NĂPRASNICA FOBIE A LUI POLICARP
RESTEU
Ion Iancu Vale
PREAMBUL: Cu
mai mulți ani in urmă una dintre cele mai imbecile întrebări, care se
puneau elevilor din școli era; ,, Ce a
vrut să spună autorul în opera sa?” O astfel de întrebare mi s-a pus si mie
despre ,,Fobia,, (titlul inițial al micro-prozei ,,Năpraznica fobie a lui
Policarp Resteu”), dar nu de către un profesor, ci de un tov.col. de la Secu.,
ca urmare a prezentării acestui text într-un Cenaclu Literar, târgoviștean.
Adevărul este că nu am ,,știut” să-i spun, ce am vrut să spun în el. Pentru
acest fapt, lăsând la o parte amănuntele, (demne de un besst seler) a trebuit
să fug de acasă, pentru o bună bucată de timp viețuind prin pădurile patriei ca
,,securist” cum îmi plăcea să zic, pe atunci, spre deliciul celor care mă
ascultau, pentru că lucrasem cu securea și țapina, pe unde peregrinasem. La
revenirea mea in locurile de baștină am avut o primă surpriză. Am fost exclus
din cenaclul literar...
Nici acum,
după atâta amar de timp, nu știu să spun, ce am vrut să spun în ,,Fobia” mea,
dar pot să remarc insă, că există foarte multe similitudini în atmosfera textului meu, cu cea a năpraznei
ce bântuie în aceste vremuri prin toată lumea, dar mai ales pe mioriticile
noastre meleaguri.(15-04-2021)
*
Vocea gravă și uniformă a crainicului își
continua insinuant dizertaţia sa despre microbi: ,,...de aceea trebuie să fim
extrem de precauţi, microbii invizibili şi inumerabili plutesc în aer, în apă,
se găsesc pe alimente, pe lucruri, ei sunt pretutindeni unde sunt oameni,
animale, plante, pretutindeni unde este viaţă, aşa că...”
Policarp
Resteu, funcţionar la Căile Ferate, răsuci butonul radioului ce-i rănea
timpanul. Gestul fiind cam brutal, aparatul căzu de pe măsuţa pe care era
așezat. Asta-l înfurie şi mai rău. Îi trase un şut de-i împrăştie măruntaiele
pe podea. Se aplecă să-i ridice carcasa golită, dar se răzgândi zicându-şi: ,,
Să ştii că şi pe astea sunt microbi!”. Îl împinse din nou cu piciorul şi o
zbughi afară rumegând în minte: ,,Trebuie, trebuie, trebuie să aduc pe cineva
să şteargă, să spele tot. De când mi-a plecat nevasta, apartamentul mi-a fost
invadat de microbi”.
Căută o
femeie, o aduse acasă, îi explică amănunţit ce avea de făcut, după care intră
în baie să se spele. Văzu nişte muşte ce bâzâiau între pereţii albi. ,,Şi astea
sunt purtători, aşa zicea ăla la aparat!”. Aţâţat, înşfăcă un prosop şi începu
o vânătoare turbată în spaţiul strâmt al băii. Câteva muște se refugiaseră
deasupra rezervorului de la toaletă. Hotărât, se sui pe cadă, învârti ştergarul
şi, poc!... alunecă în cadă cât era de lung.
Se ridică
după un timp, ameţit şi icnind se privi în oglindă. Pe frunte avea o rană
sângerândă. Ieşi în goană din apartament, urmărit de privirea uluită a femeii
care se apucase deja de curățenie. Ajunse la circa sanitară unde o soră
tinerică, ascultându-i bâlbâiala neinteligibilă, se apropie să-i facă toaleta
plăgii. Policarp sări in sus, îi puse felceriţei mâna în piept şi-o întrebă
precipitat: ,,V-aţi spălat pe mâini? Să nu puneţi aşa mâna pe mine, să nu mă
atingeți” Fata îl privi intrigată şi, punându-i nervozitatea pe seama durerii,
vru să-şi continue treaba. ,,Să nu puneţi mâna pe mine până nu vă dezinfectaţi,
acum, în faţa mea! Toţi sunteţi îmbibați de microbi!”, continuă amploiatul,
îmbrâncind-o pe biata fată care se retrase încet, cu gândul să anunţe medicul
de gardă. ,,Ăsta-i nebun!”, îşi zise ea.
