Mircea Dorin Istrate
POEZII PENTRU
SÂMBĂTA SEARA
,, Drag
de satul meu”
~*~
CUIBARUL CU
VISE
Motto
„Preacuminţi şi liniştite, /Cu iubire toate ninse,
Amintiri îmi dorm spăşit/ În cuibarul
meu cu vise.”
Te-am văzut
trecând prin vii,
Prin Cubic,
prin dosul stânii,
N-au lătrat la
tine câinii
Parcă au ştiut
că vii.
Şi-ai mai fost
prin ţintirim
Numărînd în
gând vecinii
Şi-o lumină la
bătrâni
Ai aprins, noi
nu-i mai ştim.
Mai apoi spre
Continit
Ai urcat cu
greu pe Coastă
Şi-ai trecut de
casa noastră
Către Bedea,
necăjit.
Ochii tăi
s-au umezit
Când văzut-ai
ghiocei,
Iar pe Rât,
privind la miei
Te-am văzut cum
le-ai vorbit.
Ai gustat
frăguţa dulce
Prins de
gânduri şi-ntristat
Şi-ncă mult ai
aşteptat
Vină ciurda,
dinspre Cruce,
Să miroase
a-nserat,
A mohor şi-a
lapte dulce,
Şi a vreme ce
se duce
Într-un timp,
de-acum uitat.
Iar la salca de
la gat
Oglindită-n cea
Târnavă,
Prefăcându-te
cu treabă
Vreme lungă iar
mi-ai stat.
Gânditor
priveai cum valul
Amintiri îţi
tot stârnea
Şi, în murmur
îţi spunea
Că-n curând,
vei trece malul.
Noaptea-n braţe
te-a cuprins
Învrăjindu-te-n
iubire,
Şi-un luceafăr
în rotire
Nemuritu-te-a-ntr-un
vis.
***
- Ce-ai cătat
la noi străine
Că mă uit şi nu
te ştiu?
Eşti de-aici,
al cărui fiu?
Că n-am auzit
de tine.
- N-ai de unde
să mă ştii
C-am trăit aici
de mult,
Într-o lume cu
tumult
Ca-ntr-un cuib,
de nebunii.
Tu erai un
nenăscut
Când, cu alţi
copii de-o seamă
Eu plăteam la
vremuri vamă
Pentru câte am
făcut.
Iar poveştile
ştiute
Ce părinţii ţi
le-au spus,
Eu le-am tors pe-al
vieţii fus
Iar acuma dorm
tăcute.
Şi-am venit
aici, să şii,
Să mai văd
măcar odată
Cum a fost,
şi-acum se gată
Raiul, când
eram copii.
***
Şi-a plecat acela-n patimi
Către stele, întristat,
Picurând bătrânul sat
Cu-ale sale, calde lacrimi.
Mircea Dorin istrate
LA
MARGINE DE VREME
Dacă vii, trimite carte
Să te-aştept la drumul ţării,
Să plecăm pe mai departe
În răcoarea înserării.
Cum ai vrut şi altă dată
Stând în dricul cu trifoi,
Către satul ce ne-aşteaptă
Te va duce-un car cu boi.
Vom urca pe Coasta Mare
Printre nucii dintre vii
Şi vom trece prin Răzoare
Pe covor de colilii.
Tu cu gândul dus departe
La cea vreme ce-a pierit,
Amintiri ţi-or ţine parte
Când om fi prin Continit.
Şi-n miros de mere coapte
Prin pomişte, înoptând,
Toţi luceferii din noapte
S-or aprinde, rând pe rând.
Îngânându-ne cu prunii
Prin păduri de cucuruze,
Vom vedea în raza lunii
Plopii, fremătând din frunze.
Om coti prin dosul stânii
Spre izvor, prin Valea Rece,
Ne-or simţi de-acuma câinii
Şi-n lătrat ne vor petrece.
Mi s-o face miezul nopţii
Când de-acum vom fi în sat
Şi-om ajunge-n faţa porţii
Ca-ntr-un loc, de preacurat.
Buna-n braţe mi te-o strânge
Cum ar face orice mamă
Şi o lacrimă i-o curge
Până-n colţul la năframă.
Ea în casa cea bătrână
Ne-o-ndemna să stăm la masă,
Să ne sature c-o cină
Pofticioasă şi gustoasă.
De sub pernă-ntr-o păstură
Scoate-o blidul cu bucate,
Şi-ndemnându-ne la gură
Te-o-ntreba de sănătate,
De ce fac ai tăi, de-s bine,
De nepoţi şi strănepoţi,
Că aproape nu-i mai ştie
După nume chiar pe toţi.
Mai apoi, pe paie-n şură
Ca-ntr-o noapte de april,
Cu întreaga ta făptură
Vei dormi, ca un copil.
Şi în visul tău vei cerne
Peste anii ce-au trecut,
Amintiri din ceea vreme
Când erai, un început.
Mircea Dorin Istrate
DORINȚĂ
Pe ulița-nierbată, de-acum doar vântul bate
Că duși îs toți de-o samă pe Coastă la hodină,
Pe-aici, de multă vreme nu se mai face tină,
Că nu mai umbă nimeni și porțile-s
legate.
Un câine nu mai latră din câți or fost odată
La fiecare casă de om mai vrednicit,
De vremea cea prelungă, șopronu s-o hâit,
Iar cumpăna fântânii, în parte mi-i lăsată.
Pe bancă-n fața porții, doar vântul stă o clipă
Odihnă să-și mai cate de-atâta umblătură,
Apoi, bătând frunzișuri, s-o duce-n Curmătură
Să-mi fie adiere pe-acolo, în risipă.
E liniște deplină, de mi se-aude gândul
Și-o lacrima fierbinte pe-obraz mi se prelinge,
Oftatu-n al meu suflet nimic nu-l poate stinge
Că simt cum de acuma, și mie-mi vine rândul.
De-o fi să fie-n vară, lângă ai mei pe Coastă
Mă puneți spre vecie-n miros de cimbrișor,
Aici să fiu de-apururi la satu-mi veghetor
Cu toți ce-am fost odată, stăpâni pe lumea astă.
*
Când s-o-nierba cărarea ce duce-n țintirim,
Când s-or usca melinii sub aspra ceea brumă,
Aici muta-s-o satul, cu toții împreună,
Sub soare și sub lună mereu să veșnicim.
Mircea Dorin Istrate
LA TOŢI
NE VINE-O VREME
La toţi ne vine-o vreme, când
măcinaţi de dor
Cea inimă ne-ndeamnă cuprinsă de
fior,
Să revenim în locul în care ne-am
născut,
Cuibarul drag ce fost-a la toate început.
Ne cheamă nostalgia şi timpul, şi
ţărâna
Că le-am uitat cu totul şi-a
noastră-i toată vina,
Că prea ne-nstrăinat-am de
locurile-n care
Al nostru neam în vreme,
făcutu-şi-a cărare.
Acolo-s
toate cele ce-n urmă le-am lăsat
Şi casa părintească
şi drumul întinat,
Şi neamul
jumătate ce-abia ne ţine minte,
Biserica
bătrână, tăcută şi cuminte.
Şi valea
înglodată în susur şerpuită
Şi Crucea
din hotare de vremuri învechită,
Pădurea
foşnitoare cu păsările toate,
Îngălbenita
vie, hotarul cu bucate.
Doar lumea este alta, prea
multă-i neştiută
Iar cea deodat’ cu tine bătrână-i
şi căruntă,
Doar ea te-o recunoaşte din
timpul ce se cerne,
Străin eşti pentru ceilalţi,
uitat de mult în vreme.
Cu cei ştiuţi o vorbă îmi
schimbă, cu răbdare,
Întreabă şi răspunde pe rând la
fiecare,
Aminte să-şi aducă de tine-n
bucurie
Că s-ar putea ca mâine din ei să
nu mai fie.
Te-o-nfiora simţirea la toate
întâlnite,
Mâhnit vei fi de multe ştiute
dinainte,
Pustie-ţi
fi-va casa rămasă de părinţi
Ce-acum
stingheri în ramă, au chip curat de sfinţi.
De nimeni
nu te vede, fă rugă de iertare,
Şi-n gând
la Prea Măritul tu cere-i îmbunare
Le
şteargă de greşeală la faptele făcute
Că
bine-au vrut le fie în zilele mărunte.
De vrei
să-ţi speli păcate, în faţă la altare
Din
suflet iertăciune îmi cere de-ndurare,
Iar la
cutia milei fii dezlegat la pungă
Şi dă cu
drag din suflet, să fie şi s-ajungă.
C-aşa cum
ştii, de-o vreme săracă-i parohia,
La slujbe
însă popa îşi ţine liturghia
Cu pilde
de-ndreptare spre sufletele slute,
Cea turmă
să o-ntoarne în lucruri mai plăcute.
La crâşmă dă tu rândul acela
de-nceput,
Îmi pică, de-nchinare, la timpul
cel trecut
O lacrimă din vinul ce-l bei cu
ceia care
De când
se ştiu aicea-s, pe-a timpului cărare.
Ascultă-le povestea şi bea încet
măsura,
În frâu să-ţi ţii cuvântul şi
stâmpărată gura
S-arăţi că om rămas-ai şi nu un
coate-goale
Pe-acolo unde viaţa ţi-o duci
să-ţi fie moale.
La cină fii acasă cu neamul
împreună,
Aşteaptă de mâncare în blide să
se pună
Şi-n faţă
la icoană, o cruce-ţi fă mărită
Că eşti
în sănătate în viaţa cea răzbită.
Apoi, cu cei ai casei să stai în
vorbă lungă,
Vă povestiţi de toate ca somn să
nu v-ajungă,
Vă amintiţi de ceia plecaţi spre
cimitire,
De cei rămaşi în viaţă le facă
pomenire.
De neamurile tale ce încă le ţii
minte,
De-a lor copii, neveste, vecinii
din’nainte,
De munca la hotare, de boli şi de
avere,
De dările plătite, de ce li se
mai cere.
De fost-a roadă bună în anul ce-a
trecut,
Botezuri, nunţi făcute şi cum
şi-au petrecut,
De dascălii din şcoală ce dau
învăţătură,
De târgul cel de toamnă, de
cine-n sat mai fură.
Să lauzi vinul casei ce ţi s-a pus pe masă,
Şi pâinea greu muncită, slănina moale, groasă,
Şi ţuica mărgelată cu gust uşor
de prună,
Şi brânza cea untoasă, cu ceapa
împreună.
Cu drag ţi-or da din toate să
duci acas’ cu tine,
Aminte să-ţi aducă de-un loc, de
unde-ţi vine
Suspinul după lumea rămasă în
trecut
În care bine-odată şi tu ai
încăput.
Nainte de
plecare te du la dragi morminte,
Şi-n rugă
preasmerită tu cere-le fierbinte
Iertare
de greşit-ai la dânşii viaţa toată,
Ca
Domnul să le deie odihnă meritată.
Iar când întors acasă, aduci din
timp ce-apune
În suflet înrămată icoana cea de
lume,
Să ştii că de pieri-va ai partea
ta de vină
Că uneori uitat-ai străvechea-i rădăcină.
Eşti un fugar din lumea curată,
sănătoasă,
Ca Iuda ai vândut-o pe una
mincinoasă
În care eşti robitul, ce-ascultă
la comandă
Încătuşat de-o lume pestriţă,
rece, fadă.
O pasăre
de cântă, te crezi pe la Răzoare
Şi-n
crângul de pe Coastă, de-mi vezi cum creşte-o floare,
Mirosul
de sarmale aminte-i de Crăciun
Dar nu
colindă nimeni, acolo pe-al tău drum.
Atuncea doar te-ncearcă o dulce
nostalgie
Şi-ai vrea ca visul cela aevea să
îţi fie,
Înstrăinatul suflet ţi-o
plânge înc-odată
Că-n gând şi-a tale fapte, te-au
străinat de vatră.
***
Se
schimbă lumea toată, că-i vremea mestecată,
Nimic
nu-i ca ’nainte cum fost-a altădată,
De vatra
strămoşească s-o duce în uitare,
Ne-om
pierde moştenirea şi dreapta ei cărare.
Mircea
Dorin Istrate
NAŞTEREA POVEŞTII
Am mai trecut pe-aici, demult, în tinereţe,
Cu tata-ntr-o căruţă cu cai tăcuţi, sărmani,
Ducând cu noi desaga, umplută-n două feţe,
Cu mărunţişuri multe, ce fost-au ceva bani.
Duceam, să aibă moşu’, la coasă cute nouă
Şi-un brici luat de tata la târgul de Ispas,
Moşâni, ulei de lampă şi-o pălărie nouă,
Zăhar, vreo două cupe, feştilă de lămpaş.
La buna o năframă negrie, călduroasă,
Şi ştrimfi mai groşi de lână să
treacă iarna lungă,
Barşon, cheptar să-şi facă, de fi-va sănătoasă
Şi doctorii de toate, o vreme să le-ajungă.
*
Ajuns-am către seară la casa lor săracă
Căzută într-o rână, pe coama unui deal,
Jur-împrejur, în larguri, spre zarea tremurată
Se lăfăia cuminte, frumosul meu Ardeal.
În dreapta, o pădure, umbroasă şi-nverzită
Ce ocrotea cu grijă jivine sperioase,
În stânga, mai departe, pe-o coastă liniştită
O turmă de mioare păştea, ca-n vremi întoarse.
Covor de colilie, frăguţele-nierbate,
Şi cimbrişorul dulce pe-un umăr mic de deal,
Căsuţele-nvechite în vremuri volburate
Rămas-au pentru mine, icoane de Ardeal.
Şi-n liniştea dulcie de taină şi poveste
A mele simţuri toate topitu-s-au în dor,
Apoi, în gând eu pus-am ce-acuma nu mai este
Comoară să îmi fie, aminte-n viitor.
***
Când peste ani venit-am prin aste locuri sfinte
Cea lacomă uitare se tot lăţea mereu,
Ştergând din amintire tot ce a fost ‘nainte
Să-mi întristeze gândul, să-mi facă suflet greu.
Din tot ce-a fost pe-aicea pădurea mai foşneşte
Şi-o altă turmă paşte vecia-n Continit,
Pustiu i-acuma locul ce-a fost atunci poveste,
Că moşu’ şi cu buna, demult s-au risipit
Iar fără ei nu-i nimeni să ducă mai departe
A neamului poveste în vârful ăstui deal,
Că viaţa depănată de ei, făcut-a parte
Din veşnicia clipei, frumosului Ardeal.
***
Lăsaţi, cât se mai poate, la neamuri pe la ţară
Ai voşti copii să zburde prin locuri de poveste ,
Ca-n mintea lor să pună, în veci nu le dispară,
Ce-a mai rămas din satul, ce mâine nu mai este.
Aşa putea-vor încă să ducă mai departe
La strănepoţii voştri povestea fermecată,
Cu locuri şi cu oameni, din lumea ce desparte
Viaţa cea de-acuma, de ce va fi odată.
Mircea Dorin Istrate
ÎNTOARCEREA ÎN
VREME
Am ajuns acasă, pe la asfinţit,
Să îmi văd cuibarul prea de mult uitat,
Să îmi satur mintea dusă-n amintit
Cu icoana vremii, care m-a uitat.
Ruginit-a zarul uşii de la poartă,
Scârţâie ţâţâna ca un suspinat,
Înierbată-i curtea, păcătoasă soartă,
Că demult pe-aicea nimeni n-a călcat.
În târnaţ îmi caut cheia de la casă
Unde toţi ai noştri locul l-au ştiut,
Şi, în tremur mâna parcă nu mă lasă
Să descui a vieţii, vremuri de demult.
Înlăuntru toate stau să se-nconvoaie,
Laviţa bătrână cu-n picior pe-o
piatră,
Patul cu străjacul mirosind a paie,
Masa şi blidarul cu-o ulcică spartă.
Lampa cu
feştila veşnic fumegândă,
Maica
Născătoare zâmbitoare-n ramă,
Ce-şi
mângâie Pruncul cu privirea-i blândă,
Briciul din
războaie cu tocita-i lamă.
Mama doar
lipseşte cina să ne-o pună,
Tata să mă-mbie
cu-n pahar de vin,
Moşul,’’Tatăl
Nostru’’gângăvit să-l spună,
Buna cruce-şi
facă, cu-n sfârşit ‘’Amin’’.
Casa dinainte să îmi odihnească
Visul pus cu grijă peste perini moi,
Domnul mă păzească şi să-mi ocrotească
Casa părintească, ţara şi pe noi.
***
Azi, pe cele
vremuri pus-am împăcarea
Cu-ndulcite
timpuri care au trecut,
Lacrimi dau ca
vamă, să nu-mi vrea uitarea
Şteargă-mi
gândul vremii, unde-am încăput.
Mircea Dorin
Istrate
AŞTEPTAŢI-MĂ CĂ VIN
!
De mi-ţi
face peste maluri
Pod din
florile de crin
Şi la gat
de-or bate valuri,
Aşteptaţi-mă,
că vin !
În
caleşti din coji de nucă
Poleite-n
aur toate,
Înhăma-vor
să mă ducă
Toţi
luceferii din noapte.
Şi voi fi
ce-am fost ’nainte
Hoţ copil
furând vecie,
Din cel
rai cu-a sale sfinte
Negândind
la ce-o să fie.
Prea
spăşit şi-n lăcrimare
Îi voi
cere la Măritul,
Să îşi
facă îndurare,
Şi să-mi deie,
nemuritul.
Eu l-oi
ridica în slavă
Şi-oi
promite vii iubiri,
El, îmi
lase cea Târnavă
Cu
trecutele-amintiri.
Rai din
malul ei mi-oi face
Adunând
ca şi avere
Cel
trecut, care s-o coace
Îndulcindu-se
în miere.
Când m-oi
sătura-n vecia
Ce mi-a
dat-o în păstrare,
Voi lăsa
copilăria
Şi m-oi
duce, în uitare.
Azi, când
stau pe maluri triste
Apa-n
zbatere la gat,
Fluturare-i
de batiste
Vremilor,
care-au plecat.
***
De va
creşte peste maluri
Pod din
floare de melin
Şi la gat
seca-vor valuri,
E târziu,
şi nu mai vin.
Mircea
Dorin Istrate
RUGĂMINTEA MEA
DIN URMĂ
Satule,
ţi-oi spune-n şoaptă rugămintea mea din urmă,
Tu, primeşte-mă la tine să mă pui lângă ai mei,
Când veni-va sorocită clipa să mă las de turmă
Şi hodină să îmi caut, sub covor de ghiocei.
Cu un car mă du la groapă, iar la boi le pune-n coarne
Ciucuri cu împletitură din cireşul înflorit,
Din smicele lungi de salcă să faci jugul, iar coroane
Fă-le doar din cimbrişorul, ce-i abia înmugurit.
Trandafir să pui pe loitre, că acum aşa se poartă,
Rudă fă din socu-n floare, iar scăriţă fă-mi din cracă
De alun, din cela tînăr, iar pe spiţele din roată
Leagă maci din ceia roşii, privitorilor le placă.
După car, vină băndaşii, cu primaşul bun de gură,
Cântă-mi numai învârtite, iar la podul de la moară
Popa şi diacul gângav scape-mi iar o-njurătură
Că podina-i spartă toată şi prin vad vor trece iară.
Sus pe coastă-n ţigănime dă colaci şi beutură
La trudiţii ce-şi duc viaţa între maluri de amar,
Pomeni-m-or, că şi-n viaţă, cum îmi scrie la scriptură
Tot le-am dat de câte una şi mai des, dar şi mai rar.
La mormânt nu plângă nimeni, că ‘napoi nu m-or întoarce,
Spună-mi doar un’’Iartă-l Doamne’’ şi atât mi-o fi de-ajuns,
Popa-n câteva cuvinte, iertăciuni să ia în pace
De la cei rămaşi în viaţă, pentru mine, ce m-am dus.
Tu, la cap în loc de cruce pune-mi salcă plângătoare,
La picioare, las’ să crească o jordiţă de alun,
Umbră-mi facă îndulcită, ca în locul cu răcoare,
Liniştit să-mi dorm vecia, lăngă satul meu străbun.
Mircea Dorin Istrate
TROIȚA VEGHETOARE
La cap de sat, pe ,, Dâlmă”, troiță veghetoare
Au pus cândva creștinii ce-acuma-s veșnicit,
Să ocrotească satul cu largile-i hotare
De toate câte viața îți dă de suferit.
Din când în când o floare acolo se-ofilește
Și-un muc de lumănare îmi arde pâlpâind,
O rugă de iertare îmi ’nalță creștinește
Români ce de nevoie îi vezi pe-aici trecând.
Ea străjuie hotarul tot înădind la timp
Să știe toți că este însemnul însfințit,
Ce deapănă într-una clipite și-anotimpuri,
Viața să ne-o țină curată veșnicitul.
*
Sub umbră de credință, din vremile bătrâne
Noi ne-am trăit viața mai mult în nenoroc,
Că tot plătit-am vamă păcatelor nebune
Cu care pângărit-am curatul ăstui loc.
De-aceea la răscruce de drumuri umblătoare,
Pe-un dâmb ce străjuiește lățimile din jur,
Troițe însemnat-au hotare roditoare
Și însfințit-au locul făcându-ni-l mai pur.
Pe-acolo când veți trece, opriți-vă o clipă
Și-mi înălțați spre ceruri o rugă de iertare,
Spășiți voi să mi-o cereți, măcar de-o fi și-n pripă
Ca să-mi aveți la suflet, un dram de alinare.
Că-n cela loc cerescul puterile-și coboară
Ca tu prin rugăciune să capeți
mântuire,
Să-ți cureți a ta viață, s-o faci fie-ți ușoară
Dacă îmi pui în toate, iertare și iubire.
Mircea Dorin Istrate
DIN
DEALUL CRUCII
Spre sat, din Dealul Crucii, îmi
port privirea roată,
Să văd uitate uliţi, ce fost-au
altădată
Un rai cu dulce miere, ce mult l-am
îndrăgit
Când viaţa lui trăit-am, în dor şi-n
pătimit.
Voi face-o plecăciune în faţa casei
care
M-a răsărit în viaţă, şi-apoi pe-a
ei cărare
M-a pus să-mi fac destinul, sortit
la orice om,
Cu fapte îndulcite, ca pârguitul
pom.
Voi cere preaspăşite iertări la
ţintirim
Acolo unde neamu-i pomelnic ce-l
jelim
Şi unde mama, tata, sunt înflorită
glie
Iar eu ca mâine fi-voi, sămânţă de
vecie.
Pe malul tău Târnavă o
lacrimă-nstelată
Voi picura-o-n valuri, să fiu ca
altădată,
Copilul desfătării în lumea lui
divină
Când rai a fost cea vreme, ce n-are
să mai vină.
***
Mă trage aţa vremii spre vechiul meu
cuibar,
‘Napoi să merg pe urma lăsată de un car,
Ce-n dricul lui mă culce pe-o brazdă
de mohor
Ca bolta nopţii-n stele, s-o număr
în fior.
Mircea Dorin Istrate
ODĂ ŢĂRANULUI
ROMÂN
Ţăranule,
tu duci în spate povara lumii trecătoare
Ce-n mâna
ta şi-a pus norocul şi soarta veşnic shimbătoare,
Tu,
slabule, ai fost tăria la neamul tău nepieritor,
Ce fără
tine niciodată, n-a fost în vremi triumfător.
Din
timpuri vechi şi până astăzi averi făcut-ai şi n-ajung
La ceia
care, ca pe-o vită, mereu ţinutu-te-au în jug,
Tu din
născare cu fărâme ţi-ai amăgit flămânda viaţă,
Nicicând
sătul n-ai fost de bine şi nu-i ştii gustul la dulceaţă.
Ograda-ţi
stă pe munţi de aur, pe sâmburi nesfârşiţi de sare
Dar tu
sărac ai fost într-una, deşi-ai muncit
sub ploi şi soare,
Iar după
ce-ai trudit o vară, în toamnă tot rămas dator
Vei fi şi
anul care vine, că eşti o slugă tuturor.
Când
hulpavii poftit-au ţara călcând grădinile domneşti
Pe tine
te-au găsit s-o aperi şi ortul vieţii să-l plăteşti,
Aşa-nsfiţit-ai
cimitire aici şi-n gliile străine,
Pomelnic
te-au făcut urmaşii, câţi or mai fi, ori ştiu de tine.
Pământ
ţi-au dat să mi te saturi, dar munca ta e neplătită
Şi tot
sărac ajungi cum fost-ai în viaţa asta chinuită,
Aşa că-n
ruga ta fierbinte, la Domnu-n ceruri înălţată,
Îţi stă
speranţa ta de bine, ce-o fi cândva, ori niciodată.
Mircea
Dorin Istrate
TRECĂTOR
Trecător prin ceruri ninse
Cu luceferii în roi,
Însfinţesc cu-a mele vise
Urma carului cu boi.
Şi hotarul ce
ţinut-a
Lăcrimatul
nostru sat
Şi-un moşneag
ce miruit-a
Veşnicia-n
care-a stat.
Neştiuţii
din-ceputuri
Ce acuma-s căni
de lut
Şi speranţa
pusă-n pruncul
Ce pe-aici
s-a petrecut
Din ce-a
fost ceva odată
Vei rămâne o
poveste,
Şi-n uitarea
lăcrimată
Te vei duce,
fără veste.
***
Satule, buric de lume,
Cuibul născător
de zbor,
Eu în vers al
tău renume
Nemuritu-l-am,
cu dor.
Mircea Dorin
Istrate
RÂND LA RÂND
Eu m-am domnit ca alți-n astă lume
În urbea care-i plină de păcate,
Făcutu-am în viață, rele, bune,
Cât mintea mea putut-a a socoate.
Acum mă-ntorn în sat, că mă apasă
De mult cel dor de ulița bătrână,
De înierbata curte și de casă,
De Dâlmă, de hotar, de Rât, de stână.
Nu-i nimeni să m-aștepte-n fața porții
Ca-i mei sunt duși de mult în țintirim,
Rămași mai am pe-aicea doar nepoții
Și-n larga lume neamuri, ce nu-i știm.
Vecinii mei plecați îs la hodină,
Pe Coastă sub melinii cei umbroși,
Bătrâna-mi casă mult n-o să mai țină
Că-i gârbovă sub ani bătrânicioși.
Cu cei din jur, ce încă mă-nconjoară
Povești nu am, că nu-s din leatul meu,
Doar cu diacul, dacă n-o să moară
Ne-om povesti de-acuma, mai mereu.
Vre-o doi ce-i știu au multă boală-n oase
Și stau legați la pat, de-o bună vreme,
Pe alții dusu-i-au copiii la orașe
Lungindu-le viața-n negre semne.
Așa că-n jurul meu se tot lățește
Pustiul care-ncet mă tot ascunde,
Cu fie-ce clipită el tot crește
Vroind în cea uitare să m-afunde.
Nu-i bucurie să rămâi la urmă
Când toți ai tăi la ceruri sunt plecați,
Când ce-ai clădit o viață ți se curmă,
Când ceia noi de tine-s depărtați.
Mai bine-i dar să fii în veșnicie
Acolo-n cer cu toți pe care-i știi,
Lăsând ce-a lume altora să fie,
S-o treacă rând la rând, din tată-n fii.
Mircea Dorin Istrate
CU NEAMUL TOT
Voi cei plecați
prin lume mai demult,
Când zilele gândiți că vi se gată,
Veniți ’napoi în satul de-altădată
Să veșniciți cu neamu-n asta lut.
Pe-acolo viața voastră-i o clipită,
În țintirimul nostru-i veșnicie,
Așa-i mereu pe-aici de când se știe
Că toți suntem
bătaie de aripă.
Așa că voi, ce-acuma-n depărtare
Robiți din greu pe-acolo la străini,
Cu viața dusă-n lacrimi și în spini
Aici să fiți n-ainte de plecare.
Cel neam să-l înădiți, c-așa se cere,
Că doar urmați la rând din tată-n fiu,
Să-mi însfințiți pământul fie viu,
Că noi mereu de-acol’luăm putere.
*
Călcați cu grijă glia sfânt-a țării
Că-n ea sunt bunii noștri din strămoși ,
Ei toți îmi sunt smeriții norocoși
C-or apuca clipita renvierii.
URMA CARULUI CU BOI
A trecut în amintire, urma carului cu boi,
Ea, ce-a frământat milenii tina lumii-n zări întinse,
Fost-a clipa veșniciei di-nceputuri pân’ la noi,
Pe cărări de timp și spațiu, de pe-ntinderi necuprinse.
Până ieri ne-a fost într-una semn de mare vrednicie,
Azi, încet în gândul nostru e o urmă din trecut,
Ieri blazon la om cu stare, ne-ntrecut în trudnicie,
Azi, nostalgică-amintire, ce de-o vreme, s-a pierdut.
Boii, carul, a sa urma, sunt de-acum vremelnicie,
Filă-ntoarsă în istorii, cu ceva ce-a fost odată,
Amintire-n colțul minții, ce s-o pierde pe vecie
Cum pierdutu-s-au mai toate, din ce-a lume-acum uitată.
*
Carul mi-a ținut o lume, în milenii deșirată,
El a dus povari în spate, să avem de-mbucătură,
Dricul lui, loc de născare și de dus apoi la groapă,
Azi, trecut e în uitare, pentru cei care-l știură.
**
Noi, ce viețuim mai încă până mâine pe pământ
Și-am trăit cu el aproape, până ieri copilăria,
Ține-l-om în mintea noastră, ca, pe un ceva ce-i sfânt
Și c-o boabă-n lăcrimare, îi cinstim de-acum, pieirea.
~*~
Mircea Dorin Istrate
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu