ADRIAN
BOTEZ, ANARHO-SENTIMENTALISTUL DINDĂRĂTUL PROPRIEI ABSENȚE[1]
Adrian Botez este
un liric superb de orgolios, cu un discurs poetic evaziv și aluziv, exploatând teme
și aspecte cotidiene, civice, religioase, patriotice, ingenios articulate de o
fantezie neliniștită, șocantă pe alocuri. Un misticism ferm, dar temperat, se
conjugă cu meditația adâncă și cu o sinceritate debordantă, ceea ce face ca
poezia-i să se învecineze, natural, cu teologia şi filosofia.
În Domnia
lebedei, noul său volum de versuri, ne aflăm într-un “muzeu” care, încercând să configureze viața, redimensionează un
univers descompus, prin disoluția prezentului, cu teribilele
lui provocări “pandemice” - oferindu-i, totuși, o punte de salvare : întoarcerea la creștinism și la valorile
morale tradiționale. În fond, aceasta este aventura lirică a gândirii lui Adrian Botez, riscantă în lumea de
azi : naivă și primejdioasă, totuși atractivă
și vizionară. Avem de-a face, cum ar spune-o poetul însuși, cu un “dialog” – șiret și rafinat –între “lebădă
și bufniță”, în care
percepția obișnuită este minată de un ușor scepticism lăuntric, mai mult
bănuit, decât transmis.
LEBĂDA, “Zână din Ceruri”, acest simbol complex – pasăre venerată
în varii culturi (de pildă, la celți,
o pereche de lebede conduce Barca Soarelui peste ceruri; în șamanism, cu abilitatea neobișnuită de
a putea călători în lumea de dincolo) – temă fascinantă, pentru nu puțini
artiști și scriitori, de-a lungul vremilor – celebrează, și la Adrian Botez, Frumusețea, Credința și Profunzimea Sufletului.
Este “Pasăre de Promoroacă”și “Ultim
Glas al Mântuirii”,
vehicul al lui Vișnu “cu Aripi de Mătasă” și Androgin
Alchimic (“Androginul-Lebădă” este chiar titlul unei secvențe lirice
din volum). Ne răzbate-n urechi Lohengrin-ul wagnerian și nu
clipocelile de-ape, ale lacului lui Ceaikovski. Iar la instaurarea “domniei
lebedei”, poetul devine “Frate
al lui Crist / încoronat cu Raze de-Ametist”.
Frământările
interioare, încercările de a transforma realitatea monstruoasă într-o pagină de
vis, într-o întoarcere în Paradis, înnobilează versurile, ca-ntr-un experiment ermetic
și mantric. Chiar dacă ne pune în fața “statuilor” și a luminilor trecutului, poetul nu ne
descoperă și “secretul” acestora, astfel că partea cenușie a lumii trăiește,
în continuare, aceeași dramă a cunoașterii,
iubirii și a idealurilor tot mai
greu de atins. Mișcările inimii rămân, în continuare, un câmp magnetic, un
necunoscut inerent sensibilității, ceea ce nu-l oprește pe poet a săvârși o operație de magie vitală a fondului
românesc arhaic, sentimental și profund, presat, azi, de circumstanțe
urgente și dramatice.
Interesant este
poetul și din punct de vedere stilistic, mai toată poezia sa fiind un torent
verbal impetuos, care amestecă ritmuri variate, diferite forme de prozodie,
Adrian Botez fiind stăpânit de cuvinte, de muzica și forța lor de penetrație.
El “oficiază” nu numai în catedrale,
ci – whitmanian sau maiakovskian – pe baricade, în piețe sau pe scenă, alteori se dedulcește eminescian,
sau chiar barbian și arghezian, făcând apel nu numai la ritmurile respective,
ci și la vocabular, sintaxă sau forme de versuri, organizate similar. De
altfel, privită în ansamblu, forța poeziei lui Adrian Botez constă,
indiscutabil, tocmai în bogăția
excepțională a limbajului, în stilul
ultramodernist de a combina expresia
frumoasă, cu “graiul cu-ndemnuri pentru vite”, cu trivialul cotidian, ca-n paradoxism,
reușind să creeze impresia de naturalețe, de firesc.
Un adevărat exercițiu de stil și
virtuozitate, așadar - dând culoare și consistență unui poet
anarho-sentimentalist, care descoperă valoarea și semnificația existenței,
în spatele propriei căutări, sau – ca să fim mai aproape de verbul poetului –”dindărătul
propriei absențe”.
de prof. univ. dr. FLORENTIN SMARANDACHE
Universitatea NEW MEXICO / S.U.A.
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu