Democraţia ca mistică imperială
Petru Romoşan
16 Mai 2021
Democraţia
aşa cum o ştim în principalele ţări cu această tradiţie (Marea Britanie,
Franţa, S.U.A.) e imperfectă pentru că nimic din ce este omenesc nu e perfect,
perfecţiunea îi aparţine doar lui Dumnezeu. Mai e şi celebra zicere a lui
Winston Churchill, citată de toată lumea: „democracy is the worst form of
Government, except for all the others” (democraţia e cea mai rea formă de
guvernare cu excepţia tuturor celorlalte) -, pe care avem tendinţa de-a o lua
ca pe un adevăr absolut. E adevărat că Winston Churchill şi Marea Britanie,
împreună (mai ales) cu I.V. Stalin şi U.R.S.S., şi cu F.D. Roosevelt şi
America, l-au bătut pe Adolf Hitler şi au pus la pământ Germania nazistă. Dar
acest fapt e totuşi departe de a-l face pe urmaşul ducilor de Marlborough un
fel de adjunct al lui Dumnezeu care produce adevăruri de nedepăşit.
Churchill a
spus celebra propoziţie în Camera Comunelor la 11 noiembrie 1947, dar cita
atunci un predecesor neidentificat. Să vedem şi contextul mai larg : „Many
forms of Government have been tried, and will be tried in this world of sin and
woe. No one pretends that democracy is perfect or all-wise. Indeed it has been
said that democracy is the worst form of Governemnt except for all those other
forms that have been tried from time to time...” („Multe forme de guvernare au
fost încercate şi vor mai fi încercate în această lume a păcatului şi a
durerii. Nimeni nu pretinde că democraţia e perfectă sau infailibilă. S-a spus,
într-adevăr, că democraţia e cea mai proastă formă de guvernare cu excepţia
tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când...” - din
volumul de aforisme „Churchill by Himself, PublicAffairs”, 2011).
Deci,
democraţia e imperfectă, la fel cum este şi oligarhia sau la fel ca dictatura
şi tirania, sau este doar un pic imperfectă, spre deosebire de celelalte forme
de guvernare, care sunt imperfecte la modul absolut ? Un lucru pe care nimeni
nu l-a clarificat până astăzi. Din SUA lui Joe Biden până în Franţa lui
Emmanuel Macron şi până în România lui Klaus Iohannis, democraţia apare din ce
în ce mai golită de conţinut, sprijinită doar pe forme goale (alegeri, vot),
care, evident, nu pot ţine loc de conţinut. O adevărată formă fără fond, ca să
ne amintim de Titu Maiorescu. Democraţia s-a transformat, încet dar sigur, prin
inteligenţa şi perfidia oamenilor, în contrariul ei, în oligarhie.
Pentru că în
spatele „aleşilor”, al „votaţilor” sunt presa mainstream, plătită şi
controlată, servicii secrete sau statul profund (la serviciile secrete trebuie
adăugaţi şi înalţii funcţionari inamovibili) şi, deasupra tuturor, oligarhii,
marile averi. Deciziile oligarhilor din spatele uşilor capitonate anulează,
ridiculizează votul popular. Iar democraţia nu mai este „government of the
people, by the people, for the people” (guvernare a poporului, prin popor,
pentru popor), cea invocată de Abraham Lincoln în discursul de la Gettysburg
din 19 noiembrie 1863. Aleşii sunt doar marionetele marelui capital acumulat
anterior şi legalizat, inatacabil. Şi, bineînţeles, „reprezentanţii” poporului
îşi satisfac, în acelaşi timp, prin trafic de influenţă şi trădarea votului,
interesele lor mărunte, private, ceea ce îndeobşte se numeşte „corupţie”.
Punerea în
discuţie a organizării vieţii publice, a politicului, a democraţiei vine de
peste tot, mai ales după alegerile din 2020 din S.U.A. şi are de multe ori
chiar aspecte tehnice. „Un alt rezultat (al schimbărilor necesare - n.n.) ar
trebui să fie că se pune capăt eforturilor de a bloca o adevărată reformă a
procesului de vot în Statele Unite. Asta ar trebui să însemne că nu vor mai
exista maşini de vot informatizate de proastă calitate, ca sistemele Dominion
şi Smartmatic pe care lobbiştii le-au vândut în 28 de state, distribuind adesea
şi o mită generoasă [...]. Nimic nu va decide dacă numai imbecilii şi ticăloşii
se vor prezenta la posturi înalte în această ţară, dar cel puţin vor putea fi
aleşi în chip echitabil”[1].
Dar
decăderea şi mizeria democraţiei din vremurile recente e fără sfârşit. Nu e
deloc clar, deşi e uşor de înţeles, cum de aproape toţi politicienii, aproape
toţi reprezentanţii poporului şi, odată cu ei, majoritatea funcţionarilor
publici sunt oameni fără vreo meserie, oameni ai fărădelegii şi oameni fără
Dumnezeu. Ar trebui să fie totuşi uşor de înţeles că oligarhii şi oamenii lor
de mână din SUA, din Franţa şi din România nu-şi pot alege marionetele politice
şi înalţii funcţionari publici decât dintre oamenii fără convingeri puternice,
deprinşi să încalce legea, şantajabili cu propriile dosare, oameni cu o
pregătire precară, care-i face necompetitivi pe piaţa reală a muncii.
Lipsa de
consistenţă şi de responsabilitate a votului „democratic” care ne dă
reprezentanţii poporului nu se opreşte la cei aleşi. Ar trebui puşi în cauză şi
cei ce aleg sau se prefac că aleg. Şi să nu-i uităm nici pe cei „absenţi”, căci
absenteismul e în creştere în toată lumea. Dacă aleşii nu-şi onorează
programele, promisiunile difuzate în campanie cu mult zgomot, ei nu sunt sancţionaţi
în nici un fel. Ei vor fi sancţionaţi doar „politic”. Ceea ce, bineînţeles, e o
glumă proastă şi atât. E o metodă de a-i scoate pe escroci pe uşa din dos ca să
faci loc altor escroci. Şi de la capăt. Iar „votanţii”, alegătorii, cetăţenii
se împacă foarte uşor cu această comedie bufă şi trec la alegerile următoare
fără mari dureri de cap şi fără memorie.
Dar
sugestiile de „reparare” a democraţiei vin şi ele de peste tot. „Cred că
oamenii politici trebuie să-şi asume întreaga responsabilitate pentru vorbele,
ca şi pentru actele lor, şi că această responsabilitate trebuie să fie pusă în
aplicare prin intermediul dreptului administrativ şi al celui penal.
Politicienii trebuie să-şi asume responsabilitatea personală şi materială a
tuturor promisiunilor pe care le fac în cursul campaniei, iar nerespectarea
acestor promisiuni ar trebui să fie asimilată unei rupturi de contract şi unei
neglijenţe criminale. [...] Găsesc că nu e raţional să sperăm că un electorat
iresponsabil şi incompetent ar putea alege politicieni responsabili şi
competenţi”[2].
Dar sistemul
zis „democratic” e chiar mai pervers. Votul e secret (cu o întreagă ceremonie a
izolării votantului), iar secretul va fi păstrat, în general, pe întreaga
perioadă a mandatului celui rău ales. De ce nu e public votul, pe faţă, şi cu
asumarea răspunderii publice pentru opţiunea ta ? De ce nu e luat la întrebări,
eventual chiar cu răspundere concretă, cel care a votat prost, interesat (?) un
candidat jalnic ? Iar ziariştii, sociologii şi alţi sicofanţi care au lătrat un
întreg mandat pentru favoritul lor (ne amintim de „intelectualii lui Băsescu” –
zişi şi „fripturiştii lui Băsescu” - din „Evenimentul zilei”, „Cotidianul” sau
Revista „22” din epocă), deversând minciuni şi sofisme, agresiuni la oponenţi etc.,
ei nu au nici o responsabilitate ? O pot lua de la capăt cu următorul „ales”,
Klaus Iohannis, de exemplu ?
Democraţia,
aşa cum s-a practicat ea de la cel de-al doilea război mondial încoace în
Europa Occidentală, sub influenţă americană, a fost mai degrabă o narcoză şi
semăna foarte bine cu religia, chiar cu dogmatica. De cealaltă parte a cortinei
de fier era „democraţia populară”, puterea partidului unic. SUA şi-au construit
vastul imperiu şi l-au extins după 1989 şi în Europa de Est, exportând în primul
rând „democraţia”, un produs de-a dreptul mistic. Până la recentele alegeri din
2020 din S.U.A., Donald Trump-Joe Biden, cu maşinile lor „zburătoare”
(Dominion, Scytle, Smartmatic, Hammer, Scorecard...), conceptul de democraţie
avea o forţă religioasă. Nu puteai să-ţi exprimi vreo îndoială pentru că
automat erai scos din orice joc, taxat de „comunist”, de „securist”, de
„iubitor de dictatură”. S-a descoperit abia în 2020 că maşinile de vot au fost
folosite şi în alte alegeri, din alte ţări. A fost citată şi România (pe harta
Scytle), iar recent este pusă în discuţie alegerea lui Macron din 2017 în
Franţa.
Invenţia
„maşinilor de vot”, a „soft-urilor” a fost legată de 11 septembrie 2001, atacul
asupra turnurilor gemene, când s-a încheiat secolul XX şi ar fi început
sfârşitul democraţiei în Occident. Dar să nu uităm că alte metode de fraudare a
votului, de intoxicare primitivă a electoratului (cu sondaje, cu talk-show-uri,
cu interviuri, cu bani...), mai ales a celui prea puţin sau deloc pregătit, se
folosesc din negura timpurilor şi a iluziei democratice. Cum a fost ales de mai
multe ori Ion Iliescu după 1989 în România ? Dar o investigaţie serioasă ar da
rezultate surprinzătoare şi la casele mai mari ale democraţiilor occidentale.
Democraţia
nu poate fi perfectă pentru că e făcută de oameni dar dacă minunata democraţie
nu mai există de-o bună bucată de vreme chiar deloc ? Sau, mai rău, a devenit
chiar contrariul a ceea ce pretinde că este, adică oligarhie ? Sparta pretinde
că este Atena, iar Atena a devenit, pe nesimţite, Sparta oligarhică. Sau, ca să
venim la zilele noastre, SUA imită China din greu, cu partidul său unic.
Partidul Democrat al lui Joe Biden, Hillary Clinton, Nancy Pelosi, Kamala
Harris e incapabil să mai accepte existenţa a două partide şi vizează la vedere
scoaterea în afara legii a Partidului Republican.
Va mai crede
cineva în viitor în democraţie aşa cum s-a crezut în ultimii 70 de ani ? Dacă
despre un poet se spune că e un om care a uitat toate meseriile, vedem că
politicienii democraţi de astăzi, calificaţi adeseori ca „profesionişti”, sunt,
în general, oameni care nu au avut nici o meserie. Ce va fi pus în locul
democraţiei care s-a golit de sens, de conţinut ? Următorii 50 de ani vor da,
inevitabil, mai multe răspunsuri : democraţie participativă (ca în Elveţia),
tehnocraţie (Uniunea Europeană), autocraţie (ca în Rusia), dictaturi sau
tiranii, militare sau civile?
Discuţia
despre democraţie nu se poate încheia în câteva pagini. Ar trebui văzut cum
imperiile britanic, francez şi american, care au practicat o reală democraţie
în metropolă, au pretins-o propagandistic şi în coloniile lor, impunându-şi, de
fapt, satrapii, arendaşii locali. Să fie democraţia un lux pe care nu şi-l pot
permite decât imperiile? Şi, fireşte, numai la centru? Dar există şi misterul
Indiei, cea mai mare democraţie din ultimii 70 de ani, născută abia după ce
indienii i-au izgonit pe imperialii britanici. Pretenţiile tragicomice ale
S.U.A. de a face democraţie cu armata, cu războiul, ca în Irak sau Afganistan,
de pildă, au fost deja analizate pe larg. Există azi democraţie în România?
Mare om cel care reuşeşte să dea răspunsul corect şi să-l şi argumenteze!
Aranjament
grafic - I.M.
-----------------------------------------
[1]James
Howard Kunstler - Don’t look now -
https://kunstler.com/clusterfuck-nation/dont-look-now/ - 26.04.2021.
[2]
Dmitry Orlov - „My political credo” -
http://cluborlov.blogspot.com/2021/05/my-political-credo.html - 8.05.2021.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu