Cinstire Sfinţilor Împăraţi
Constantin cel Mare şi mama sa Elena
„Constantin era înalt, rumen la faţă,
cu suflet mare, paşnic şi iubitor de
Dumnezeu.” (Ioannis
Malalas)
Ridicarea Cetăţii Bizanţ în anul
658 î.Hr., pe Bosfor de către Bizant, conducătorul
megarilor a avut ca temelie o inspiraţie profetică, divină privind importanţa
sa strategică, geo-politică, economică, comercială, dar mai ales latura
spirituală, culturală şi religioasă ce va da istoriei cel mai slăvit imperiu al
tuturor timpurilor. (Herodot, Istoria,
IV.144; Polivie, Istoria IV.38.44)
Răspândirea creştinismului,
înflorirea şi întărirea Bisericii lui Hristos prin Jertfa dumnezeiască a
Mântuitorului şi Învierea Lui, apoi prin jertfele curate ale sfinţilor Apostoli şi ale Martirilor, impunea
imperativul unei lumi noi, lumea
creştinismului, lumea lui Hristos, care cerea de urgenţă o Cetate nouă, o Capitală nouă.
Împăratul Constantin cel Mare
– alesul lui Dumnezeu dorea un oraş nou, o Cetate care să o depăşească pe
vechea Romă când se afla în apogeul culturii şi civilizaţiei, mai ales că, în
vremea sa, Roma era în plină cădere, roasă pe interior de idolatrie.
„Roma începuse să se dărâme. Constantin, prevăzând că acoperişul va
cădea peste el, pleacă din Italia, ia cu el numele Romei, şi îl mută, ca pe un
bagaj, în Bizanţ.” (P.Kanellopoulos, Istoria
Spiritului European, III. 2, Atena)
Prin plecarea Împăratului
Constantin cel Mare din Italia, Apusul nu a fost jertfit, ci dimpotrivă l-a
salvat prin Jertfa sa pe noul Altar al Constantinopolului, care-L va institui
oficial lumii pe Împăratul Împăraţilor -
Iisus Hristos.
Construirea Capitalei
Imperiului creştin al lui Hristos de către inspiratul împărat Constantin cel
Mare, nu a fost un capriciu de grandoare imperială, ci sensul unei renaşteri spirituale al lumii creştine,
prin poruncă de Sus. Istoricul Sozomen, arată că Mântuitorul Hristos „i-a apărut într-o seară împăratului şi i-a
indicat locul noii capitale.” (Sozomen, P. G. 67, col. 936 – II,3)
Contribuţia Împăratului Constantin
cel Mare nu s-a lăsat nici aşteptată şi nici mai prejos, hotărând în grabă mutarea
capitalei la Bizanţ, chibzuinţă care devine cea mai importantă decizie din
istoria universală.
Cetatea lui Hristos, respectiv Cetatea lui Constantin cel Mare,
ridicată pe şapte coline reflectate în Aura apelor Bosforului, al golfului
Keratios şi al Propontidei era o Splendoare a splendorii, numită de Asimina
Dedoussy, „diamantul strălucitor din
bijuteria de smarald.” (Asimina Dedoussy, În timp ce Bizanţul răsare, Atena, 1990)
Viziunea ecumenică a binecredinciosului
Împărat Constantin cel Mare a dat strălucirea universală şi eternă Cetăţii
Constantinopol. „Destinul slăvit al
Constantinopolului este gestul împăratului Constantin, care s-a născut acolo
aproape de Niss, în Macedonia. Acestuia i se cuvine lauda, şi anume că şi-a dat
seama de importanţa deosebită a unei aşezări care se găsea la graniţa dintre
Europa şi Asia, şi preceda oraşul care se număra printre cele mai mari capitale
ale lumii.” (Rene Ristelhueber, Istoria
popoarelor Balcanice, Atena, 1995)
Toate lucrările Împăratului
Constantin cel Mare au fost de o importanţă covârşitoare, ridicându-se la
înălţimea augustei sale fiinţa şi persoane, dar Opera nemuritoare, însă, care rămâne
pururea a fost convocarea şi prezidarea Sinodului I ecumenic din anul 325 de la
Niceea, şi în mod expres comuniunea sa cu cei 318 sinodali, ca „împreună
slujitor cu ei”, îngăduindu-se deci ca „episcop pus de Dumnezeu pentru
treburile din afară ale Bisericii.”
(Eusebiu de Cezareea, Viaţa fericitului împărat Constantin, III,
13; IV, 24)
Sinodul I Ecumenic de la
Niceea s-a deschis oficial în 20 Mai
325 (astăzi se împlinesc 1696 de ani), în care sinodalii au
combătut erezia lui Arie, arianismul,
care nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu şi a legiferat revelarea dogmei
Sfintei Treimi, Dumnezeu este unul ca fiinţă şi trei ca persoane, deci de
aceeaşi fiinţă, substanţă. Tatăl este nenăscut, Fiul este Unul născut din
Tatăl, iar Duhul Sfânt este purces din Tatăl. S-a recunoscut aşadar, „deofiinţimea” Fiului cu Tatăl şi toate
învăţăturile de credinţă s-au formulat în primele 7 trepte ale Simbolului de
credinţă, căruia i s-au mai adăugat alte 5 trepte la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol din anul
381. S-a stabilit data Paştelui şi s-a instituit Duminica – Zi liturgică.
Sinodul I Ecumenic de la Niceea - 325, coordonat de Împăratul
Constantin cel Mare a impus pururea stabilitatea dogmatică a Bisericii Ortodoxe
a lui Hristos.
Parcursul istoric al
Împăratului Constantin cel Mare, de mare Conducător l-a înălţat la apogeul
spiritual al culturii fixându-l definitiv şi strălucitor în conştiinţa
Bisericii lui Hristos, aşezându-l astfel de-a dreapta Mântuitorului. „Conducătorul”, în conştiinţa creştinilor,
nu funcţiona numai ca un stăpân politic din cel mai înalt, ci ca un conducător religios, fiindcă pronia lui
Dumnezeu îi încredinţase apărarea
Bisericii.” (Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin cel Mare Cel Întocmai cu Apostolii, trad. pr.
Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă
– Alexandria 2013, p. 279)
Viziunea ortodoxă a
Împăratului Constantin cel Mare a conferit imperiului său Teocraţia bizantină
axată pe persoana Mântuitorului Hristos, adoptând legile statului la principiile
hristice ale Evangheliei, legând astfel fiinţa sa politică de persoana
mărturisitoare de credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă universală
îl cinsteşte preamărindu-l în frumoasa sa cântare:
„Tu eşti lună preastrălucitoare,/ cometă de seară./ Tu eşti cel care,
din necredinţă,/ te-ai transformat în credinţă dumnezeiască.// Tu eşti cel ce
ai fost călăuzit/ să sfinţeşti poporul şi Constantinopolul;/ şi după ce ai
văzut semnul Crucii pe cer,/ de acolo ai auzit şi glas.// După ce ai fost
luminat/ cu cunoştinţa Sfântului Duh/ şi ai fost uns ca preot şi împărat,/ ai
sprijinit Biserica lui Dumnezeu.// Tu eşti Părintele împăraţilor ortodocşi,/ a
cărui raclă este izvor tămăduitor./ Constantine, cel întocmai cu apostolii,/
mijloceşte la Dumnezeu/ pentru sufletele noastre!”
Elena – Împărăteasa sfântă
întocmai cu Apostolii
Purtarea de grijă şi dragostea
Mântuitorului Iisus Hristos şi a Maicii Sale – Fecioara Maria a făcut ca
zămislirea Împărătesei Elena să aibă loc în Sânul bravului şi înţeleptului neam
traco-geto-dac, care i-a imprimat o fermecătoare ipostază de frumuseţe fizică,
psihică, spirituală şi religioasă, prin curaj, dăruire, cinste, răbdare,
demnitate, rugă, har, dar mai ales smerenie creştină, astfel încât Fiul ei, a
venerat-o într-o perpetuă admiraţie de la Nobilissima Femina la strălucitoarea
Augusta.
Preînchipuind dragostea
nemărginită a Fiului ei, Împărăteasa Elena l-a legănat întru legendele
nemuritorilor daci, l-a crescut în legea morală a străbunilor, l-a educat întru
virtuţiile creştine, l-a îndrumat întru Adevăr, Dreptate, Libertate, Bine şi
Frumos şi l-a vegheat continuu spre împărtăşirea cu Hristos – Împăratul VIEŢII.
Împărăteasa Elena a fost hărăzită de Dumnezeu – Sfânta Treime să descopere CRUCEA pe
care FIUL Cel înomenit a răscumpărat lumea din moartea păcatului prin Jertfa Sa
dumnezeiască, prin Slăvita Sa ÎNVIERE, restaurând VIAŢA veşnică.
Istoria universală a aşezat-o
pe Împărăteasa Elena în rândul celor mai mari ctitori creştini ai lumii. După
ce a înălţat Biserica Învierii de pe
Golgota (326-336 d. Hr.), Lumina Duhului Sfânt s-a pogorât, întrerupându-se
doar când Cetatea Sfintei Palestina a fost ocupată samavolnic de cruciaţii şi
sacerdoţii catolici, despre care celebrul istoric arab Al-Masudi (940 d.Hr.)
mărturisea: „Elena (sfânta) a zidit la Elia (Ierusalim) lăcaşul de cult care, astăzi, este cunoscut
ca Biserica Învierii şi de atunci focul
coboară în aceasta (în biserică),
în Sâmbăta cea Mare, în ajunul
Paştelui.” (Haris K. Skarlakides, Sfânta
Lumină, ed. a 2-a, 2011, p. 53 şi 62)
Împărăteasa Elena a fost conştientă de alegerea sa,
prin care Împăratul Hristos i-a
pregătit rangul pentru a-şi împlini dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de
Imperiul Său creştin. Chipul minunat al Icoanei Sfintei Împărătese Elena răspândeşte lumii generozitatea
sa dacică fără hotare, nimbul adevăratei Femei
creştine, aura Mamei evlavioase, dar
şi apoteoza marii Împărătese creştin-ortodoxe.
Sfinţii Împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa Împărăteasa Elena au
dat numele lor frumoase celor mai mari personalităţi feminine şi masculine din istoria
Regatului României Tainice.
Tuturor purtătorilor Sfintelor nume împărăteşti Constantin şi Elena:
un fericit
binecuvântat şi un călduros întru mulţi ani!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
20 Mai 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu