Postmodernismul, provocare la morala
creştină (4)
Prof. Dr. Antoniu-Cătălin N Păştin,
Membru A.O.Ș.R
19 Mai 2021
Tragedia
omului modern şi postmodern provine din faptul că în el se află pentru
totdeauna dorul de Dumnezeu, căutarea de Hristos. Această căutare a lui
Hristos, ca sens al vieţii, stă la baza neliniştii şi tulburării de care suferă
omul modern, căci în străfundul sufletului său mai licăreşte dorul după viaţa
pe care a înăbuşit-o în sine şi regretul după sensul pierdut. Iar sensul vieţii
noastre se descoperă numai atunci când ne descoperim rădăcinile noastre adânc
înfipte în realitatea treimică, în Hristos[1]
Cu alte
cuvinte, fără credinţa în Dumnezeu viaţa omului este marcată de non sens.
Succesele şi bucuriile, truda lui, faptele sale bune nu duc nicăieri. Nu oferă
nici o recompensă care să dureze şi să-l mulţumească pe om pentru totdeauna.
Binele şi răul numai contează fiindcă este suprimată conştiinţa, iar libertatea
este şi ea fără conţinut în absenţa lui Dumnezeu şi nu are nici un rol fiindcă
numai există responsabilitatea cu valoarea eternă. Suferinţele şi moartea
omului provoacă angoasă şi disperare, căci dincolo de ele nu este nici un
orizont, totul pare zadarnic. Un astfel de om, cuprins cu totul în cadrele
naturale, numai poate avea vre-o valoare, fiindcă aparţine cu totul pământului.
El valorează atât cât are de dat, cât poate produce, devenind sursă de câştig.
Valoarea lui constă doar în ceea ce se vede: trupul lui. Şi atunci, omul numai
este o taină, numai este cineva, ci numai ceva. Nu este o persoană, ci un
individ, marionetă, unul din mulţimea animalelor.
Preferinţele
exagerate ale omului modern şi postmodern, manifestate faţă de ezoterism,
gnosticism, magie, ocultism, vrăjitorie, spiritism şi satanism şi faptul că
aceste fenomene au căpătat astăzi o asemenea amploare, încât par să înlocuiască
credinţa în Dumnezeu, se explică tot prin golul pe care-l simte omul în
interiorul său ca urmare a absenţei lui Dumnezeu din viaţa sa.
Fără
îndoială, civilizaţia în mijlocul căreia trăim este tributară dezvoltării
economice: în centrul intereselor nu mai stă căutarea adevărului spiritual sau
înfiorarea esenţială de altădată în faţa tainei şi unicităţii fiecărei
persoane. Spaţiul public al agorei îşi pierde dimensiunile clasice, într-o aşa
de mare măsură încât este înlocuit cu piaţa (market), in sensul cel mai
economic al cuvântului. Dacă, în sensul classic, agora este spaţiul în care
voci diferite se întâlnesc şi se ascultă spre o îmbogăţire reciprocă, puternica
emergenţă a factorilor economici în sânul culturii contemporane operează uneori
reducţii dureroase. Dispariţia, din anii cincizeci şi până în prezent a
jumătate din limbile vorbite in lume trebuie să constituie un serios semnal de
reflexie faţă de respectul datorat culturilor locale şi naţionale[2].
Omul caută
un sens, nu-l găseşte în societatea actuală şi nu este satisfăcut de viaţa pe
care o are. Atunci se refugiază în imaginarul în care găseşte nişte „paradisuri
artificiale”. Violenţa, drogurile, alcoolul au acelaşi rol ca şi practicile
oculte enumerate mai sus: să umple golul interior rămas în om după ce Dumnezeu
a fost alungat.
Sub
influenţa lumii postmoderne, chiar şi unii creştini evlavioşi sunt victime ale
acestor devieri grave, încurajaţi fiind de unii preoţi căzuţi în arghirofilie.
Tot mai des se observă că Sfânta Cruce şi icoanele numai sunt cinstite pentru
legătura lor cu persoanele sfinte pe care le reprezintă, ci sunt idolatrizate
separat de acestea şi în locul acestora.
Preocupările
de zi cu zi ale omului postmodern, iar aceste preocupări înclină mai mult spre
cele de jos, spre materie şi trup, cultura însăşi a coborât la nivelul idealurilor
vremelnice şi mărunte. Căci ea este creaţia indivizilor care trăiesc numai
pentru a mânca, a produce bunuri materiale a se îmbrăca, a se înmulţi şi a
stăpâni, a indivizilor care nu se mai străduiesc să iasă din regulile naturii
ci se resemnează, căutând să-şi respecte plăcerile, să-şi trăiască viaţa şi
să-şi împlinească visele la care ţin în viaţa aceasta.
Omul
postmodern îşi doreşte cu lăcomie noi şi noi bunuri materiale şi ca urmare,
ajunge repede să fie posedat de propriile lui posesiuni. Iar societatea
postmodernă îi stimulează lăcomia, fabricând nevoi mereu noi, dar aceste nevoi
sunt induse, produse şi provocate. Niciodată, de-a lungul întregii sale istorii
n-a mai avut omul atâta putere de a-şi crea nevoi artificiale. Ele îi lasă însă
nesatisfăcut şi, copleşindu-l, îi împiedică personalitatea să ajungă la
maturitate.
În adâncul
sufletului său el suferă, dar îşi înăbuşe suferinţa cu trăirea intensă a
clipei. Suferinţele pe care şi le provoacă omul consumând tot mai mult, la
îndemnul unei publicităţi de cele mai multe ori imorale, stăruie în om, în
pofida faptului că mesajul comun al tuturor reclamelor este deviza bogatului
căruia i-a rodit ţarina: „ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;
odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12,19); ţinta acestor reclame
este aceea de a ne face să ne închinăm pântecelui: ”Pântecele este dumnezeul
lor” (Filp. 3,19).
Ca urmare a
nivelului subuman la care a ajuns omul postmodern, el numai gustă cultura
adevărată şi numai este capabil să creeze o cultură autentică, ceea ce explică
preferinţa majorităţii tinerilor de astăzi, exprimată în sondaje, pentru
subcultură. Aceasta nu cere un efort în actul de creaţie şi nici în cel de
receptare, dar nici nu hrăneşte. Suferinţa pe care o provoacă neputinţa de a-şi
potrivit setea după Absolut, sădită în om prin actul creaţiei, şi deci tânjind
prin menirea şi destinul său după înălţimile de dincolo de lumea naturală, omul
modern devine prea adesea şi tot mai mult victima surogatelor: alcool, droguri,
sex, prostituţie, aventură, lux, violenţă, pornografie, etc. Dar acestea nu ţin
loc de Dumnezeu şi nu rezolvă problema fundamentală a omului: mântuirea.
Lipsindu-i
Modelul – Hristos, omul modern caută modele printre oameni, dar din cauza
confuziei generale, promovată de el însuşi prin îndepărtarea şi nesocotirea
revelaţiei dumnezeieşti – singurul criteriu universal valabil - şi supremaţiei valorilor divine de adevăr,
bine şi frumos, omul modern, declarându-se pe sine măsura tuturor lucrurilor,
hotărăşte ceea ce este bine şi ceea ce este rău, cine este bun şi cine este
rău. Aşa se face că el îşi caută şi îşi găseşte modele de conduită persoane
imorale, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, numai pentru că ele au fost declarate
„megastaruri” şi „superstaruri”.
Confuzia
dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre frumos şi urât, dintre
muzică şi zgomot, dintre opere de artă sau cultură şi kitsch, dintre moralitate
şi imoralitate, generate de indiferenţa faţă de Persoana lui Hristos, a dus la
răsturnarea scării valorilor. De aceea, Sfântul este desconsiderat, iar starul,
chiar dacă este imoral, este idolatrizat. Dar prin aceasta omul se înjoseşte pe
sine însuşi, fiindcă dacă viaţa trăită în sfinţenie numai constituie un ţel
atractiv şi superior, atunci omul şi-a trădat destinul; dacă omul preferă ceea
ce este mărunt şi trecător în locul măreţiei şi veşniciei, a ales starea şi
condiţia animalului şi s-a descalificat ! „Căci două rele a făcut poporul Meu:
pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit şi şi-au săpat fântâni sparte,
care nu pot ţine apă” (Ier.2,13).
Avem de a
face cu un nou tip antropologic, care seamănă tot mai puţin cu tipul
antropologic creştin. În postmodernism, noul tip antropologic se conturează
conform cerinţelor zilei, transmise prin mass-media şi nu în funcţie de
Adevărul revelat.
Noul tip
antropologic refuză obligaţiile, credincioşia, responsabilitatea, şi tocmai
prin refuzul acestora perturbă armonia în societate şi provoacă suferinţă în
vieţile semenilor. Omul postmodern numai are conştiinţa păcătoşeniei, a
vinovăţiei, fiindcă nu se simte responsabil faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni,
aşa încât păcatul este perceput în societatea postmodernă ca un fapt
indiferent, dacă nu ca o virtute.
Constatăm cu
spaimă că pe stradă, în fabrici, în familie, se înmulţesc „măştile” şi dispar
„persoanele”. Oamenii deţin roluri de obicei lipsite de viaţă. Seamănă din ce
în ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, numai sunt persoane. Foarte adesea
avem sentimentul că suntem într-un dans sui generis al unor persoane deghizate,
unde participanţii îşi ascund identitatea cu o notă originală care constă
tocmai în faptul că, de fiecare dată, când se îndepărtează o mască, apare o
alta. Într-o astfel de criză de autenticitate a omului, este imposibil ca
vieţuirea împreună să devină o comuniune reală. Oamenii, când nu se mai iubesc
numai pot fi sinceri, deschişi, ci, fiind egoişti, se prefac, îşi ascund
adevărata faţă şi adevăratele intenţii.
„Măştile” pe
care le poartă oamenii postmoderni au generat fenomenul neîncrederii în
relaţiile interumane, o suspiciune generală, care face ca nici un om să numai
aibă încredere totală în celălalt. Lipsa încrederii poartă cu sine frica omului
de semenul său şi toate acestea contribuie la accentuarea stării de stres şi
nesiguranţă. Cauza de căpetenie a acestei situaţii dramatice în care trăieşte
omul postmodern se află în împotrivirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevărul
revelat. În locul lui Dumnezeu el preferă să cheltuiască multă energie, să
constituie noi şi noi instituţii omeneşti, să trăiască în frică şi nesiguranţă
şi toate acestea fără să fie sigur vreodată dacă adevărul şi dreptatea au fost
restabilite.
Dar toate
aceste suferinţe, pe care le-a provocat gândirea modernă şi postmodernă omului
constituie la un loc o adevărată tragedie pe care o trăieşte omul astăzi şi
care se accentuează cu fiecare zi. De aceea, astăzi se vorbeşte mai mult de
crize decât de bucurii, mai mult de teamă decât de speranţă, mai mult de ceea ce-i
desparte de oameni decât ceea ce-i apropie. Criza spirituală, criza morală,
criza politică, criza economică, criza administrării, criza familiei, criza
educaţională şi criza culturii de care se vorbeşte atât de mult astăzi nu sunt
altceva decât expresii ale tragediei pe
care o
trăieşte societatea postmodernă ca urmare a despărţirii ei de Dumnezeu.
Pentru om nu
există altă soluţie decât întoarcerea la Hristos, fiindcă, de la Întruparea
Logosului, omul este legat prin însuşi destinul său de Hristos. Venirea lui
Iisus Hristos în lume sau Întruparea Fiului lui Dumnezeu aduce în lume nu o
lege şi o raţiune, ci Însăşi Legea şi Raţiunea, nu o oarecare concepţie de
viaţă ci suprema concepţie de viaţă. „În Iisus Hristos ni se descoperă măsura
tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Precum El e centrul
timpului, de la care numărăm anii spre începutul lumii şi spre sfârşitul ei,
tot astfel e măsura la care raportăm nivelurile de viaţă atinse înainte de El
sau după El[3]
În prezent,
omul se află într-o stare de criză şi trebuie să se întoarcă la starea lui
firească. Iar starea firească a omului este cea care-l defineşte ca om
adevărat; omul adevărat este omul virtuţii, omul virtuos, statornicit în bine,
acela care dovedeşte tărie în împotrivirea faţă de păcat şi în viaţa căruia se
vede prezenţa lui Hristos prin comportament şi atitudine. Starea firească a
omului constă în preocuparea pentru cele superioare, duhovniceşti, în asumarea
responsabilităţii faţă de el însuşi şi faţă de semeni, în cultivarea şi
afirmarea demnităţii personale a omului. Starea firească a omului este totuna
cu starea de graţie, de har, şi aceasta nu o poate avea decât dacă se află în
comuniune cu Iisus Hristos-Dumnezeu şi cu semenii.
Bibliografie
- Biblia
sau Sfânta Scriptură, tiparită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988;
- Bădulescu,
Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondială, în “Studii Teologice”, nr.
1-2, anul LII (2000);
-
Citirigă, Pr. Conf. Dr. Vasile, Taina omului şi tragedia lui în epoca
postmodernă, în “Ortodoxia”, nr.3-4 anul LVII (2006);
-
Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1997;
-
Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iaşi,
2000;
- Hazard,
Prof. Paul, Gândirea europeană a secolului al XVIII-lea, Editura Univers,
Bucureşti, 1981;
-
Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2002;
-
Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira,
Bucureşti, 2001;
-
Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Transfigurare şi secularizare. Misiunea
Bisericii într-o lume secularizată, în “Studii Teologice”, nr. 1-3, anul XLVI
(1994);
- Puric,
Dan, Cine suntem, Editura Platytera,
Bucureşti, 2008;
- Radu,
Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;
- Rose,
Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii şi omul începuturilor, Editura
Sophia, Bucureşti, 2001;
- Sterea,
Pr. Conf. Tache, Secularizarea şi crizele contemporane, în “Studii Teologice”,
nr. 1-2, anul LX (2003);
-
Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2003.
-----------------------------------------------------------
[1]
Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira,
Bucureşti, 2001, p.21.
[2]
Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iaşi,
2000, p. 101.
[3]
Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p.
36.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu