Dacoromâncele care au adus
omagiu Neamului prin frumuseţe, jertfă şi spirit
(partea a IV-a)
„O, suflete al meu, fii tu ulcior,
Fii amforă durerii, veşnic plină,
Şi, sângerând celor din jur lumină,
Învaţă, blând să mori în locul lor!”
(Demostene
Andronescu – De vorbă cu sufletul meu)
În tot ceea ce gândim curat,
grăim frumos şi înfăptuim măreţ ne raportăm consecvent şi conştient la
identitatea naţional-religioasă, la DACISMUL ca entitate permanentă, ca temelie
fundamentală a tradiţiei, culturii şi spiritualităţii - piscul cel mai înalt ca
VALOARE morală, materială, spirituală, mistico-metafizic a existenţei, a esenţei,
a devenirii şi a dăinuirii noastre ca Neam dincolo de timp şi de spaţiu.
Dumnezeu a hărăzit acest Neam
binecuvântat cu un izvor permanent de VALORI.
O singură VALOARE este o sumă
de calităţi care dau scop şi sens existenţei noastre creştine. „Ca raporturi obiectivate, ca scopuri şi dorinţe,
valorile semnifică esenţa umană, autenticitatea trăirii, atitudinile
fundamentale, creativitatea.” (Mihail Diaconescu, Istorie şi Valori, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti-1994, p.
13)
Cât timp am fost în comuniune
cu Dumnezeu ca persoană şi ca naţie n-a existat domeniu în care să nu excelăm,
fie pe pământ, pe apă, în aer, în cer ori pe cer.
Smaranda Brăescu – Regina Înălţimilor
Smaranda Brăescu s-a născut în
Ziua Sf. Împăraţi Constantin cel Mare şi Mama sa Elena, la 21 Mai 1897, alături de
fratele geamăn Paul Panait în satul Hânţeşti, comuna Buciumeni, judeţul
Covurlui. Familia răzeşului Brăescu a adus pe lume 5 fete şi 4 băieţi. După
şcoala primară de la Vizureşti, urmează la Bârlad şcoala secundară de fete,
unde are prilejul să-l cunoască pe aviatorul Gheorghe Negrescu, îndrăgostindu-se de zbor. După
terminarea liceului la Bârlad devine învăţătoare în Hânţeşti, dar Calea destinului
o cheamă la Tecuci unde era o şcoală militară de pilotaj, primind botezul
aerului alături de Dumitru Naidinescu îm anul 1923.
Fratele Paul devenise pictor.
Smaranda a urmat cursurile Academiei de Belle Arte-Bucureşti, secţia Artă
Decorativă şi Ceramică între 1924-1928. În 5 Iulie 1928, tânăra absolventă a
sărit cu paraşuta de la 600 de metri, fiind primul ei salt, fiind prima femeie paraşutist din România. De
Ziua Sf. M.Mc. Dimitrie – 26 Octombrie 1928, execută alt salt în ţară, la
Băneasa. Trei ani mai târziu a ridicat înălţimea de zece ori, 6000 de metri, în 1931 pe 2 Octombrie,
câştigând titlul european la paraşutism,
primind Ordinul Virtutea Aeronautică – clasa Crucea de Aur.
Cu unul dintre cele două
avioane proprietate, bimotor tip Milles Hawk a stabilit în anul 1932, primul
record de traversare a Mării Mediterane, între Roma şi Tripoli, 1100 km, în 6
ore şi 10 minute, iar la 23 Mai acelaşi an, la Sacramento-California a sărit de
la 7400 de metri cu paraşută
românească în 25 de minute devenind campioană mondială la paraşutism, „prima
sportivă a lumii.”
După marele zbor s-a înscris
la şcoala de pilotaj „Curtiss Wright” de
la „Rosevelt Field”, New York,
obţinând licenţa de Pilot Particular la 8 Octombrie 1932, cu nr. 27166,
devenind astfel prima Femeie din Europa,
atestată pilot în S.U.A.
La palmaresul ei se mai adaugă recordul mondial de altitudine atins în
Statele Unite ale Americii tot în anul 1932, alături de alte raiduri aeriene
europene şi o serie de mitinguri aeronautice interne şi externe.
Senzaţia de a atinge Cerul
albastru – Sălaşul Străbunilor, Cerul acela nemărginit cu ochii lui de cicoare
care flutură permanent şi priveşte de pe Drapelul Dacoromâniei şi din inimile
înflăcărate ale Fiilor şi Fiicelor neamului nostru o descrie cu fior, cu
smerenie, cu emoţie, cu însufleţire, cu lacrimi de sacră bucurie.
„- Eşti curios să ştii, ce
senzaţii stranii am, când mă aflu suspendată în nemărginire, între cer şi
pământ? Ar trebui o atentă şi meticuloasă notaţie psihologică, care să
înregistreze clipă cu clipă, zbuciumul şi frământarea mea intimă.” (H.
Soreanu, Realitatea Ilustrată, august
1930)
Smaranda Brăescu a fost instructor la Batalionul 1 de paraşutişti de la
Băneasa.
În al doilea război mondial a
activat ca pilot pe frontul de Răsărit, pe avioane sanitare în celebra „Escadrilă
Albă”, primind distincţia Crucea
„Regina Maria”. A făcut parte din Mişcarea Naţională de Rezistenţă, în gruparea „Sumanele Negre”, cu demnitate, curaj, foc, avânt şi ardere,
lăsându-şi urmele vii şi grele pe pământul Patriei asemeni celor însemnate
anterior pe Cerul albastru al lui Dumnezeu.
A semnat alături de alţi
partizani anticomunişti un memoriu prin care condamna falsificarea grosolană a
alegerilor din 1946, spre a fi înmânat Comisiei Aliate de Control, dar
delegatul american s-a dezonorat, dând memoriul colegului său sovietic care i-a
intentat proces, condamnând-o în lipsă la închisoare.
Smaranda Brăescu şi-a schimbat numele în Maria Matei şi a fost
ascunsă şi protejată de Ion Gheorghiu, prof. univ. din Iaşi, părintele Matei
Dumitru, fratele său geamăn, preotul greco-catolic Anton Pet şi călugăriţele
greco-catolice din Congregaţia Maica
Domnului – Cluj Napoca. A murit în Clinica Universitară – Cluj a dr. Iuliu
Haţieganu pe 2 Februarie 1948, fiind înmormântată în Cimitirul din Cluj.
În memoria marii eroine –
sportive s-a înfiinţat în 1978, Aeroclubul „Smaranda
Brăescu” la Tecuci – Galaţi. În 1990 s-a înfiinţat la Bacău, Batalionul de
paraşutişti 498, care din 1996,
poartă numele Batalionul Smaranda Brăescu. Îi mai poartă
numele o stradă din Bucureşti, o aeronavă Tarom, Aeroclubul teritorial din Oradea, iar compania Red Bull a
înfiinţat Ordinul Smaranda Brăescu.
În luna Decembrie, ziua 22,
2010, strănepoţii faimoasei paraşutiste Ana Maria Sireteanu şi Tudor Sireteanu
i-au lansat „Jurnalul celebrei Smaranda
Brăescu, la Editura Vremea; Ema-Augusta Banu, Jurnalul Naţional, 22 Iunie 2012.
Memoria ei a rămas scrisă atât pe Cerul albastru, cât şi pe pământul
Vetrei străbune.
Bibliografie
Sorin Turturică,
Aviatoarele României – Din înaltul cerului în beciurile securităţii, Bucureşti,
Ed. Militară, 2013;
George Marcu/
Rodica Ilinca, Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti.
Lucia Grecu (1912-1939)
Lucia Grecu s-a născut într-o familie de creştini ortodocşi, demni
şi patrioţi la 3 Februarie 1912, în Capitala ţării. În şcoala generală a fost
cea mai inimoasă elevă, stârnind zâmbetul şi admiraţia profesorilor. La liceu a
devenit şi mai încântătoare prin gesturile simple, vorbele dulci, expresiile
înţelepte, ţinuta dreaptă şi impunătoare. Ca studentă a activat precum o
flacără vie în Rugul aprins al Studenţilor Creştini Ortodocşi, fiind un
adevărat miracol, strângând în jur, ca un magnet, grupuri de colegi dornici să
fie continuu lângă ea, savurându-i prelegerile despre istoria Neamului, elogiul
suprem adus Creaţiei lui Dumnezeu prin frumuseţea Armoniei şi să-i culeagă
privirile încărcate de azurul cerului senin. Şi-a luat licenţa cu brio în Fizică şi Chimie, militând
neobosit alături de camaradele dragi, Nicoleta
Nicolescu şi Olimpia Zeană la
educarea, informarea şi formarea Tineretului ţării privind Dragostea de
Dumnezeu, Iubirea de Patrie, Cinstirea Strămoşilor, Mame, Părinţi, Eroi,
Martiri, Voievozi, Vlădici, Dascăli, Poeţi, Filosofi, Preoţi, Duhovnici,
Mărturisitori, Sfinţi, Ctitori, Comandanţi.
Lucia Grecu a desfăşurat o
activitate febrilă de legătură secretă, comunicare tainică cu camarazii vânaţi
de legiunile agenţilor Siguranţei carliste, ciuma care otrăvea tot ce întâlnea
în cale şi paraliza Primăvara înflorită întru Fii şi Fiicele Daciei române.
Simţea ca o predestinare, ca o apăsare de stâncă pe
sufletul ei curat că urma să urce Golgota jertfei ei supreme pentru Neam şi
Cruce, rugându-se Fecioarei Maria să-i devină aceasta ca o eliberare, ca o
înălţare serafică asemeni atâtor şi atâtor Eroi, Martiri, Cuvioşi şi
Mărturisitori.
Era o zi geroasă de iarnă, 29
Ianuarie 1939, când hoardele siguranţei regale au încolţit-o, aşa cum haita
hămesită de lupi adulmecă urmele proaspete pe zăpada ce urma să se înroşească
curând încolţind neprihănita, blânda, frumoasa Căprioară.
Au arestat-o şi au depus-o la
Prefectura Poliţiei Capitale, unde a fost supusă la cele mai bestiale torturi
şi la cele mai satanice chinuri ca să-şi denunţe confraţii, legăturile,
misiunea ei. Printre lacrimile de sânge, rănile adânci, arzânde şi gemetele
înăbuşite, Lucia Grecu a împlinit 27 de
Primăveri ale vieţii ei scurte, muceniceşti.
„A murit eroic, fără a scoate un cuvânt, la numai două zile după ce
împlinise 27 de ani în lanţurile anchetelor Prefecturii Bucureşti, şi în stare
muribundă este prăvălită pe fereastră, simulându-i sinuciderea... Undeva, la
etajul patru al clădirii cenuşii, zgomote de geam spart, zbierete tot mai
puternice şi deodată, un corp se prăbuşi cu viteză pe una din ferestre...
Impactul fusese fatal. Corpul căzut, acum inert, răspândise în jur, pe albul
imaculat al zăpezii stropi de sânge şi lumea de faţă, ca un semn mistic, îşi
făcu deodată cruce... Radu, camaradul ei s-a trezit împins de mulţime lângă
jertfa însângerată, recunoscând-o. Era ea, Lucia
Grecu, cu ochii imobili, larg deschişi şi senini, pironiţi spre înaltul
cerului, în imensitatea astrală, spre
locul de popas etern pe tărâmul christic unde plecase şi Căpitanul cu ceilalţi
şi unde avea să-i întâlnească... Câteva şuviţe de păr brăzdau faţa
angelică, iar din colţul gurii, stropi de sânge se prăvăleau încă pe piept cu
repeziciune...
A îngenunchiat ţinând în palme figura ei
luminoasă, a fetei albe cutremurându-se în toate fibrele
fiinţei sale... Ochii ei, nu ştia de ce, parcă îl implorau să nu plece...
O
lacrimă i se rostogolise pe obraz, ultimul ei act de viaţă pe lumea aceasta...”
(Nicolae Niţă, „Martirii ne veghează din ceruri”, în lucrarea lui Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români ai secolul
XX - închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraş, 2010)
FATA ALBĂ
„Fata albă alerga pe străzi de
zgură./ O goneau s-o prindă patru oameni roşii/ şi-au ajuns-o, Doamne, la o
cotitură,/ tocmai dinspre ziuă, când cântau cocoşii. // Pieptul ei fierbinte a
zvâcnit a fugă/ de sub mâna aspră vânătă ca plumbii./ A ţipat de spaimă, a
scâncit a rugă/ şi s-a frânt a moarte când i-au prins porumbii. // Părul negru,
iată-l risipit în stradă,/ pasăre căzută – asfinţire calmă./ Şoldurile goale
care-au fost zăpadă,/ încolţesc în patimi gânduri de sudalmă.// Fata albă şi-a
simţit în jug grumajii,/ n-a fost cer în ochii ei şi nici hodină./ Patru oameni
roşii i-au scuipat obrajii/ şi-au strivit cu cisma proaspăta lumină.// Cercetăm
văzduhul, stăm la sfat cu munţii:/ - Unde-au dus-o, Doamne? Către care zare/
s-a topit căldura mâinilor şi-a frunţii?/ Gura ei fierbinte bea din ce
răcoare?// Dar pe-un mal de ape, lângă-o veche lotcă,/ unde-şi plâng surghinul
sălciile roată,/ au văzut drumeţii un clondir cu votcă,/ patru oameni roşii, un
cuţit şi-o fată...”
( ANDREI CIURUNGA)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu