Școala fără istorie și geografie
Acad. Ioan-Aurel Pop,
Preşedintele Academiei Române
21 Aprilie 2021
Reflecțiile
de față au fost îmboldite de apariția metodologiei-cadru privind mobilitatea
personalului didactic de predare din învățământul preuniversitar în anul școlar
2021-2022. În urma lecturii laboriosului document, rămâi - mai ales dacă ești
om de școală - cel puțin cu o mare nedumerire: „Istoria și tradițiile
minorității maghiare”, dar și „Istoria și tradițiile minorităților naționale”
se află în centrul atenției, pe când „Istoria românilor”, „Istoria universală”,
„Istoria României” nu sunt pomenite deloc, nici măcar în paranteză. Ceea ce
intrigă și mai mult este permisiunea ca orele de istorie și cele de geografie
să se poată preda în cadrul aceleiași norme didactice, de către un singur cadru
didactic, acesta putând să susțină examenul la prima disciplină dintre cele
două, disciplină cu ponderea cea mai mare în cadrul normei, din punct de vedere
al orelor.
Din
formularea „Disciplinele studii sociale, literatură universală, științe și
educație artistică din învățământul liceal intră în norma de predare a
absolvenților...” s-ar putea oare înțelege că nenumitele „istoria” și
„geografia” ar fi incluse aici? Să presupunem că în România - țară care dincolo
de definiția ei „perimată” de „stat național” din Constituție și de apartenența
ei la Uniunea Europeană, are cam 90% etnici români și este parte a vechiului
continent - numai minoritățile contează și că „istoria” și „geografia” (ale
românilor/ României și ale lumii/ Europei) sunt cantități neglijabile? Ne
îngrijim atent și generos de minorități - ceea ce este foarte bine și foarte
necesar - dar excludem ori ignorăm, prin compensație, majoritatea?
De mai bine
de zece ani, cele patru mari universități comprehensive (eterogene) ale țării,
în care se pune un mare accent pe profesiuni didactice, cer ministerului de
resort, faimoasei A.R.A.C.I.S. (Agenția Română de Asigurare a Calității în
Învățământul Superior) și altor foruri aprobarea dublei specializări (cu o
formulă de bază, între altele, „Istorie-Geografie”), fiindcă, mai ales în
școlile rurale, este aproape imposibil de făcut o normă didactică numai din una
dintre aceste două discipline înrudite, dar diferite. Totul a fost în zadar,
iar acum vine brusc „unificarea” istoriei cu geografia, ca și cum ele ar fi
identice. Această „adâncă” judecată de la nivel central nu rezultă din nimic
serios, ci doar din șiruri lungi de limitări ale orelor de istorie și de
geografie, după „exilarea” acestor discipline la nivel de dexterități, după
disprețul masiv exhibat în spațiul public în raport cu ele.
Se aud
iarăși voci și se văd proiecte din care reiese că istoria și geografia ar urma
să nu mai fie, la anumite nivele de studiu, materii onorabile și nici de sine
stătătoare, că orele lor ar trebui drastic reduse ori chiar suprimate, că nu ar
mai fi nevoie de asemenea cunoștințe „demodate” și „inutile”. Ba unii, mai
„subtili”, se milostivesc cu câte o oră de istorie și geografie, pe ici pe
colo, integrate și integrale, fără dimensiuni temporale și spațiale, adică fără
conținut specific. Această involuție se vede clar și din „Proiectele
planurilor-cadru pentru învățământul liceal și profesional, care vor intra în
vigoare gradual, începând cu clasa a IX-a a anului școlar 2021-2022”, date spre
dezbatere de foarte curând. Istoria, pe unde a mai rămas, se face în câte o oră
pe săptămână. Nu apare nicăieri scris „Istoria Românilor”, ca și cum neamul
nostru ar fi ciumat. Alte istorii, peste tot în lume, sunt ale unui popor, ale
unei țări, ale unui continent, ale unei minorități etc., dar a noastră, la noi
acasă, nu este nicăieri. Într-o variantă, văd că și la profilul umanist istoria
este prevăzută tot cu câte o oră pe săptămână.
Se vede că
propunătorii acestor proiecte sunt foarte acriți de lumea aceasta dispusă pe
spații și timpuri, sunt sătui de piramidele Egiptului, de Roma eternă, de
revoluțiile care au schimbat Terra, de Michelangelo, de Domul din Köln, dar și
mai saturați de Voroneț și de Bălcescu, de biserica din Densuș sau de Tomisul
lui Ovidiu. Unele din aceste propuneri sunt rețete sigure de îndobitocire, de
cufundare în ignoranță, sunt îndemnuri la necunoaștere, la comoditate și la
letargie.
Ce vini vor
fi având asemenea forme de cunoaștere consacrate, precum istoria, vechi de când
lumea? Ce tulburare trebuie să fi produs ele în mințile unora, încât aceștia
să-și închipuie că vor revoluționa astfel școala românească? Sau, poate, unii
au ajuns să creadă că învățământul merge rău din pricina prea multor cunoștințe
despre spațiu și timp pe care le primesc, în sistemul nostru de educație
șchiop, copiii și adolescenții? Nu voi putea să înțeleg niciodată cum și de ce,
în numele principiilor democrației, se iau măsuri referitoare la școala
românească bazate nu pe necesitățile sale reale, verificate de specialiști, de
oamenii domeniului, de protagoniști, ci pe opinii exprimate la o cafea, pe
părerile unor decidenți care n-au mai fost într-o școală și într-o clasă de
când erau mici, pe pretențiile unor părinți care-și văd propriii copii geniali
sau chiar pe ideile de simplificare a instruirii susținute de unii elevi. Cum
pot să știe elevii dacă postulatul lui Euclid, legea lui Arhimede, scrierea
corectă sau stilul gotic le vor fi utile ori inutile în viață?
Este cert că
istoria și geografia ar putea să fie predate de către unul și același cadru
didactic, dar numai la nivel primar și gimnazial și numai dacă profesorul
respectiv a făcut dubla specializare, adică s-a pregătit, în cadrul licenței,
deopotrivă în istorie și geografie. Ministerul de resort nu ne asigură (prin
comunicatul său din 21 decembrie 2020) că profesorul de istorie va preda numai
disciplina „Istorie”, iar profesorul de geografie numai disciplina „Geografie”
și nici nu ne promite că, din rațiuni practice, se va introduce repede dubla
specializare „Istorie-Geografie” în anumite universități, dar ne liniștește în
alt sens: disciplinele „Istorie” și „Geografie” nu se desființează sau
comasează și nici nu se unesc sub denumirea „Studii sociale”. Așa să fie, dar
amenințarea rămâne și ea este formulată periodic în anumite medii de la nivelul
Ministerului Educației, al unor consilieri și experți, al unor institute de
științele educației.
Văd tot mai
des, prin mijloacele de difuzare în masă, „soluții” tot mai trăsnite, de
rezolvare a crizei școlii românești prin introducerea unor „materii” precum
educație sexuală, igienică, circulația pe drumurile publice, educație
financiar-bancară, nutriție sănătoasă, protecția mediului, șah, educație
digitală etc. Menționatul comunicat al Ministerului arată, de exemplu, că
disciplina „Studii sociale” intră în categoria disciplinelor socio-umane în
învățământul preuniversitar (la clasa a XII-a), alături de „Gândire critică și
Drepturile copilului”, „Educație interculturală”, „Educație pentru cetățenie
democratică”, „Logică și argumentare” etc. Ca să faci toate aceste discipline
sui generis, trebuie să renunți la altele. Unde să mai aibă loc „Istoria” și
„Geografia”? Nu-i vorbă, nici „Matematica”, „Fizica”, „Biologia”, „Chimia”,
„Filosofia”, „Limba și literatura română”, limbile străine nu au cum să se mai
regăsească în același cuantum, cu același număr de ore. Teoria formelor fără
fond este mereu la ordinea zilei la noi.
Dacă nu vom
face în chip serios disciplinele școlare consacrate și verificate de secole,
dacă nu vom ști limba și literatura română, limbi și literaturi străine,
matematică, fizică, istorie, geografie etc. sau dacă le vom face pe toate la
nivelul minimei rezistențe, cum să devenim experți în nutriție sănătoasă, mediu
nepoluat, igienă, sexologie, fiscalitate, drepturile omului, democrație, studii
interculturale, gândire critică etc.? Nu se înțelege de către „toboșarii
vremurilor noi” că adaptarea la nevoile societății contemporane digitalizate nu
se poate face prin materii școlare noi care să le îndepărteze pe cel vechi, ci
prin conținuturi adecvate. Nu spune nimeni că elevii nu trebuie să cunoască
drepturile copilului, democrația, constituționalismul, igiena, nutriția
sănătoasă, relațiile interetnice etc., dar acestea nu au de ce să devină
materii școlare, notate și încheiate cu medii semestriale.
Toate
acestea trebuie să fie teme speciale, conținuturi serios făcute de către
profesorii disciplinelor existente. Ce câștigăm dacă îl învățăm pe elev că
„Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, adoptată în timpul Marii
Revoluții Franceze (la 1789), a revoluționat societatea europeană și pe cea
americană, din moment ce elevul nu mai învață nimic despre istoria Franței, a
Europei și a lumii? Sau ce avantaj obținem pentru cultura generală a adolescentului
dacă îi spunem ce înseamnă un cont curent de economii, fără ca el să știe
cadrul general apariției băncilor, nici istoria monedei, nici rolul bancnotelor
în istorie?
Degeaba
împărțim istoria țării și a lumii pe felii tot mai mici (de genul rolul democrației,
istoria comunismului, dictaturile, războaiele mondiale, revoluțiile, crimele
contra umanității etc.), fără să ne mai îngrijim ca elevii să vadă și
ansamblul. Istoria este a societății, a comunităților mari, a civilizațiilor și
trebuie studiată ca atare. Că noi ocolim istoria națională, că ne ferim, la
nivelul programelor și manualelor, de numele de România, că blamăm sentimentul
național și patriotismul, confundându-le cu naționalismul excesiv, cu
xenofobia, cu șovinismul, este regretabil și condamnabil. Numai cunoașterea
istoriei neamului nostru ne ajută să înțelegem istoria celorlalte neamuri.
Ceea ce nu
înțeleg chivernisitorii școlii este un lucru foarte simplu: istoria înseamnă
cultură generală și orientare în viața contemporană, nu date și fapte de prisos
despre o lume care nu mai este. Iar geografia înseamnă orientare elementară în
spațiu și nu denumiri care trebuie memorate. Azi, copiii și tinerii au marea
șansă de a călători, de a vedea lumea, de a se bucura de marile creații ale
omenirii din toate timpurile și din toate spațiile, din preistorie până în era
zborurilor cosmice și din Laponia până în Patagonia. Dacă nu mai învățăm
istorie și geografie, dacă disprețuim aceste forme de adaptare la viață, dacă
ne temem de conținuturile lor, vom ajunge să mergem în America Latină și să
credem că oamenii de acolo vorbesc limba latină, să vedem obeliscurile egiptene
de la Paris și să credem că acolo a fost Egiptul antic, să intrăm în British
Museum și să credem că unele obiecte de acolo le-au adus extratereștrii.
Poate că vom
ști să ne spălăm mereu pe mâini, să mâncăm numai produse ecologice, să nu
poluăm natura, să deschidem o afacere, să accesăm site-urile cu cele mai
spectaculoase jocuri sau filme cu ființe fantastice etc., dar vom ajunge
categoric infirmi intelectual. Vor gândi alții pentru noi, iar noi vom executa
cuminți ordinele lor. „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”,
constata Immanuel Kant, cu mai bine de două secole în urmă. De atunci se
întrevedeau gravele consecințe ale ignoranței, generatoare de prostie și de
prostire. Cultura generală prezentă numai în memoria calculatorului este utilă
doar pe jumătate, fiindcă poate să rămână, pentru cei mai mulți, literă moartă.
Ca să
accesăm datele digitale avem nevoie de o pregătire a minții noastre, de o
anumită sensibilitate pentru cunoaștere, de pasiunea cercetării. Acestea toate
nu vin printr-un dat imuabil al sorții, ci prin eforturi grele, prin învățătură
asiduă, prin strădanii ale memoriei, fără de care inteligența moare. Se poate
ca peste mii de ani - dacă planeta numită Pământ va mai exista - structura
biologică și intelectuală a oamenilor să se schimbe radical și să nu mai fie
nevoie de școală, așa cum o înțelegem noi astăzi. Până atunci, însă, nu putem
arunca peste bordul „corabiei” noastre o experiență de viață verificată de
milenii și foarte folositoare, adoptând în loc iluziile unor decidenți fără
școală ca lumea, cu diplome luate la apelul de seară și care pot fi
caracterizați cu îngăduință drept semidocți.
https://www.art-emis.ro/analize/scoala-fara-istorie-si-geografie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu