Epopeea „Țiganiada” în actualitate
(2)
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga
26 Mai 2021
Ion Budai-Deleanu, la două secole de
eternitate. Parodia și deconstrucția realității
Parodia, ca
specie literară, constă în a prelua creații, teme sau mijloace de la alții și a
le distorsiona voit, cu intenția de a obține anumite efecte comice. Există desigur
și parodia neintenționată, a lucrului căznit, nechibzuit și neizbutit, a
disproporției între prototip și rezultat, comparabilă cu umorul involuntar.
Încă o dată, Ion Budai-Deleanu se vădește a fi în mod categoric un autor
subversiv. Pe vremea sa, Principatul Transilvaniei făcea parte din Monarhia
Habsburgică, o formă de guvernământ profund nedreaptă la adresa românilor
majoritari în Ardeal - și cum putea fi
discreditată mai tare ideea de monarhie, decât punându-o în gura țiganilor,
punându-i adică pe țigani să pledeze în favoarea ei? În acest sens, „Țiganiada”
autorului nostru este în același timp și parodie și ironie și critică
distructivă și pamflet indirect - de toate laolaltă. Un pamflet de cea mai
înaltă clasă europeană, comparabil poate cu Elogiul nebuniei al mai celebrului
Erasmus.
După cum
scria și G. Călinescu în magnifica sa Istorie…, „alegerea țiganilor ca
instrument de parodiere a eroicului implică o valoare literară superioară […],
căci țiganii sunt de la sine o caricatură a societății umane. « Țiganiada »
este de fapt un poem etnologic, în care efectele sunt obținute prin exces de
documentație. Fanfaronada, milogeala, spiritul de hărmălaie și orbească
înfuriere sunt aspecte tribale tipice, pe care poetul le-a condensat într-un
limbaj de o țigănie maximă”[15]. La fel și Nicolae Steinhardt, un călugăr cu -
totuși - simțul bunei cuviințe, îi descrie pe țigani la fel, sub constrângerea
evidențelor: „Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță:
gălăgioși; fără de larmă și tărăboi nu se poate; pângăritori, au un dar
neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși […], își întăresc minciunile cu
jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. Și nu le
poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință sunt
deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene
îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi,
numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o
maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării,
țipetelor, poalelor date peste cap. Dracul sordid”[16].
Om cu școală
făcută la Viena, Budai-Deleanu cunoștea în esență teoriile politice ale lui
Platon și Aristotel și, în același timp, era contemporan cu Revoluția Franceză
și se vede că era la curent cu ideile care au animat acest eveniment de
însemnătate universală. Prin urmare, el pune în gura țiganilor idei de-ale lui
Platon și Aristotel, pretextând că țiganii înșiși citiseră pe Platon și că
„erau procopsiți cărturari/ Cari pe atuncea nu erau așa rari”, ca în zilele
noastre!
Aristotel
este primul gânditor care realizează o clasificare precisă și elaborată a
formelor de guvernământ, respectiv a regimurilor politice[17]. Criteriul la
Aristotel îl constituie numărul de oameni care ajung să deţină puterea
politică. Anume, avem trei forme adevărate şi trei degenerate ale regimurilor
politice. Cele trei adevărate sunt: (a) monarhia (regalitatea), (b)
aristocraţia şi (c) democrația – iar formele degenerate sunt simetric tot trei,
câte una pentru fiecare din cele adevărate: (a’) tirania, (b’) oligarhia şi
(c’) demagogia. Regimurile politice se deosebesc între ele cantitativ, în
funcţie de numărul conducătorilor, dar şi calitativ, în funcţie de respectul
sau lipsa de respect a oamenilor faţă de lege.
Este
adevărat, la început balanţa înclină în favoarea democraţiei, în favoarea
guvernării celor mulţi. Aristotel enumeră patru motive care justifică pretenţia
celor mulţi de a conduce cetatea. În primul rând, un număr mai mare de indivizi
poate avea o valoare mai mare decât un număr mai restrâns, atunci când e vorba
de a lua hotărâri. Este posibil ca în ceea ce priveşte muzica sau metafizica
părerea celor mulţi să nu aibă relevanţă, aici să conteze numai părerile celor
care se pricep, dar în chestiunile practice lucrurile pot să stea şi altfel. Un
comitet în ansamblu poate să fie mai înţelept decât un singur membru al său. În
al doilea rând, excluderea continuă a mulţimii de la funcţiile publice poate fi
periculoasă, pentru că poate produce o nemulţumire generală. În al treilea
rând, conducătorii cetăţii trebuie să poată fi aleşi şi demişi de către cei
care beneficiază de pe urma actului de conducere, pentru că (spune Aristotel)
cel care poartă sandaua ştie cel mai bine unde aceasta îl strânge. În fine, al
patrulea argument sună astfel: individul poate uneori să fie stăpânit şi orbit
de patimă, dar este mai puţin probabil ca o mulţime să fie cuprinsă toată
deodată de patimă.
După
democraţie, Aristotel ia în discuţie în mod amănunţit şi monarhia. El trece în
revistă obiecţiile care au fost aduse cel mai frecvent la adresa monarhiei. Că
există în mod firesc tendinţa ca un rege să transmită puterea urmaşilor săi,
dar nu există nici o garanţie că aceştia vor fi la fel de buni ca şi el. Că un
rege dispune de o armată, pe care o poate însă utiliza în mod abuziv etc.
Problema principală rămâne însă aceeaşi: cine trebuie să fie mai presus, regele
sau legea? Respectiv dacă monarhul poate fi izvor de drept sau nu? Aristotel
caracterizează democraţia prin comparaţie cu monarhia, arătând că Atena a fost
ruinată de numărul mare de decrete date de către Adunarea poporului (ecclesia).
Dar, arată el, nu ne putem pronunţa în abstract care tip de guvernare ar fi mai
potrivită pentru o cetate sau alta, ci trebuie să luăm în considerare natura
particulară a fiecărei cetăţi, anticipându-l în acest fel pe Montesquieu.
Gânditorul
francez a numit „spirit al legilor” exact această adecvare cu totul particulară
a legilor la specificul unui popor, la teritoriul, religia şi obiceiurile
locuitorilor. Legile trebuie să fie atât de potrivite la poporul pentru care au
fost făcute, încât să nu se potrivească nicidecum şi altor popoare.
Toate
formele de guvernare se pot degenera, se pot perverti, prin nerespectarea
legilor. De notat că o pervertire este cu atât mai gravă, cu cât respectiva
formă de guvernare este mai bună în sine. Cea mai bună formă de guvernare este
monarhia, de unde rezultă că tirania fiind pervertirea monarhiei este şi cea
mai rea. Urmează oligarhia, care este o pervertire a aristocraţiei, apoi
demagogia, care este o pervertire a democrației, demagogia fiind totuși cea mai
tolerabilă şi mai acceptabilă dintre toate cele trei forme de pervertire.
Există şi o
democraţie bună, în care cei mai buni conduc, fiind supuşi controlului impus de
alegerea populară. Dar democraţia degenerează ea însăşi în demagogie, atunci
când decretele tind să înlocuiască legea, iar adunările populare sunt
influenţate de către demagogi. Atunci democraţia devine foarte asemănătoare
tiraniei. Bun cunoscător al multor constituţii ale antichităţii, Aristotel
admite că există o tendinţă istorică de a trece de la o formă de guvernare la
alta, anume de la monarhie, prin aristocraţie, oligarhie şi tiranie, la
democraţie, dar şi tendinţa inversă ca, datorită dezavantajelor democraţiei,
aceasta să dea naştere unui regim tiranic.
Formele
patologice ale statului se instalează în virtutea pervertirilor enumerate mai
sus. Explicaţia cauzală este, după el, simplă. Democraţii cred că, datorită
faptului că oamenii sunt egali întrucât sunt liberi, ei ar trebui să fie şi
egali în mod absolut. Oligarhii cred că, deoarece oamenii sunt inegali în
privinţa averilor, ei ar trebui să fie şi inegali în mod absolut. Formele de
guvernare sunt trecătoare, iar cauzele decăderii lor sunt interne. Democraţiile
sunt nimicite de excesele demagogilor. Oligarhiile sunt de asemenea distruse
din interior, datorită revoltei maselor sau rivalităţilor dintre oligarhi.
Ei bine,
acuma să vedem ce zic țiganii noștri. Ca să decidă ce fel de formă de
guvernământ vor alege pentru viitoarea Țară Țigănească, ei își fac mai întâi un
fel de „Adunare Constituantă”. Inițial au vrut un soi de „democrație directă”,
a adunare a tuturor, precum Ecclesia din Atena antică, dar acolo au ajuns să
vorbească toți deodată și a ieșit o hărmălaie de nedescris. Din mulțimea sătulă
de bucate și mai ales de beutură zicea fiecare câte ceva numai așa, ca să fie
împotriva celorlalți și aceeași idee care „azi le plăcea/ Mâine toți o hulea”
(Țiganiada, Cântul X). Așa că s-au hotărât pentru o democrație reprezentativă,
pentru un fel de Parlament: „Pentru aceasta bătrânii gândiră/ Să facă o
rânduială mai bună; […]/ Ca să nu se adune depreună / Toată gloata la obștescu
sfat / Ci din toată ceata un delegat”.
În acest
Divan ad-hoc, unul dintre delegați, Baroreu (numele venind desigur de la
barosan: om mare, șef), a început să pledeze înflăcărat pentru monarhie,
întrucât este legitimată de dreptul divin și să facă o critică acidă la adresa
aristocrației și mai cu seamă a „neodihnitei” (agitatei) democrații, care
dezbină societatea, intensifică luptele politice interne, favorizează corupția,
rapacitatea, încălcarea legilor și finalmente anarhia.
Următorul
vorbitor se numește Slobozan (de la slobozenie), care pledează pentru republică
și face un aspru rechizitoriu la adresa monarhiei ereditare, pentru că nu avem
nici o garanție că, după un monarh bun, „… urmașii lui toți/ Vor fi ca dânsul
buni patrioți” și că nu vor deveni călcători de lege sau trândavi, lăsând
treburile țării pe mâna camarilei și a miniștrilor săi. În schimb, „În
republică omul se ridică/ La vrednicia sa cea deplină/ Fie de viță mare sau
mică/ aibă avuție multă sau puțină”, care va să zică în republică promovarea se
face pe bază de meritocrație. Prin contrast, monarhul se poate purta
discreționar, când pune biruri sau acordă privilegii, „dându-le la boieri câte
o moșie/ Făcându-i nobili printr-o hârtie”. Vorbind pe înțeles, Slobodan zice
că împărăția monarhicească se poate asemăna cu o turmă de oi care pasc pe imaș.
Monarhul este ca „un păcurariu/ Ce șede a umbră supt un stăjariu”. Staulul este
țara, strunga este locul unde se colectează dările, păcurarul „lacom și
flămând” mulge și tunde oile, iar pe unii miei îi trimite la măcelărie, aluzie
evidentă la luarea la oastea Împărantului și trimiterea în războaie a unora
dintre feciorii satelor.
După stat și
politică, vine și rândul Bisericii să fie judecată cu aceeași vehemență (Cântul
XI). Religiile scornesc legi noi și pun noi arhierei, care îi învață pe oameni
dogme pe care nici o minte nu le cuprinde, însă nu-i învață „nici o știință
adevărată/ potrivită cu omeneasca fire”, îl învață pe om ca el „să nu vază/
Când vede, să nu știe când știe”. Preoții, „temându-se ca nu cumva odată/ Să li
se vădească înșelăciune/ Izgonesc întâi mintea curată”, încât „până la urmă nu
să mai cunoaște/ Ce-i de-a ținea și ce-i de-a crede”. Un alt țigan, Corcodel,
este de părere că ar fi bine ca țiganii să aibă și ei o Biserică și un cler al
lor, „patriarci”, vlădici, metropoliți, precum și preoți, care pe țigănește „Să
ne boteze, paști să ne facă”. Este de presupus că pentru călugărie țiganii nu
se vor înghesui, pentru că nici unul nu va vrea „ca lăsându-și iubita soție/ Și
tot ce pe lume îi place/ În chilie dă viu să să-ngroape”, dar candidați pentru
vlădicie mai lesne s-ar găsi dintre ei, pentru că după cum se știe vlădica,
„măcar că nici dânsul nu să-nsoară/ Totuși nu zice nimeni nimică/ Când își ține
o soră sau nepoată/ Ba și când se-nfruptă câteodată”. La fel și țigani care să
fie puși de preoți s-ar găsi cu ușurință, pentru că ei au preutese și în afară
de asta „s-ospătă la botez și la nunte/ La zaifături, cumândări și mese/ Și
pururea șezând ei la frunte/ Blagoslovesc vin și mâncare/ Luându-și tot partea
ha mai mare”. Un altul, Ciuciu, îl contrazice imediat, zicând că de Biserică nu
e nevoie, deoarece popii „cu o mână te blagoslovesc/ Cu alta de averi te
jecuiesc”. Această critică amplă și puctuală la adresa întregului statu quo al
vremii, dezvoltată într-o retorică poetică avântată sună, cum s-a mai spus, a
„Împărat și proletar” de șatră[18].
În fine,
Budai-Deleanu anticipează, prin vocea „deputatului” Janalău, problemele de
legitimare a puterii politice pe care le pun filosofii occidentali abia în
secolul al XX-lea. Un Karl Jaspers de exemplu, scrie că există două modalități
principale de legitimare a deținerii puterii: legitimarea de drept divin și
legitimarea prin vot, fiecare variantă prezentând avantaje și dezavantaje
proprii. Legitimarea de drept divin prezintă avantajul stabilității politice pe
perioade mai îndelungate, dar prezintă dezavantajul că în acest fel pot fi
legitimați și cei imbecili sau lipsiți de caracter. În cazul legitimării prin
vot, există pe moment o anumită satisfacție populară care drenează violența
socială, dar dezavantajul este că votul poate fi neconcludent, poate fi efectul
unei mari sugestii de masă[19]. Atunci țiganii, având în vedere avantajele
fiecărei forme de guvernământ și vrând a evita dezavantajele, au hotărât să ia
ce e bun din fiecare – și din democrație și din aristocrație și din monarhie –
iară această alcătuire: „… demo-aristo-monarhicească / Să fie și așa să se
numească” (Țiganiada, cântul XI). Dar, din păcate, dezbaterile „Parlamentului”
țigănesc nu pot fi duse la bun sfârșit pentru că, la fel ca și în Scrisoarea
pierdută avant la lettre, o ceată de bătăuși înarmați cu bâte, condusă de
ciurarul Cucavel, vine și împrăștie adunarea.
Tragedia și Profeția
Deși Ion
Budai-Deleanu își subintitulează „Țiganiada” sa „poemation
eroi-comico-satiric”, sfârșitul epopeii nu este nici comic și nici satiric, ci
mai curând trist și tragic. Ca să poată fi vorba de o tragedie propriu-zisă,
trebuie să fie întrunite anumite condiții. Una dintre notele definitorii ale
tragediei este acea că nu toate morțile sunt tragice, ci numai moartea unui om
care este în același timp și o valoare potențială. Pacient tragic nu poate să
fie cineva care face umbră pământului degeaba, ci persoana în cauză trebuie să
reprezinte un anumit potențial valoric nerealizat încă. Și apoi, ceea ce este
valabil pentru indivizi, poate fi extrapolat la scara comunităților.
În cazul
Țiganiadei, avem în față moartea unui proiect, acela al unei organizări statale
durabile a țiganilor, care urma să fie apoi cadrul instituțional și de viață
socială pentru posibile creații culturale, pentru actualizarea potențialului
valoric al unei comunități etnice, pe un teritoriu determinat și într-un viitor
nedeterminat. Proiect care nici măcar nu a apucat să fie început, proiect pe
care țiganii îl ratează din start, îl omoară din fașă, pentru că încep să se
ucidă între ei. Cauzele încăierării sunt simple și din cele care țin de
psihologia de gloată. Delegații din sobor stau la sfat, mulțimea rămasă pe
dinafară îi suspectează că pun la cale ceva secret, peste capul ei și fără
știrea ei, despre unii dintre delegați se bănuiește că ar avea ambiții să
ajungă voievozi ai țiganilor sau în felurite dregătorii - și aceștia sunt
automat detestați. Între aceștia se vedea doară că „... Tandaler ce la domnie/
De mult căsca gura și de jumătate/ O și-mbucasă”. De la suspiciune se trece cu
rapiditate la ură, iar de la ură la o încăierare generalizată nu mai este decât
un pas.
De obicei un
conflict tragic este gândit ca fiind cauzat de factori exteriori: de mersul
implacabil al destinului (pentru grecii din vechime), sau de voința la fel de
implacabilă a divinității sau, în ordinea de idei a modernității, de politică
(„Politica, iată destinul”! a spus Napoleon), de un război, de o catastrofă
naturală, de o molimă, de un accident etc. Dar există și situații tragice
cauzate din interior, de comportamentul irațional și sinucigaș al oamenilor.
După cum timp de mii de ani, până la apariția Psihologiei, bolile psihice au
fost explicate exclusiv prin posedare demonică, tot astfel și patologia socială
până la apariția Sociologiei era explicată, ca în finalul Țiganiadei, prin
intervenția efectivă între oameni și în oameni a unor forțe malefice inerente,
a relelor personificate. Zeul Războiului este anturat de slujitori în
ipostazieri psiho-morale, precum: Urgia, Spaima, Frica, Pizma, Vrajba, Forța,
Cruzimea, Jaful, Vrăjmășia, Șugubina și mai la urmă de tot cumplita Moarte, un
cortegiu sinistru care se insinuează în tabăra țiganilor și mai apoi în mintea
lor. Începe cu adevărat un bellum omnium contra omnes din ură gratuită, fără un
motiv explicit, fără mize și fără tabere clar delimitate.
Într-o
exegeză asupra scrierilor lui Ion Budai-Deleanu, mai exact cu referire la
poemul neterminat Trei viteji, Iulian Boldea arată că acest text „configurează
rătăcirile eroilor într-un spațiu al nebuniei, delimitat prin evaziunea din
timp sau prin contradicția dintre erou și timpul în care trăiește”[20] și, am
extinde noi, faptul este valabil și pentru sfârșitul Țiganiadei. Pentru că și
aici este vorba de o veritabilă nebunie, de punerea în joc a unor forțe obscure
iraționale și pentru că și Iraționalul își are partea sa de contribuție la
mersul lumii și la modelarea marilor evenimente istorice.
Un istoric
militar american, Barbara Tuchman a analizat în detaliu[21] câteva momente de
notorietate de-a lungul istoriei, în care conducătorii unor cetăţi sau
guvernele unor state au luat cele mai proaste hotărâri cu putinţă, au adoptat
decizii complet iraţionale şi sinucigașe, contrare interesului propriu. În
cazul războiului troian, regele Troiei şi căpeteniile militare au introdus în
cetate ciudatul cal de lemn, construit şi aparent abandonat de către grecii
inamici, fără să aibă înţelepciunea de a verifica interiorul acestuia, cu toate
insistenţele profetului Thyresias în acest sens, după care au organizat un banchet
spre a celebra victoria şi apoi s-au culcat liniştiţi.
În cazul
Reformei lui Luther de la începutul sec. al XVI-lea, Papalitatea a refuzat cu
încăpăţânare să de curs cererilor de respectare a unor norme morale minimale,
pierzând astfel aproximativ jumătate din Europa creştină. În perioada
postbelică, SUA s-au angajat în Vietnam și în multe alte țări într-o serie de
aventuri catastrofale, războaie soldate cu pierderi imense şi practic fără nici
un fel câştig. Concluzia istoricului american ar putea fi circumscrisă unui
iluminism à rebours. Da, este adevărat că ideile joacă un rol important în
istorie, dar nu ideile luminoase, progresiste, umaniste etc., ci mai curând
cele iraţionale, de-a dreptul demente.
Acest lucru a fost făcut cu brio și de către personajele „Țiganiadei”.
În
„Țiganiada” nu se află numai tragedia ratării întemeierii unei posibile țări a
țiganilor, ci și tragedia pierderii independenței unei țări creștine existente
în realitate, a Țării Românești. Anume, o parte din boierii români trădători
uneltesc la Istambul, în virtutea principiului enunțat la începutul epopeii,
cum că „prin țigani să înțăleg și alții, carii tocmai așa au făcut și fac ca și
țiganii”, aceștia închină Țara turcilor și reușesc să îl scoată pe Vlad Țepeș
de la domnie și să îl aducă în loc pe fratele său supus Porții, Radu cel
Frumos.
Văzând că
este vândut de către ai săi și că „și oameni și ceriu îi sunt împotrivă”, Vlad
Vodă pleacă în „urgie”, adică în pribegie, nu înainte însă ca Budai-Deleanu să
nu îi rostească o profeție: „Poate că va mai luci vo rază/ Și țării tale, însă deopotrivă/ Cum au lucit
supt tine n-aștepte/ De nu va vrea din somn să se deștepte”. Și într-adevăr, de
la Vlad Țepeș încoace, am avut puține ceasuri ale Istoriei în care ne-am
deșteptat din somn în sensul clamat mai mult degeaba în imnul național. Timp de
secole am atârnat de Istambul, apoi după ce am fost mai puțin de o sută de ani de sine stătători, am fost din
nou supuși de către Moscova, pentru ca după aceea să ne închinăm de voie de
nevoie la următoarele înalte porți occidentale și transatlantice. Și nici
personajelor principale ale „Țiganiadei” nu le merge altfel, acuma la mai mult
de două sute de ani de la izvodirea lor de către autorul epopeii. Tot fără o
țară numai a lor, tot în anomie, tot unii în sărăcie cruntă și alții în
îmbuibare sfidătoare (prin țigani înțelegându-se desigur și alții), umplând
porii societăților în care trăiesc, în România sau aiurea, cu aceleași tare de
ordin behaviouristic. Nu s-a reușit atât o civilizare a țiganilor, cât o
țigănizare a civilizațiilor în sânul cărora aceștia trăiesc.
---------------------------------------------------
[15] G.
Călinescu, G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, p. 82.
[16]
https://www.scribd.com/document/42683459/Nicolae-Steinhardt-Jurnalul-fericirii-recenzie
[17]
Aristotel, Politica. Traducere în limba română de Șt. Bezdechi, Ed. Cultura
Națională, Bucureşti, 1924.
[18] G.
Călimescu, op. cit., p. 84.
[19] Karl
Jaspers, Texte filosofice, Ed. Politică, București, 1986, p. 270 și urm.
[20]
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19378/pdf
[21] În:
Barbara Tuchman, The March of Folly, W.B., 1984.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu