Epopeea „Țiganiada” în actualitate
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga
23 Mai 2021
Ion Budai-Deleanu, la două secole de
eternitate. Autorul și destinul manuscrisului
Referințele
cu privire la biografia marelui învățat iluminist transilvan Ion Budai-Deleanu
(n. 6 ian. 1760 la Cigmău, lângă Hunedoara - d. 24 august 1820 la Lemberg în
Galiția Austriacă) sunt puține și succinte. Descinde dintr-o familie care a dat
mai mulți preoți uniți cu Roma și cărturari. Face studii la Blaj, apoi la
Viena, unde obține titlul de doctor în Teologie. Învață, în afară de germană,
latina, italiana, franceza și citește asiduu pe autorii clasici ai acestor
literaturi.
Pe la 26-27
de ani se întoarce la Blaj tobă de carte și încearcă să se preoțească, dar
renunță în urma unor conflicte personale cu episcopul unit de atunci Ioan Bob,
un om mărginit, avar și simoniac, care îi persecuta pe oamenii învățați[1]. Pe
acest episcop, autorul nostru îl va pironi mai târziu în cuvinte crude. Nici nu
putea exista cale de împăcare între cei doi, deoarece fratele scriitorului,
Aron Budai a fost implicat într-o tentativă de scoatere din scaun, de „lepădare
din vlădicie” prin pensionare forțată a episcopului Ioan Bob[2]. Așa se face că
Ion Budai-Deleanu se exilează la Lemberg, în Galiția (azi Lvov, Ucraina) unde,
în 1787, ocupă prin concurs un post de secretar pentru care se cerea
cunoașterea limbii române, post necesar administrației imperiale pentru
traducerea vechilor hrisoave românești provenite din Moldova. După vreo zece
ani este avansat „consilier”, adică judecător al Tablei Imperiale, post în care
rămâne până la sfârșitul vieții. Pe la anul 1815, mitropolitul cărturar
moldovean Veniamin Costachi îi face o ofertă să vină profesor la Școala
Teologică de la Iași[3], dar nu se știe de ce Budai-Deleanu refuză. Moare la 24
august 1820 și este înmormântat la Lemberg.
Nici
destinul scrierilor sale nu a fost mai puțin zbuciumat. Manuscrisele sale,
netipărite, rămân moștenire în familie, o familie în care, în timp, nimeni nu
mai știa românește. Abia în 1868 „manuscrisele lui Ion Budai-Deleanu vor fi
achiziţionate, cu suma de 400 de galbeni, de la nepotul său, Tytus Lewandowski,
şi depuse de către Gheorghe Asachi, la Biblioteca Centrală din Bucureşti, de
unde vor trece apoi la Muzeul de Antichităţi, iar în 1903 la Biblioteca
Academiei. Abia de acum, după ieşirea din acest labirint aproape imposibil,
opera avea să-şi reinventeze propria posteritate”[4].
„Țiganiada”
a fost mai întâi publicată parțial și fragmentar de către un anume Theodor
Codrescu, într-o revistă de circulație nerelevantă, „Buciumul român”[5], prin
anii 1875-1877, și abia după Primul Război Mondial, în 1925, deci la
aproximativ o sută treizeci de ani de la data scrierii, a apărut textul complet
într-o ediție de sine stătătoare, realizată de către Gh. Cardaș la Editura
Casei Școalelor. Intervalul, de la scrierea epopeii până la data tipăririi ei
în volum este unul enorm în Istoria literaturii, având în vedere că viața în
genere nu stă pe loc, limba evoluează și problematica vremurilor se schimbă,
adesea substanțial. Cum bine s-a mai spus, „Țiganiada” „a fost anexată, dar nu
asimilată de o literatură care își făurise, între timp, alte căi”[6].
Textul lui
Budai-Deleanu a stat mai bine de un veac netipărit, închis în sine ca literă
moartă, neasimilat în evoluția limbii și nu din vina lui. Între timp, în
istoria generală a României s-au petrecut evenimente cruciale, au fost orele
astrale ale literaturii ei, a trăit generația clasicilor, Transilvania natală a
lui Budai-Deleanu s-a unit cu România, s-a produs peste tot prin școală și prin
administrație o expansiune naturală a limbii literare din Vechiul Regat, s-a
uniformizat limba și a început procesul lent și adânc de edificare a unui
suflet românesc, unul și același în toate provinciile istorice. În acest
context, ce mai putea să spună publicului cititor din afara Transilvaniei o
epopee parodică în exemplar unic al genului, complicată ca întocmire sintactică
și întunecată ca înțeles, din cauza lexicului ei regional și arhaic? Și cu
toate acestea, textul lui Budai-Deleanu a învins prin virtuțile sale
literar-comice intrinseci și a convins pe marii oameni de cultură din capitala
României întregite să îl pună în circulație în mediile academice și în
programele școlare.
Alegoria și construcția utopiei
Că
„Țiganiada” este o alegorie, acest lucru este afirmat explicit și cu claritate de
către însuși autorul epopeii, în „Epistolia închinătoare către Mitru Perea”
(Petru Maior), care ține loc de Prefață[7]. Cine sunt de fapt țiganii? Atunci
când se referă la ei, ca un fapt neobișnuit, Budai-Deleanu scrie la persoana
întâi pural, adică se autoinclude în „ceata” țiganilor și pe sine, Leonachi
Dianeu, precum și pe prietenul său Mitru Perea, adică pe Petru Maior, ambii
după cum spune Budai însuși cu numele „strămutate” prin anagramă. Această parte
a ficțiunii a dat naștere la neînțelegeri hilare și mulți cititori, unii chiar
de condiție formală intelectuală, au picat testul de inteligență față de
această autoironie rafinată și au tras încheierea că Budai-Deleanu însuși se
declară țigan, ba încă îl declară la fel și pe Petru Maior, în pofida avertismentului
dat de autor în același loc că este vorba de o alegorie, că „prin țigani să
înțeleg și alții carii tocmai așa au făcut și fac”[8]. Deci nu este vorba de o
țigănie în sens rasial, ci de una în sens moral, de o altă nație decât cea
țigănească, în care unii membrii ai ei tocmai așa au făcut și fac precum
țiganii.
Pe de altă
parte ar fi și o imposibilitate materială flagrantă să susțină cineva că cei
doi corifei ai Școlii Ardelene ar fi fost țigani, atâta vreme cât aceștia
provin din familii care au dat adevărate dinastii de preoți greco-catolici și
cărturari. În esență, „Țiganiada” este, așa cum foarte judicios observa Ovidiu
Pecican „un pamflet politic degizat în fabulă”[9], principiul fabulei fiind,
după cum se știe, mutato nomine, de te fabula narratur.
În sprijinul
acestei trăsături alegorice vin și referirile lui Budai-Deleanu la instituțiile
și oamenii acelor vremuri. Adresându-se direct lui Petru Maior din Sasreghen
(Reghin), îi zice că: „Am înțăles eu aici, că și tu ai scris ceva foarte bun
pentru țigani și scriind adevărul ai atins pe voievodul cum să cade”. Referirea
este făcută la lucrarea Protopapadichia a lui Petru Maior, scriere polemică la
adresa episcopului Ioan Bob, șeful Bisericii Române Unite fiind numit aici
„voievod” al țiganilor, în sensul că este unul care a făcut și face precum
țiganii. Acest episcop, zice Budai mai departe, că: „de cându-i n-au suferit
neamul său și n-au făcut nice un bine, ci numai au strâns părale, ca să
îmbuibeze pre boieri”, adică propria sa camarilă, și încă: „nătărăul acela tot
trăiește și împute lumea!”.
Afirmația
potrivit căreia „n-au suferit neamul său” se referă probabil și la faptul că
episcopul Ioan Bob a fost cel care i-a alungat din Blaj pe toți cărturarii
marcanți ai Școlii Ardelene, dar și la un episod în care acesta s-a dovedit a
fi trădat chiar poporul român al cărui arhipăstor era. Anume, în anul 1792, la
presiunea făcută asupra lui de către membrii Sinodului, episcopul greco-catolic
Ioan Bob merge și el la Viena împreună cu episcopul ortodox al Ardealului
Gherasim, spre a prezenta Împăratului doleanțele națiunii române din
Transilvania conținute în Suppelx Libellus Valachorum, dar în Dieta de la Cluj,
atunci când este interpelat, el declară că nu a fost de acord niciodată cu
multe dintre revendicările Supplexului[10].
Așadar,
țiganii provin din India și limba lor „se grăiește acolo până în zioa de
astezi”. Ei sunt rătăcitori prin lume, țara în care s-au născut nu este a lor,
ceea ce îi amintește scriitorului că și pentru el țara în care s-a născut îi
este „mașteră”, mamă vitregă, aluzie răspicată la faptul că în Transilvania
aflată pe atunci sub stăpânire habsburgică românii nu aveau drepturi politice.
Acțiunea
epopeii se petrece în „Țara Muntenească” pe vremea domniei lui Vlad Țepeș.
Românii se aflau pe atunci în război cu turcii sau, în plan mai general, era
vorba de un război între creștini și păgâni. Vlad Vodă îi slobozește pe țigani
din robie și îi convinge să i se alăture în luptă împotriva turcilor, scop în
care îi înarmează pe bărbați și caută să îi organizeze militar. Drept răsplată
le promite țiganilor că, după câștigarea victoriei, le va da și lor o moșie, pe
care să se stabilească definitiv și să își întemeieze și ei o țară a lor. Cu
tot tonul continuu, general și permanent burlesc, „Țiganiada” lui Budai-Deleanu
se vrea a fi o epopee legendară a unei Întemeieri, mai exact a ratării unei
Întemeieri și, prin aceasta, caracterizată printr-un final discret tragic.
Potrivit cu
canoanele genului epopeic clasic antic, acțiunea în „Țiganiada” se desfășoară
pe două planuri, pe cel real istoric și pe cel supranatural. Țiganii merg la
război, dar destinele, aventurile și avatarurile lor sunt influențate de
duhurile bune și rele care îi ajută sau le zădărnicesc acțiunile, de forțele personificate
ale Binelui și ale Răului. Pe de o parte, Satana nu se împacă cu ideea că un
domnitor creștin, Vlad Țepeș îi va birui pe turci inclusiv cu ajutorul
țiganilor și, deci, le provoacă acestora din urmă tot felul de nenorociri. Pe
de altă parte însă, în ajutorul creștinilor și implicit al țiganilor intervin
prompt și decisiv Sfântul Prooroc Ilie și arhanghelii din cer, spre a dejuca
malversațiunile dracilor.
Epopeea
începe chiar cu un astfel de incident. Un țigan bătrân numit Goleman, cu
trecere în șatră și orator experimentat, începe să zică țigănimei un cuvânt de
îmbărbătare înainte de plecare la război, zugrăvind în culori atrăgătoare
viitorul lor de bunăstare care va fi atunci când vor fi împroprietăriți și vor
putea și ei să se țină numai de ospețe, așa cum de obicei înainte de războaie
țăranului i se promitea pământ, dară Satana vrea să discrediteze această fază
persuasivă a discursului platonic. În consecință dracul ia chip de cioară, se
rotește pe deasupra adunării țigănești și se cufurește fix în barba lui
Goleman, stârnind ilaritate și fel de fel de presimțiri bune sau rele, ca în
superstițiile romanilor din antichitate care, înainte de a pleca la război,
consultau auspiciile (avis specios, traiectoria zborului păsărilor pe cer).
Însă nici Sânt Ilie nu doarme și pe loc lovește cu trăznetul pe neagra epifanie
a lui Ucigă-l toaca.
Drama
contiună în aceeași manieră de amestecare a planului real cu cel mitologic, în
cea mai curată anticipare a romanului realismului magic, care urmează să se
nască abia un secol și jumătate mai târziu. Un tânăr și mândru țigan mai de
soi, „voievodul zlătarilor” Parpanghel se logodește cu cu o frumusețe de fată
numită Romica, un fel de reeditare a eternei povești de dragoste între Romeo și
Julieta. Satana, ca să strice fericirea tinerilor, o fură pe Romica, iar
nefericitul Parpanghel, plecat în căutarea logodnicei sale, este purtat de
duhuri prin tot felul de ținuturi fermecate și pline de năluciri. Îi avem aici
pe Shapeskeare și pe Dante repovestiți pe țigănește. Nici în plan real, în
tabăra de război lucrurile nu merg fără poticniri. Ca să încerce vitejia
țiganilor, Țepeș Vodă vine nopatea la ei îmbrăcat turcește și se preface a-i
lovi. Dând dovadă de lașitate, țiganii în loc să se bată, cer îndurare de la
falșii turci.
Provocarea a
prins bine, pentru că atunci când au năvălit adevărații turci, țiganii s-au
bătut cu toată vitejia, ca niște oșteni adevărați. Și iarăși, sfinții se adună
în rai și fac sinod, pentru a discuta cum să-i ajute pe creștini, Estimp,
Satana la rândul lui face ședință cu dracii în iad, cu scopul de a-i ajuta pe
păgâni. În deznodământ Vlad Țepeș, cu ajutorul Sf. Arhanghel Mihai bate oastea
păgână ajutată de Satan și o risipește. Țiganii capturează din întâmplare o
parte din proviziile turcilor și Romica este readusă prin metode vrăjitorești
înapoi în șatră. Parpanghel face nuntă mare cu Romica și aici el povestește
mesenilor peripețiile sale prin iad și rai. În final, cu burțile pline, țiganii
țin sfat asupra formei de guvernământ pe care ar dori să o dea viitoarei lor
țărișoare, cam în stilul ședințelor de C.P.U.N. de la începutul anului 1990,
dar de la dezbateri ajung la ceartă și apoi la o bătaie generalizată, soldată
cu mulți morți și răniți, după care ei se împrăștie din nou în patru vânturi și
rămân nomazi până în prezentul istoric contemporan naratorului.
Ceea ce pune
în mișcare gloatele țigănești este o utopie politică, visul țiganilor de a avea
și ei o țară a lor, organizată în forme de guvernământ după cutume proprii, dar
și o utopie economică comunist-primitivă, a bunăstării generale a tuturora,
indiferent de rezultatele muncii fiecăruia. Utopia politică este una a
egalității depline, a unui egalitarism fără margini. Ion Budai-Deleanu a fost
contemporan cu un celebru revoluționar francez, Gracchus Babeuf (1760-1797),
teoretician al unei forme de comunism utopic egalitarist, organizat subversiv
ca o „conspirație a egalilor”[11]. Ideile radicale ale lui Babeuf au fost
considerate primejdioase, iar autorul lor dus la ghilotină, însă aspirația
egalitarist utopică a oamenilor i-a supraviețuit. La fel au stat lucrurile și
în comunismul din secolul al XX-lea.
Așa cum
arăta și Ovidiu Pecican tot în legătură cu „Țiganiada”, ideologia comunistă
desființa în vorbe clasele sociale și „anula în mod ipocrit diferențele de
clasă, rasă, etnie, confesiune, propunând o solidaritate în numele ideii de
muncă”[12]. Tot așa se întâmplă și în epopeea lui Budai-Deleanu, nici aici Vlad
Țepeș nu face diferențe după rasă, culoarea pielii, ierarhie socială, limbă sau
nivel de cultură, cu condiția ca toți oamenii, inclusiv țiganii, să lupte
împotriva turcilor, ca toți să își asume ideea comună a eroismului. Or, într-o
monarhie absolutistă structurată riguros ca piramidă socială, cu ranguri
nobiliare multiple și osificate, ideea unei egalități generale, ideea tratării
țiganilor (citește: a românilor) ca egali cu celelalte naționalități „recepte”
ale Imperiului nu se putea să nu apară ca subversivă. De altfel, Budai-Deleanu
scrie negru pe alb, cum nu se poate mai actual, cum că țiganii: „…acum de
ocară/ Sunt la noi; și noi l-alții-om fi doară/ De nu vom băga samă de
țară”[13].
Apoi mai
este și utopia unei societăți a abundenței, în care nici nu este nevoie să
muncești, o lume pe care oamenii, țigani
sau nu, caută să o pună în practică până în ziua de azi, un univers edenic unde
oamenii pot mânca și bea cât vor, „fără osteneală”. Țiganii lui Budai-Deleanu
îi mulțumesc lui Țepeș Vodă pentru moșia făgăduită, dar încă și „Mai vârtos
pentru mălaiu și clisă”. Iară ca să meargă mai cu spor spre tabăra de război,
„țiganele gloate/ Au pus în frunte carele cu bucate”. Raiul evocat de
Parpanghel este tărâmul biblic unde curge lapte și miere, visul utopic al unei
etnii care a suferit de foame endemică timp de secole[14]. În raiul țiganilor:
„Râuri de lapte dulce pă vale/ Curg acolo și dă unt păraie/ Țărmurile dă mămăligă moale/ Dă pogace, pită
și mălaie/… O ce sfântă și bună tocmeală/ Mănânci cât vrei și bei fără
osteneală”. Însăși îmbuibarea unor țigani ieșiți din foame este tot una de
factură culinară, la care se adaugă mai nou și o îmbuibare de natură locativă
(palatul cu turnulețe), urmări ale unor privațiuni și înfometări istorice.
- Va urma -
---------------------------------------------------
[1] G.
Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația
Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, p. 81.
[2]
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura IBM al
BOR, București, 1994, p. 392.
[3] G.
Călinescu, ibidem.
[4] Eugen
Pavel, Arheologia textului, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, p.
98.
[5]
Ibidem, p. 105-106.
[6] Ioana
Em. Petrescu, Ion Budai-Deleanu sau eposul comic, Ed. Dacia, Cluj, 1974.
[7] Ion
Budai-Deleanu, Țiganiada, Ed. Amarcord, 1999, (vezi și: http://code.pediapress.com/ )
[8]
Ibidem, p. 6.
[9]
Ovidiu Pecican în Postfața la Traian
Ștef, Povestirea Țiganiadei, după Ioan Budai-Deleanu, Ed. Paralela 45, 2010,
pag. 234.
[10]
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 529.
[11]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_No%C3%ABl_Babeuf
[12]
Ovidiu Pecican, loc. cit., ibidem
[13] Ion
Budai-Deleanu, Țiganiada, ed. cit., p. 18.
[14] Vezi
și Marta Petreu, Filosofii paralele, Ed. Limes, Cluj, 2005.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu