FELINARUL
Sfantul Ioan din Kronstadt
Mergeam sa
savârsesc slujba Utreniei. Soarele rasarise si îsi reflecta razele în sticla
unui felinar atârnat de un stâlp. Se reflecta atât de clar si de intens, încât
trebuia sa-ti feresti ochii, nu te puteai uita asa cum nu te poti uita la
soare. Cugetam în sinea mea: daca soarele creat, material, se reflecta cu o
stralucire atât de intensa într-o bucatica de sticla transparenta, cum sa nu se
reflecte Soarele cel necreat, imaterial – Dumnezeu, în inima omului care n-a
cunoscut pacatul (vorbesc în principiu), sa nu Se reflecte cu toata stralucirea
în sfintii Sai, în virtutea unirii cu El, a dragostei fata de El, curatiti
fiind „de toata întinarea trupului si a duhului, desvârsind sfintenia, în frica
lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1). Da, El se reflecta, în plenitudinea
splendorii Sale, în sufletele alesilor Sai si aceste suflete curate, aceste
chipuri ale lui Dumnezeu, ca si sticla transparenta, stralucesc ca aurul la
soare, cu stralucirea diamantina a celor mai curate ape. Stralucesc însa pentru
Dumnezeu si pentru îngerii Sai, fara a-si arata stralucirea oamenilor, dupa
iconomia lui Dumnezeu, stralucind lorusi prin lumina credintei, a virtutilor,
asemenea unei lumânari puse într-un sfesnic, luminând o încapere si pe toti cei
aflati în ea. Ma mai gândeam si asa: daca soarele creat se reflecta în geamul
unui felinar, cum sa nu se reflecte oare Soarele imaterial, în chip deplin si
fiintial, în preacuratul Trup Si Sânge al Domnului, în altar, prin lucrarea
Duhului Sfânt, Datatorul de viata? Da, lucrarea Sa se reflecta aici toata,
întru totul si cu toata dragostea Sa, deoarece „Cel ce manânca Trupul Meu si
bea Sângele Meu – întru Dumnezeu – ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu în el” (Ioan
6, 56).
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 401
STATORNICIA
Sfantul Teofan Zavoratul
Binecuvântata
fie pomenirea Dreptilor, care au ramas neclintiti! Acestia nu s-au schimbat, ca
luna, ci s-au asemanat soarelui, a carui lumina este întotdeauna aceeasi. Duhul
lor nu s-a asemanat siroaielor de ploaie, care ba sunt îmbelsugate, ba seaca
fara de veste.
Asupra
Dreptilor s-au abatut valurile ispitelor de tot felul, însa ei n-au slabit.
Nici slava nu i-a facut îngâmfati, nici ocara nu i-a facut sa se trândaveasca.
Întotdeauna erau la fel: niciodata nu se pierdea mireasma înaltelor lor
virtuti.
Bine este
cuvântat Cel Bun, Care a izvorât buna mireasma a faptelor lor din vistieriile
Sale! Bine este cuvântat Dreptul Judecator, Care a încununat nevointele lor!
Sfantul
Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de
Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 131.
B A I A
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vedem ca
oamenii, întrând în baie, se spala de urâciunile si murdariile trupesti si ies
din baie curati si îmbracati în camasa alba. Tot asa si crestinii, intrând în
baia Sfântului Botez, se spala de întinaciunea pacatelor, se curata si se
sfintesc, se îmbraca cu haina prealuminoasa si scumpa a dreptatii lui Hristos
ca si cu o porfira împarateasca si se fac fii ai Împaratului Ceresc si
mostenitorii Împaratiei ceresti, si ies de acolo curati, sfintiti, îndreptati,
precum graieste spre mângâiere Apostolul: „Dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit,
dar v-ati îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos si în Duhul Dumnezeului
nostru” (1 Corinteni 6, 11). De aceea Sfântul Botez este numit de catre Apostol
„baia nasterii” (Tit 3, 5). Pentru ca la Sfântul Botez ne nastem din no u, noi,
cei ce pieriseram, ne vom mântui si ne vom înnoi, ne vom curata si ne vom
spala, devenind „faptura noua în Hristos” (2 Corinteni 5, 17).
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Comoara duhovniceasca din lume adunata, traducere de
rasofora Domnica Talea, Ed. Egumenita, Galati, 2008, p. 398
INTAMPLAREA CA SEMN
Sfantul Nicolae Velimirovici
Adeseori
noi, pe neasteptate, la un anumit ceas, întâlnim un om care izgoneste
întunericul adunat în sufletul nostru, rezolvând pe nepusa masa vreo problema
cu care ne confruntam. Nu arareori se întâmpla sa auzim de la vreun alt om un
cuvânt care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva vreun cuvânt de
îmbarbatare. Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai cu seama atunci
când aceasta ne este de trebuinta. Ori, încurcati în problemele vietii, cu
deznadejde încercam sa gasim o rezolvare cu putinele noastre puteri, cautând
iesire dintr-un impas; când deodata ni se întâmpla ceva care schimba radical
situatia. Prin urmare si întâlnirea neobisnuita, si cuvântul, si scrisoarea, si
întâmplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca luare-aminte, fie
ca înteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la pocainta.
Sfantul
Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2009, p. 79
BARAJUL
Parintele Arsenie Boca
Sa va duceti
sa vedeti cum e un baraj. Daca barajul e tare, rezista la presiunea apei, daca
e slab se rupe si nu mai produce lumina si strica pe unde se duce apa, iar daca
nu se rupe barajul, apa se urca pâna la turbine si pe urma produce curent; daca
nu, nu produce. Asa e si cu omul. Adica omul sa aiba un baraj, care, când vin
ispitele, sa reziste la presiunea ispitelor, sa nu cedeze. Ca daca cedeaza la
ispite, atunci nu mai produce lumina. Daca nu cedeaza atunci da si Dumnezeu
ajutor si începe sa produca omul lumina.
Parintele
Arsenie Boca, Marturii din Tara Fagarasului despre Parintele Arsenie Boca, Ed.
Agaton, Fagaras, 2004, p. 65
STRAJA SIMTURILOR
Sfantul Teofan Zavoratul
Ca pe lumina
ochilor ma pazeste, Doamne Dumnezeule, apara-ma, si cu aripile Tale ma acopera
de ispite. Fii straja ochiului, ca sa nu priveasca hoteste; fii straja urechii,
ca sa nu ia aminte la nedreptate. Fii straja buzelor, ca sa nu iasa de pe ele
clevetire, osândire, hula si nici macar vreun cuvânt desert. Fii straja inimii,
ca sa nu se abata spre viclesug si sa nu lucreze faradelegi.
Sfantul
Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de
Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 16.
BETIA FARA ALCOOL
Cuviosul Bonifatie de la Teofania
Fara vin se
îmbata cel ce nu paraseste nepasarea si nu înfrâneaza turbarea patimilor prin
chibzuinta evlavioasa. Si cel care bea vin poate fi treaz cu sufletul si
priveghetor în toate cele mântuitoare de suflet, caci daca ar fi fost cu
neputinta lucrul acesta, Sfântul Apostol Pavel nu i-ar fi dat ucenicului sau
Timotei un asemenea sfat: „foloseste putin vin, pentru stomacul tau si pentru
desele tale slabiciuni” (1 Timotei 5, 23) – fiindca betia ce altceva este,
decât o iesire din mintea cea fireasca, schimbare în rau a inimii, saracire a
noimei, lipsire de întelegere: toate acestea nu vin doar de la betia cu vin, ci
si de la betia mâniei si de la pofta cea fara de rânduiala.
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 58-59.
DESLUSIREA BUCURIEI
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Pe lânga
anotimpuri noi avem timpurile si avem apoi zilele si noptile. Fiecare cu
frumusetea lor. Ne învârtim asa, ca într-o carte, si deslusim numai bucurii.
Exact asa ca un tata care îi reprezinta copilului diverse mijloace de a-l
distra, de a-i face bucurii. Exact asa face Dumnezeu cu noi si-i pacat ca nu
suntem întotdeauna constienti de acest lucru, cum de altfel nici copilul nu
este constient de bucuriile pe care i le face tatal sau mama. El crede ca asa
trebuie sa fie. Abia atunci când nu mai are cine sa-i faca bucurii, abia atunci
începe sa plânga: „Unde-i tata, unde-i mama?” Abia dupa ce tata si mama s-au înstrainat
putin.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 24
COPILARIE SI SFINTENIE
Parintele Arsenie Boca
Lui Iisus lucrurile, întâmplarile,
oamenii de tot felul, pâna si copiii Îi prilejuiau motive de revelatie. De la
toate lucrurile lumii Iisus ridica oamenii la ratiunile supranaturale ale
Providentei. Pe copii, de pilda, Iisus i-a gasit modelul sufletului deschis
spre Dumnezeu. Ei, desi nu înteleg nimic si nu schiteaza nici o împotrivire
dialectica, cred totul si pun întrebari uimitoare de credinta. Pentru ei
existenta lui Dumnezeu si prezenta divina este un lucru de la sine
înteles. Nu
în zadar s-au alaturat aceste doua cuvinte: copilarie si sfintenie. De fapt,
omul începe viata cu sfintenie, apoi o pierde: devine pacatos, devine
„întrebatorul complicat al veacului acestuia”.
Parintele
Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul
XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 71.
FOCUL APRINS
Sfantul Ioan din Kronstadt
Focul
lumânarilor si candelelor aprinse, precum si cadelnita cu carbuni aprinsi si cu
tamâie binemirositoare slujeste pentru noi ca si chip al focului duhovnicesc,
al Duhului Sfânt, pogorât în chip de limbi de foc asupra Apostolilor, mistuind
întinaciunea pacatelor noastre, luminându-ne mintea si inima, înflacarându-ne
sufletele cu flacara iubirii de Dumnezeu si a unora fata de altii; focul în
fata sfintelor icoane ne readuce în minte înflacarata iubire fata de Dumnezeu a
Sfintilor, pentru care ei au urât lumea, toate amagirile ei si toata
nedreptatea ei, ne aduce aminte si ca trebuie sa-I slujim lui Dumnezeu, sa ne
rugam Lui cu duh înflacarat, care de cele mai multe ori ne lipseste, fiindca
inima ni s-a racit. Astfel, în biserica, totul este spre învatatura, nu exista
nimic de prisos, inutil.
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed.
Deisis, Sibiu, 1996, p. 120
BISERICILE DE LEMN
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Maretia lor
e izvorâta din autenticitatea trairii religioase care le-a stat la baza: nimic
artificial nu se gaseste în aceste monumente. În fiecare bârna, în fiecare
stâlp se simte sufletul si gândul unui om… Când te apropii de ele parca simti
caldura sufletului poporului dreptcredincios care le-a ridicat si le-a pastrat
de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale sale.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed.
Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 14-15
Predică la Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena
( 21 mai )
-Arhim. Ilie Cleopa-
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul
nostru?
Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni
(Prochimen la praznice)
Iubiţi
credincioşi,
Cînd a
binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pîraiele de sînge,
care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale
mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată
cu Sfîntul şi Preascumpul Sînge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest
scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfîntul împărat Constantin cel Mare şi pe
mama sa, Elena. Prin aceşti Sfinţi împăraţi a adus Dumnezeu libertate
religioasă în lume, a slăbit păgînismul şi idolatria şi a întărit Biserica şi
credinţa creştină pe pămînt.
Sfinţii
împăraţi şi "întocmai cu Apostolii" Constantin cu maica sa, Elena,
erau de neam roman. Tatăl său, împăratul Constantin Clor împărăţea peste Galia
şi Insulele britanice. După moartea sa a lăsat urmaş la domnie pe fiul său,
fericitul Constantin, ajutat de credincioasa lui maică, Sfînta Elena.
Auzind el că
Maxenţie, care împărăţea în Roma, face multe nelegiuiri poporului, chinuind pe
creştini şi dărîmînd sfintele biserici, s-a pornit cu război împotriva lui.
Deşi avea mai puţini ostaşi ca Maxenţie, el îşi punea nădejdea în ajutorul
adevăratului Dumnezeu, Căruia adesea se ruga, cu toate că nu era încă botezat.
Şi iată că în amiaza mare, i se arătă o cruce mare pe cer, cu stele închipuită,
iar dedesubt aceste cuvinte scrise: "Cu acest semn vei birui".
Apoi a
poruncit ostaşilor să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci pe haine, pe coifuri
şi pe armele lor şi aşa au pornit la luptă. Deci, cu ajutorul crucii lui
Hristos, Sfîntul Constantin a biruit pe Maxenţie, înecîndu-l în apa Tibrului,
lîngă Roma, iar el a fost primit cu mare bucurie în cetate şi încoronat ca
împărat al întregului Imperiu roman de Apus, în anul mîntuirii 313.
Ca semn de
mulţumire lui Dumnezeu, marele Constantin a dat un act împărătesc în acelaşi
an, după sfatul maicii sale, cunoscut pînă astăzi sub numele de "Edictul
de la Milan", prin care s-a dat desăvîrşită libertate tuturor creştinilor,
lăsînd astfel pe fiecare să creadă cum voieşte.
Mare bucurie
a cuprins atunci întreaga creştinătate, văzînd pe sfinţii episcopi şi preoţi
ieşind de prin închisori, văzînd capiştile idoleşti dărîmîndu-se, iar în locul
lor, biserici frumoase înălţîn-du-se. Astfel, uneltele de tortură se aruncau,
cuptoarele cele aprinse în care se ardeau creştinii se lăsau în părăsire,
animalele sălbatice care ucideau pe creştini în arene se slobozeau, iar
creştinii, umplîndu-se de multă bucurie, mulţumeau lui Dumnezeu cu rugăciuni şi
lacrimi fierbinţi.
Însă domnea
în răsărit un împărat tiran, anume Liciniu, care deşi era cumnat cu marele
Constantin, dar nevrînd să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, chinuia cumplit pe
creştini şi ameninţa să ocupe Roma. Împăratul Constantin a încercat de două ori
să-l biruiască prin război, dar n-a putut şi era în mare mîhnire. Rugîndu-se
mult lui Dumnezeu şi însemnîndu-se cu semnul crucii, toţi ostaşii au pornit din
nou la război împotriva lui Liciniu şi l-au biruit. Ultimul război l-a avut
împăratul Constantin împotriva sciţilor, aproape de Dunăre, pe care de asemenea
i-a biruit cu ajutorul Sfintei Cruci.
Deci, dorind
împăratul să-şi mute capitala în partea de răsărit a imperiului, şi-a ales
cetatea Vizantia, zidită de un grec, numit Vizas. Pe aceasta alegînd-o Sfîntul
Constantin, a numit-o cu numele său, Constantinopol, şi s-a aşezat aici cu fericita
sa mamă, Elena, în anul 324. Iar ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, a înălţat
în mijlocul cetăţii un stîlp înalt, avînd deasupra Sfînta Cruce.
Tot în
timpul acesta a primit şi botezul, în oraşul Nicomidia, de la episcopul
Evsevie, cînd a dat poruncă să se boteze şi ostaşii săi, dimpreună cu senatorii
palatului, încît o nespusă bucurie cuprinsese toată lumea. A mai dat poruncă să
se înalţe în curtea palatului său o măreaţă biserică, în numele Mîntuitorului
nostru Iisus Hristos, iar bisericile care au fost dărîmate de păgîni a poruncit
să se zidească din nou, dîndu-le tuturor bani şi ajutor din destul. De la acest
sfînt împărat a rămas tradiţia ca domnii creştini din toată lumea să zidească
biserici şi mînăstiri şi să le înzestreze cu danii şi cu toate cele necesare.
În vremea
aceea, însă, Biserica lui Hristos era sfîşiată de învăţătura cea rea a
ereticului Arie, care spunea că Iisus Hristos este o creatură superioară, iar
nu Creator şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt. Deci, Sfîntul Constantin îndemnat
de mama sa Elena şi de mulţi episcopi dreptcredincioşi, a hotărît să adune
primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, pentru a hotărî adevărata
credinţă şi a condamna pe ereticul Arie şi învăţătura sa.
S-au adunat
acolo 318 Sfinţi Părinţi din toate marginile Imperiului de Răsărit şi de Apus,
în frunte cu Sfîntul Constantin, care era considerat episcop cu treburile de
afară. Vor rămîne nemuritoare minunile şi cuvintele pline de învăţături
dogmatice ale marilor ierarhi şi sfinţi Nicolae, Spiridon şi Atanasie de
Alexandria, care au luat parte la acest Sinod. Atunci a fost blestemată
învăţă-tura lui Arie, iar pe el l-au dat anatema. La acest Sfînt Sinod s-au
compus primele şapte articole ale Simbolului Credinţei şi mai multe canoane
bisericeşti.
În anul
următor, Sfînta Elena, dorind foarte mult să afle lemnul Sfintei Cruci şi să se
închine pe Golgota şi la Mormîntul Domnului, a plecat cu mulţi ostaşi la
Ierusalim. Aici s-a rugat mult lui Dumnezeu şi, împreună cu Sfîntul Macarie,
episcopul Sfintei Cetăţi, după multe osteneli a aflat Crucea Domnului, iar pe
locul Căpăţînii a înălţat o biserică preafrumoasă, care, cu unele modi-ficări,
dăinuieşte pînă astăzi.
Deci, luînd
o parte din lemnul Sfintei Cruci, fericita Elena s-a întors înapoi la
Constantinopol, iar de aici la Roma, unde a trecut la Domnul, în vîrstă de 80
de ani.
Marele
împărat Constantin a împărăţit 42 de ani, pînă în anul 337, cînd trece la
veşnicele lăcaşuri şi este înmormîntat în Biserica Sfinţilor Apostoli din
Constantinopol, zidită de el, lăsînd Imperiul roman în stăpînirea celor trei
fii ai săi. Biserica noastră îi prăznuieşte pe amîndoi cu mare cinste la 21
mai, socotindu-i "întocmai cu Apostolii" lui Hristos. El este al
32-lea împărat roman de la August.
Iubiţi
credincioşi,
Pînă aici
v-am prezentat pe scurt viaţa şi activitatea Sfîntului Constantin cel Mare şi a
mamei sale, Elena. Acum vom vorbi, mai întîi, de legile ce s-au făcut de acest sfînt
şi mare împărat în favoarea creştinilor, despre care istoricul bisericesc din
acea vreme, Eusebiu de Cezareea, zice: "S-au publicat atunci de împăratul
Constantin legi foarte blînde şi foarte favorabile pentru creştini. Aceste legi
nu exprimau decît evlavie, repausul popoarelor şi onoarea Bisericilor. El a
chemat pe cei ce fuseseră izgoniţi de guvernatorii de provincii, pentru că nu
au voit să aducă jertfă idolilor. A restabilit în posesia averilor pe cei ce
fuseseră lipsiţi de ele şi iertă pe cei care, pentru acelaşi motiv, fuseseră
condamnaţi să facă servicii la curte. A pus în libertate pe cei ce fuseseră
surghiuniţi în insule şi pe cei ce fuseseră surghiuniţi la muncile metalelor
sau întrebuinţaţi la alte lucrări publice. A lăsat alegerea celor care, din ură
pentru statornicia cu care ei făcuseră profesiune din religia creştină,
fuseseră destituiţi din dregătorii sau de a lua funcţiunile ca mai înainte sau
de a trăi în repaus" (Istoria Bisericească de Eusebiu - Episcopul
Cezareei, Viaţa Împăratului Constantin, Bucureşti, 1896).
Printr-o
altă lege făcută în favoarea martirilor şi a Bisericilor, împăratul Constantin
a dispus ca rudele celor ce au suferit moartea pentru apărarea credinţei, să se
bucure de succesiunea lor şi, dacă ei nu ar avea moştenitori, Biserica să-i
moştenească, iar moştenirile ce le fuseseră confiscate, să fie înapoiate
vechilor proprietari, ori de ar fi în natură sau de au fost înstrăinate.
Sfîntul şi
marele împărat Constantin a dat o lege de graţiere a celor ce au fost exilaţi pentru
mărturisirea dreptei credinţe în Dumnezeu. Această lege zice aşa: "Acei ce
au fost exilaţi prin sentinţe nedrepte a unor judecători, pentru că au refuzat
cu îndrăz- neală de a renunţa la credinţă şi la cultul unui Dumnezeu, Căruia ei
se consacraseră din toată inima lor, şi acei ce au fost puşi în numărul
ofiţerilor curţii, deşi nu fuseseră mai înainte, să aibă libertatea de a se
întoarce la casele lor şi să rămînă acolo în pace. Acei ce au fost despuiaţi de
bunurile lor şi reduşi la o extremă mizerie, să fie restabiliţi în prima lor
stare şi să se bucure cu fericire şi cu umilite rugăciuni de mulţumire, de
efectele bunătăţii lui Dumnezeu".
Altă lege
dată de Sfîntul şi marele împărat Constantin face rechemarea celor ce au fost
prigoniţi pentru credinţa cea dreaptă în Hristos şi au fost trimişi departe de
casele şi satele lor, prin insule pustii. În această lege îl auzim pe Sfîntul
şi marele împărat Constantin, zicînd: "Ordon ca cei ce sînt reţinuţi
contra voinţei lor în insule, să se bucure de efectul graţierii noastre. Să
iasă din aceste triste şi grozave pustietăţi, unde nu văd decît munţi sălbatici
şi o mare furtunoasă, şi să meargă a gusta plăcerile cele nevinovate ce le va
procura, în convieţuire cu rudele lor în libertate. Acei ce au suferit lipsurile
şi necazurile ce i-au însoţit, să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică,
făcînd glorie cum fac eu de a fi servitorul lui Dumnezeu. Aş fi foarte mîhnit
ca să se poată zice sau să se poată crede, că cineva a vieţuit în frică sub
domnia mea. Mă silesc pe cît pot de a reforma abuzurile ce s-au strecurat sub
domniile cele dinaintea mea".
Sfîntul
împărat Constantin, face rechemarea celor ce fuseseră condamnaţi la lucrarea
metalului sau la alte lucrări publice, pentru mărturisirea credinţei în
Hristos, zicînd: "Acei ce au fost condamnaţi la lucrarea metalelor sau la
alte lucrări publice, să schimbe această penibilă ocupaţie şi acest ostenitor
lucru, cu o linişte onestă şi cu un repaus plăcut, iar dacă sînt unii din cei
ce au fost lipsiţi de libertate să fie restabiliţi în posesiunea onorurilor şi
a drepturilor ce le aparţineau mai înainte".
Prin altă
lege, Sfîntul împărat Constantin, restabileşte drepturile celor ce au fost
scoşi din dregătoriile lor din armată, pentru dreapta credinţă în Hristos, şi
zice aşa: "Acei care odinioară, posedînd dregătorii în armată, au fost
lipsiţi de această cinste pentru buna mărturisire a credinţei lor, să aibă
libertatea sau de a reintra în armată şi a-şi lua funcţia lor ce au avut sau de
a trăi în linişte. Este foarte drept ca, după ce au arătat curajul lor în
mijlocul celor mai teribile munci, să nu depindă decît de alegerea lor, sau de
a se bucura de onorurile dregătoriilor lor, sau de a gusta dulceaţa
repausului".
În altă
lege, Sfîntul Constantin cel Mare porunceşte a se da înapoi averile sfinţilor
mucenici şi mărturisitori ai credinţei lui Dumnezeu, şi zice aşa: "Nu pot
ascunde nedreptatea ce au suferit-o acei care, sub diferite pretexte, au fost
despuiaţi de averile lor. Dacă unii, din ură pentru că au susţinut cu îndrăzneală
lupte grele pentru apărarea credinţei lor, au fost despuiaţi de averile lor,
sau dacă alţii, pentru că au mărturisit că erau creştini, au fost constrînşi de
a părăsi ţara lor, sau în sfîrşit, dacă alţii au fost lipsiţi de cele ce
posedau fără a fi condamnaţi la moarte, succesiunea lor trebuie să fie luată de
rudele lor, legile redînd succesiunile rudelor celor mai de aproape, ei vor fi
lesne de recunoscut şi apoi nu e nimic mai drept decît a se împărţi aceste
averi moştenitorilor cărora ar fi aparţinut, dacă martirii şi mărturisitorii ar
fi murit de o moarte naturală".
Altă lege
dată de Sfîntul şi marele împărat Constantin în favoarea Bisericii, în lipsă de
rudenii, zice aşa: "Iar, dacă nu se va găsi nici o rudenie care să poată
lua moştenirea martirilor sau a mărturisitorilor, sau ale acelora care pentru
păstrarea credinţei lor, au părăsit ţara lor, ea aparţine Bisericii. Morţii nu
vor fi mîhniţi de a o avea de moştenitoare, pe aceia pentru care ei s-au expus
la tot felul de primejdii. Cred de datoria mea de a admite că dacă vreunul, din
acei care voiesc, a găsit de cuviinţă să facă donaţie averea sa, intenţia mea
este ca ea să fie executată".
În altă lege
a Sfîntului împărat Constantin cel Mare se hotărăşte să se restituie
pămînturile şi casele cele ce au aparţinut martirilor şi mărturisitorilor,
zicînd: "Fiindcă doresc ca această lege să fie atît de lămurită, încît să
nu fie nimeni care să nu înţeleagă dispoziţia, acei ce sînt deţinători ai unei
case sau a unui pămînt sau a unei alte moşteniri ce aparţinea odinioară
martirilor sau mărturisitorilor, să o declare ei înşişi şi să o restituie
îndată. Deşi ei au primit mari venituri fără titlu legitim, nu cred ca
dreptatea să permită ca ei să nu fie obligaţi de a le înapoia".
Sfîntul
împărat Constantin a dat şi alte legi în favoarea Bisericii şi a creştinilor,
privind restituirea bunurilor confiscate de către principi de la biserici sau
restituirea locaşurilor de cult şi a cimitirelor, restituirea bunurilor care
fuseseră înstrăinate sau vîndute şi care aparţineau bisericilor, precum şi alte
legi pe care nu le mai putem aminti aici.
Din cele
arătate pînă aici ne putem da seama cît de mare prieten şi binefăcător al
Bisericii lui Hristos şi al creştinilor a fost alesul lui Dumnezeu, Sfîntul şi
marele împărat Constantin, prin care Preabunul Dumnezeu a dat libertate
creştinismului în toată lumea. Legile au fost date de el în Italia, la Milan,
în anul 313 şi sînt cunoscute sub numele de "Edictul de la Milan". De
la acest împărat sfînt, libertatea religioasă este garantată în toate ţările
din lume.
Împăratul
Constantin, dîndu-şi bine seama de întunericul şi tirania care domneau mai
înainte de el în Imperiul roman, zicea: "O nelegiuire atît de ciudată şi
atît de grozavă ca aceasta, dominînd spiritul şi inima unui număr de persoane
şi tot statul fiind lovit de aceasta, ca de o boală molipsitoare ce reducea la
o extremă primejdie şi care avea nevoie de un medicament foarte puternic şi
folositor, iată de cine a binevoit Dumnezeu de a se servi! Cînd vorbesc de Dumnezeu,
înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are o putere veşnică.
Poate însă cineva să facă cunoscute binefacerile primite de la Dumnezeu fără a
vătăma modestia? Dumnezeu a avut bunătatea de a se servi de mine pentru
împlinirea planurilor Sale. El m-a scos printr-un act al înţelepciunii Sale şi
al puterii Sale nesfîrşite, din ţărmurile oceanului britanic şi din
extremitatea ţărilor unde soarele apune şi mi-a dat putere de a risipi
revărsarea de nenorociri ce acoperea faţa pămîntului, pentru a atrage pe oameni
la păzirea legii şi pentru a creşte credinţa şi religia creştină".
Apoi adăugă:
"Nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă, pentru o binefacere aşa de
mare, privind ca o favoare deosebită, bunătatea pe care Dumnezeu a avut-o de a
mă alege pe mine pentru a mă face robul şi împlinitorul poruncilor Sale. M-am
dus în Orient, pe care l-am găsit împovărat de nenorociri, a cărui salvare de
primejdie avea nevoie de ultimile leacuri. Recunosc că Dumnezeu mi-a dat
sufletul, viaţa, respiraţia, şi simţămîntul. Ştiu foarte bine, că acei ce şi-au
pus speranţa lor în Dumnezeu, nu au nevoie de stima, nici de dragostea
oamenilor şi că ei posedă onoruri cu atît mai mari, cu cît duc o viaţă mai
scutită de greşeli şi de păcate".
În alt loc
Sfîntul împărat Constantin aduce mulţumiri lui Dumnezeu, zicînd: "Ţie îţi
mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu, căci cu cît priveşte cineva
deosebirea în închinările şi în simţămintele oamenilor, cu atît cei ce au
descoperit adevărul sînt întăriţi în religie. Dacă va fi cineva care să nu
voiască a fi vindecat, să nu arunce greşala sa asupra nimănui. Remediul şi
vindecarea se oferă la toată lumea, numai fiecare se cuvine să ia aminte ca să
nu atace o religie a cărei nevinovăţie şi sfinţenie sînt dovedite".
Pe lîngă
legile şi binefacerile arătate mai sus în favoarea creştinismului, marele
împărat Constantin s-a îngrijit mult şi de pacea şi unitatea în credinţa cea
dreaptă a tuturor Bisericilor creştine din imperiul său. Iată ce spune într-una
din legile sale: "Mi-am propus mai întîi de a uni spiritele tuturor
popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă în privinţa dumnezeirii. Apoi, am dorit
să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi
atît de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu.
Această schimbare a religiei ar produce o altă schimbare în conducerea
imperiului".
Iată,
fraţilor, că Sfîntul şi marele împărat Constantin, îşi dădea bine seama şi
recunoştea cu toată evlavia că el este alesul lui Dumnezeu, prin care
Mîntuitorul a lucrat planurile cele prea-înţelepte ale milostivirii Sale faţă
de religia adevărată, creştină, prin care s-a întărit puterea şi libertatea
Bisericii lui Hristos pe pămînt.
Iubiţi
credincioşi,
Mare este
sărbătoarea de astăzi, căci astăzi cinstim pe cel dintîi şi cel mai mare
împărat creştin, pe Sfîntul Constantin şi mama sa, Elena, cei "întocmai cu
Apostolii". Ei sînt apostolii creştinismului din secolul IV. Prin ei a
dobîndit libertate Biserica întemeiată de Hristos, propovăduită de Sfinţii
Apostoli şi apărată cu jertfă, cu suferinţă şi cu sînge de mulţimea martirilor.
Prin ei, Duhul Sfînt a extins Biserica, a întărit Ortodoxia în lume, a avut loc
primul Sinod Ecumenic, s-a compus prima parte din Crez şi a fost dat anatema
Arie cu învăţătura şi ucenicii lui. Prin Sfinţii Constantin şi Elena s-au
deschis şi zidit în Imperiul roman mii de biserici, s-a aflat la Ierusalim
Sfînta Cruce şi s-au zidit numeroase locaşuri de închinare la Locurile Sfinte.
Dar Sfîntul
Constantin a ajutat mult la răspîndirea creştinismului în Europa, Asia şi
Africa. La porunca lui au fost trimişi misionari - episcopi şi călugări - la
gurile Dunării să convertească pe înaintaşii noştri daci, dintre care unii nu
ştiau de Hristos. Se crede că, chiar oraşul Constanţa din Dobrogea, ar fi fost
înnoit de el, unde apoi se înfiinţează prima episcopie din ţara noastră,
Episcopia Tomisului. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru acest
mare împărat şi apărător al creştinătăţii. Să ne bucurăm că o parte din ţara
noastră, gurile Dunării şi Dobrogea, făceau parte din Imperiul roman de sub
stăpînirea lui.
Se cuvine,
deci, să cinstim cu cuvinte de laudă pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi
să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce au făcut ei în
lume. Iată, că şi ţara noastră a fost sub influenţa lui. Iată, că şi pămîntul
nostru are multe biserici, unele din primele secole, şi că sîntem ortodocşi şi
cinstitori de Dumnezeu. Avem în ţară multe biserici cu hramul Sfinţilor
Împăraţi Constantin şi Elena. Iar în mai toate familiile noastre sînt creştini
şi creştine care le poartă numele. Aceasta arată de cîtă cinste se bucură
Sfinţii Constantin şi Elena în ţara noastră.
Să nu uităm,
însă, ce mare rol a avut Sfînta Elena, la creşterea, formarea şi sfătuirea
fiului ei, Constantin. După Hristos şi Biserică, mama este aceea care dă
educaţie creştină fiilor ei. Sfînta Elena a dat viaţă, educaţie şi îndemnuri
bune fiului ei. Datorită mamei sale a ajuns el cel dintîi împărat creştin,
Sfînt şi "întocmai cu Apostolii", tare în credinţă, apărător al
Bisericii, viteaz în războaie, eliberator al creştinilor persecutaţi pentru
Hristos şi ctitor al primului imperiu creştin şi a nenumărate biserici.
Vă amintesc
că am avut şi noi, românii, mari domni creştini, care după exemplul lui, au
fost apărători de ţară, iubitori de pace, păzitori ai dreptei credinţe şi neîntrecuţi
ctitori de biserici şi mînăstiri. Dintre aceştia amintim pe Mircea cel Bătrîn,
Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfînt, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul,
Matei Basarab, Petru Rareş, Vasile Lupu şi mulţi alţii.
Ce sînt
evlavioasele domniţe românce, ca Despina lui Neagoe, Teofana, mama lui Mihai
Viteazul, Elena lui Matei Basarab sau Ana lui Alexandru cel Bun, Maria lui
Ştefan cel Mare, Elena lui Petru Rareş şi Ruxandra lui Alexandru Lăpuşneanu şi
atîtea altele, dacă nu urmaşele Sfintei împărătese Elena? Căci ele, alături de
domni, zideau biserici, ctitoreau mînăstiri, făceau danii preţioase pe la
sfintele locaşuri, care se văd pînă astăzi. Ce este Constantin Brîncoveanu cu
cei patru fii ai lui, alături de vrednica soţie, Maria, cu cei încă şapte fii,
dacă nu martiri ai lui Hristos şi apărători ai credinţei Ortodoxe în ţara
noastră?
Deci, şi
noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinţilor şi înaintaşilor
noştri. Să apărăm cu bărbăţie dreapta credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe.
Vor apărea mulţi eretici şi urmaşi ai lui Arie, care vor încerca să ne strice
unitatea credinţei şi să ne tulbure sufletele. Să nu-i ascultaţi. Ţineţi la
Biserica lui Hristos, iubiţi sfintele slujbe, ascultaţi de păstori şi de
mai-marii noştri rînduiţi de Dumnezeu. Apoi fiţi statornici în faptele bune,
blînzi, smeriţi, paşnici şi iubitori de sfinţi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi
urmaşi ai Sfinţilor Împăraţi. Bărbaţi, urmaţi Sfîntului Constantin în toate şi
luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei
Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice
evlavioase ale Bisericii.
Să rugăm pe
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi prin ei pe marele Împărat Iisus
Hristos, să rînduiască pace în lume, domni şi conducători înţelepţi peste
popoare, întăritori ai dreptei credinţe, păstori vrednici de Evanghelie şi
mîntuire sufletelor noastre. Amin
STRAMTORARILE VIETII
Sfantul Ioan din Kronstadt
Când privesc
creatia lui Dumnezeu, ce vad? Vad peste tot o extraordinara abundenta, o
adevarata bogatie de viata în regnul animal, printre patrupede, reptile,
insecte, pasari pesti. Atunci ne vom întreba: pentru ce viata omului, si mai
ales a omului credincios si evlavios, este suparatoare si strâmtorata? Domnul a
raspândit pretutindeni cu mâna larga viata, belsugul si fericirea, si toate
creaturile – exceptând omul – Îi aduc slava prin abundenta lor, prin viata si
bucuria lor deplina. De ce oare aceasta discordanta între mine si lumea
animala? Nu sunt eu creatura aceluiasi Creator?
Raspunsul
este simplu. Viata noastra este otravita fie de pacat, prin propria noastra
greseala, fie de dusmanul netrupesc, care se lupta mai ales – si înainte de
toate – cu acei care încearca sa traiasca o viata evlavioasa.
Viata
omului, a adevaratului crestin, este în viitor, în veacul ce va sa fie; acolo,
toata bucuria si toata binecuvântarea îi sunt pregatite. Aici pe pamânt el nu
este decât un exilat, ispasind o pedeapsa; aici pe pamânt se întâmpla ca toata
natura sa se revolte împotriva lui din cauza pacatelor sale, ca sa nu vorbim de
vrajmasul care, din timpuri stravechi, „racneste ca un leu, cautând pe cine sa
înghita” (1 Petru 5, 8). Prin urmare, nu sunt tulburat sa vad bucuria si
abundenta dominând pretutindeni în lume, în timp ce singur eu sunt lipsit de
fericire, si ma uit cu durere la fericirea si libertatea creaturilor lui
Dumnezeu. Eu sunt calaul meu însumi din pricina pacatelor mele, care nu ma
parasesc si nu înceteaza sa ma loveasca. Voi avea parte de bucurie deplina si
eu, de asemenea, dar nu aici pe pamânt, ci numai în lumea cealalta.
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura,
Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 66-67
R A V N A
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca
atunci când un om râvneste sa dobândeasca un lucru, îl cauta cu multa
sârguinta. De pilda, daca cineva doreste sa primeasca cinstea sau bogatia
lumii, el doar pentru acestea se va stradui, purtându-le în inima si în cugetul
sau. Asemenea si cel ce nazuieste la o viata crestina evlavioasa, numai de ea
se va îngriji, zi si noapte învatându-se în Cuvântul lui Dumnezeu si rugându-se
Lui pentru a o dobândi. Caci oglinda unei vieti cucernice este Sfântul Cuvânt
al Domnului, în care ni se înfatiseaza adevarata evlavie si adevarata
pagânatate, precum si calea necredinciosilor si a celor dreptslavitori. De aici
înveti sa te cerci pe tine, întrebându-te de voiesti tu oare cu toata râvna „sa
traiesti cucernic în Hristos Iisus” (2 Timotei 3, 12) ori nu se gaseste în tine
aceasta nazuinta mântuitoare. Daca nu este si nici nu te straduiesti a o
dobândi, atunci sa fii încredintat ca nu porti nici un fel de evlavie în inima
ta, nu esti din ceata credinciosilor si nu ai nici o partasie cu Hristos, iar
numele de crestin nu-ti va fi cu nimic de ajutor.
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 125.
DACA ESTI MURDAR...
Sfantul Ioan din Kronstadt
Daca esti
murdar, trebuie sa te speli. Rugaciunea este spalarea de necurateniile
sufletului, adica de pacate, mai ales rugaciunea cu lacrimi.
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu