în manieră aparte, îmbinând spontaneitatea cu efortul intelectual sistematic.”

Poetul a „conceput poezia cu spiritul treaz (insomnie) în chip rațional, spre căutarea tâlcului adânc al existenței umane (iubire), plecând de la izvoare antice. În acest sens, scrierea sa are un stil profund; se poate spune că este o poezie deosebită care se adresează și cititorilor instruiți, dar și celor cu dorința neostoită de receptare de varii și noi cunoștințe. (…) Iubirea profundă a poetului pentru Pământ, pentru oameni, pentru flora și fauna acestuia, este laitmotivul, care ca un fir roșu străbate întregul volum, de la prima, până la ultima sa poezie.”

Vasilica Grigoraș intitulează cronica de carte scrisă pentru volumul „Icoane vii” (Editura Mușatinia, Roman, 2020) <Dorul – sfântă unire, dulce amintire>, alcătuită de poeta, eseista și scriitoarea timișoreană Mariana Gurza și editată împreună cu soțul ei.  Cartea este dedicată părinților lor și publicată cu ocazia comemorării unui an de la plecarea la Domnul a mamei Marianei.

Mariana Gurza îndrăznește să îi deranjeze pe cei dragi „din acea lume necunoscută” pentru a le trasmite dorul ei. Dragostea Marianei Gurza pentru cei plecați, în special pentru mama ei, este profundă și infinită precum durerea ei, precum credința ei creștină și puterea rugăciunii: „Te rog mamă, iartă-mi durerea/ Te strig, te chem, mă arde tăcerea...// Te vom purta în rugă sfântă/ Mama mea,  cea blândă...” (Rugă) „Un șir de mătănii,/ Unduit lângă candela ce arde/ Îmi duce ruga/ Spre tine, MAMĂ!/ Lacrima prinsă-n șirag/ Mai poartă și acum/ Mirosul tău de bucovineancă,/ De viorea,/ De iubire./ Acum, îmbrăcată în lumină/ Îmi zâmbești din înalturi...” (Un șir de mătănii…)

Pentru toți, dorul poetei este: „O lacrimă şi o rugăciune. O lacrimă de poet ce s-a ridicat pe un petec de cer. Pentru toţi cei plecaţi… Un îndemn spre meditaţie în prag de seară pentru acei poeţi ce plâng durerea lumii...” (De ce plâng poeții)

Citându-l pe Lucian Blaga: „Dorul este un organ de cunoaștere a infinitului”, Vasilica Grigoraș conchide: „Poemele și eseurile din această carte sunt candele aprinse de focul curățitor al DORULUI. Prin esența lor bine articulată de fiorului liric primenesc lacrima, adâncesc trăirile, înalță rugăciunea și limpezesc dorința de a accepta și de a merge înainte.”

În capitolul „POEZIE”, Vasilica Grigoraș a cules nectarul din creația înmiresmată și plină de culoare a zece poeți, ceea ce întărește sintagma lui Vasile Alecsandri ca „românul s-a născut poet”, expresie pe cât de folosită, pe atât de definitorie pentru harul poporul nostru și de dragă multora dintre noi.

(va urma)