Policarp
intui primejdia şi o zbughi din cabinet. Rătăci un timp pe străzi, urmărit de
privirile suspicioase ale trecătorilor şi, simţindu-şi stomacul hărţuit de
foame, intră într-un restaurant. Comandă ceva de mâncare, iar când ospătarul îi
aduse tacâmul şi pâinea, îi studie avid mâinile întrebându-l. ,,Dumneata îţi
speli mâinile înainte de a servi pe cineva, la masă?” Chelnerul îl privi
nedumerit, continuând să aşeze tacâmurile fără să-i răspundă. Eroul nostru îi
împinse cât colo mâinile de pe faţa de masă, ţipând furios: ,,Pleacă! Du-te şi
te spală imediat, altfel nu-ţi permit să mă serveşti!” Vecinii de la celelalte
mese priveau curioşi scena. Chelnerul îşi ieşi din fire şi-l împunse cu
arătătorul în piept zicându-i răstit: ,,Ieşi afară, beţivule! Vii aici în stare
de ebrietate şi mai faci şi scandal! Acum chem miliţia!” Speriat, Policarp
Resteu plecă nemâncat.
Alergă, alergă...dar foamea nedându-i pace,
intră într-un magazin alimentar de unde cumpără pâine, salam, brânză şi cu
pachetul sub braţ ieşi din magazin. Nu merse mult şi-l fulgeră un gând:
,,Pâine, salam, brânză - astea sunt făcute de muncitori, oameni simpli care nu
prea fac caz de igienă”. Aruncă pachetul într-un coş de gunoi şi, ameţit de
foame şi de gândurile negre ce-i roiau prin minte, se îndreptă cu paşi nesiguri
spre casă. Aici plăti femeii care îşi terminase treaba şi se întinse în pat,
gemând obosit. Foamea îl chinuia acerb. Se sculă, se duse la frigider, îi privi
sceptic interiorul şi-i trânti la loc uşa, gata s-o rupă din balamale. Se aşeză
din nou în pat, cu lacrimi în ochi. ,, O, Doamne! Totul este incert, murdar,
infectat... Ce să mă fac? Ce să mă fac, Doamne?” Chinuit, epuizat, adormi
imediat...
Se trezi
dupa miezul nopţii, lac de sudoare şi dârdâind. Visase. Se făcea că microbii -
care în visul lui luaseră forme de monştri hidoşi, imenşi - dansau în jurul lui
cântând :,, Eu sunt virusul dizenteriei şi am să-ţi fac praf intestinele!” ,,
Eu, al hepatitei şi am să-ţi distrug ficatul!” ,,Eu, al tuberculozei şi am
să-ţi găuresc plămânii!...” Policarp sări din pat.
Foamea cruntă ce-l chinuia dădu în sete. ,, O
să fierb nişte apă şi o s-o răcesc în frigider... Dar în ce? Vasele spălate de
femeia aceea precis sunt pline de microbii aflați pe mâinile ei de ţărancă
ignorantă.” Căută o cutie cu chibrituri, aprinse în fugă aragazul, şi puse pe
el o oală mare, plină cu apă. Când o văzu clocotind, aproape opărindu-se, vărsă
apa peste vasele îngrămădite în chiuvetă. Mai răsturnă peste ele şi o cutie de
dero şi cu o cârpă curată începu să frece crătiţi, linguri, oale...Nu ierta
nimic! Terminând cu vasele din bucătărie veni rândul lenjeriei și al hainelor.
Goli şifonierul, sertarele toate, trase carpetele de pe pereţi, adună covoarele
de pe dușumea şi, dezbrăcându-se până la piele, cum l-a făcut măsa, grămădi
totul în cadă și în mijlocul casei. Dădu drumul la robinete şi începu să arunce
sodă şi apă fiartă peste tot acest talmeş-balmeş textil.
Zorile, spărgând turbata noapte, îl găsiră pe
neobositul Policarp spălând, frecând, răsturnând...Vecinii treziţi de zgomot,
văzând apa ce năvălea pe sub uşa învăluită în aburi a amploiatului, intrară
peste el şi încercară să-l liniştească. Dar el nu vedea, nu auzea - gol puşcă,
spăla, spăla întruna. Cineva dădu un telefon. Nu după mult timp, se auzi sirena
Salvării. Câţiva inşi îl luară, mai mult pe sus, învelit într-un cearceaf şi se
îndreptară spre ambulanţă.
Ud, murdar, opărit, cu privirea rătăcită,
purtând încă în mâini o cârpă şi o bucată de săpun, fu împins în maşina ce
demară imediat. Un timp, vecinii putură urmări duba ce se îndepărta şi pe al
cărei geam, se mai putea vedea o mână frecându-l, de zor, cu o bucată de
cârpă... >>
Târgoviște-1987
Sursa: MARIAN ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu