Vindecarea – între terapia medicală și terapia spirituală
”Scopul
final al medicinei nu este numai să vindece și să prevină bolile, ci încă să-i
perfecționeze
pe oameni și să-i facă mai
fericiți,
făcându-i mai buni.
Hipocrate
Intrducere; Vindecarea
este înțeleasă ca un proces complex de revenire la normalitate a organismului
în urma unei agresiuni fizice, chimice sau biologice care a indus o stare de
boală2. Nu vom înțelege vindecarea înafara obiectului ei, adică a înlăturării
stării de boală ca problemă fundamentală, practică și teoretică a patologiei și
care a preocupat știința medicală în toate epocile istoriei umanității. Așa de
pildă, Hipocrate definea boala (dyscrasis) ca o tulburare a armoniei și
echilibrului funcțional a unor organe și umori generate de forțe antagonice, în
contrast cu ceea ce însemna starea de sănătate (eucrasis), în care aceste forțe
și umori se află în stare de armonie și echilibru6.
Oricât de complexă și sofisticată ar fi definiția bolii în zilele noastre,
trebuie să recunoaștem că se rezumă la disfuncția unui organ, aparat sau sistem,
generată de un factor patogen, cu consecințe directe asupra organului respectiv,
dar și cu consecințe de ordin general, asupra întregului organism. Această
disfuncție va influența la modul negativ starea de bine; fizică, psihică și
socială, prin care definim astăzi sănătatea. Nu trebuie pierdut din vedere
faptul că în evoluția oricărui proces patologic, care stă la baza stării de
boală, există cel puțin trei elemente fundamentale care definesc această stare;
1. agentul patogen (fizic, chimic sau biologic) care induce direct starea de
suferință; 2. reacția de răspuns a organismului cu mecanismele sale specifice
și nespecifice și 3. percepția somatopsihică a suferinței, fiecare dintre ele
având rolul său bine determinat. Dacă primele două aspecte țin de resortul
cunoașterii științifice și posibilitățile științei medicale în măsură să
realizeze vindecarea trupească (somatică), cel de al treilea aspect necesită o
abordare specială, pentru că vindecarea sufletească nu se obține pe aceleași
căi fiind vorba aici de percepție, sensibilitate, trăire, asumare, înțelegere,
acceptare, elemente aparținând de fapt psihismului individual11.
Toate acestea țin până la urmă de intensitatea agresiunii agentului
patologic (patogenitate), capacitatea adaptativă și de răspuns a organismului
și percepția suferinței la nivel integrativ, neuropsihic. Revenirea
organismului la starea de armonie sau echilibru funcțional, adică la starea de
sănătate, se realizează prin procesul de vindecare, proces cel puțin la fel de
complex ca și cel care generează boala2. În urma acestui proces,
vindecarea poate fi completă, - adică acel ”restitutio ad integrum” pe care
orice pacient sau medic și-l dorește; incompletă - prin prezența unor sechele
(consecințe) cu caracter organic sau funcțional (vindecare cu defect), sau
persistența unor simptome în cadrul cronicizării bolii (patologie cronică).
Vindecarea
trupească - din perspectivă medicală
”Dumnezeu v-a vindecat cu mâinile mele,
Acestuia
să vă rugați întotdeauna”
Sfântul Luca al
Crimeei
Modalitatea de vindecare va fi influențată de aceiași factori care
influențează și starea de boală (agresiune, răspuns și percepție) fie în crizis
(vindecare rapidă) fie în lizis (vindecare lentă) dar cu aceiași finalitate3. Cronicizarea bolii, adică persistența
suferinței la un nivel minimal sau moderat, apare atunci când agresivitatea
agentului patogen a fost moderată, sau răspunsul organismului a fost unul
insuficient sau neadecvat. Importantă în expresia clinică și evoluția bolii
este capacitatea adaptativă a organismului, la nivel funcțional și reactiv,
înainte de a ajunge la stadiul lezional3,14. Procesul de vindecare,
în condițiile unui organism anterior sănătos, începe imediat după agresiune,
primul moment marcându-l manifestările adaptative și sfârșește cu
convalescența, etapă în care vindecarea se desăvârșește.
În derularea procesului de vindecare se recunosc astăzi mai multe mecanisme,
fiecare dintre ele percepute ca modalități de menținere și refacere a
structurii și funcției țesuturilor lezate2,3.
Primul mecanism este dominat de efortul de eliminare și neutralizare a
agentului patogen prin reacția inflamatorie care astăzi depășește în
complexitate ceea ce clasic însemna; rubor, calor, tumor, dolor, și funcția
laesa (congestie, căldură locală, tumefiere, durere, și afectarea funcției),
pentru că în intimitatea reacției inflamatorii acționează o cascadă de factori
proinflamatori și antiinflamatori (citochine) ca parte a activității sistemului
reticulohistiocitar macrofagic4. Din acțiunea lor, mai mult sau mai
puțin intensă, va rezulta magnitudinea procesului inflamator, uneori
disproporționată față de intensitatea agresiunii, ceea ce va influența decisiv
tabloul clinic al bolii și evoluția bolii. Atunci când răspunsul inflamator
(sau imunologic) este unul violent, disproporționat în raport cu agresiunea
factorului patogen, organismul poate cădea victimă propriei sale reacții. În
condițiile unei reacții proporționale însă, prin acest mecanism se poate reuși
limitarea acțiunii și chiar eliminarea agentului cauzal cu mijloacele proprii
ale organismului3.
Al doilea mecanism constă în compensarea organului sau funcției lezate prin
reacție neuroendocrină, care va conduce, fie la hiperfuncția organului pereche
sau țesutului restant (neafectat), fie prin modificarea unor parametri
funcționali ai altor organe în cadrul răspunsului general al organismului (tahipnee,
tahicardie, febră etc).
Al treilea mecanism privește procesul de reparare a țesuturilor lezate în
cadrul agresiunii patogene sau reacției inflamatorii. Începe spontan, la
nivelul structurilor lezate, prin
procesul de multiplicare celulară specifică organului în cauză, sau prin
cicatrizare, care înseamnă înlocuirea cu țesut conjunctiv (colagen) a
țesuturilor total compromise ca structură și funcționalitate. Rezultatul
acestui proces este, fie refacerea potențialului funcțional al organului în
cauză, fie limitarea sau amputarea funcțională ca o consecință a bolii.
Potențialul de regenerare ține de particularitățile organismului în cauză, de
vârsta biologică a bolnavului și condițiile în care se realizează vindecarea14.
În cadrul aceluiași proces adaptativ și reparator, se înscrie și reacția
imunologică nespecifică a organismului prin barierele naturale (fizice, chimice
și umorale), dar și specifică, prin formarea de anticorpi specifici, care poate
fi una de memorie - dacă organismul s-a mai întâlnit cu agentul patogen (virus,
bacterie, parazit sau toxină) prin boală sau vaccinare, sau prin inițierea
producției de anticorpi, ca o experiență imunologică nouă - dacă este la primul
contact cu agentul patogen4.
Printre mecanismele de protecție și adaptare există și așa zisa inhibiție
de protecție, prin care organismul își conservă capacitățile vitale prin
reducerea la minim a activităților metabolice și funcționale12. În
bună parte acest mecanism ține de percepția bolii la nivelul sistemului nervos
central, prin cele două elemente fundamentale ale activității acestuia;
excitația - implicată în provocarea, menținerea sau accelerarea unei activități
și inhibiția - implicată în diminuarea, întârzierea sau anularea aceleiași
activități. În cadrul bolii excitația poate varia ca intensitate, generată de
durere și impotență funcțională și poate ea însăși genera inhibiția de
protecție care interesează atât celula nervoasă supusă unui efort supraliminal,
cât și celulele organelor efectoare; motorii, secretorii, endocrine, în cadrul
sistemului integrat neuroendocrin17.
De reținut și faptul că între aceste două stări (excitație și inhibiție) se
poate realiza o inducție reciprocă al cărei rezultat, integrat la nivelul
neocortexului, realizează percepția procesului patologic, percepție care va
determina comportamentul omului în suferință. Procesul de vindecare poate fi
întârziat sau chiar compromis, iar boala se poate agrava atunci când percepția
bolii capătă dimensiuni catastrofice, sau dimpotrivă, poate favoriza vindecarea
atunci când boala este abordată cu detașare, ca o chestiune firească pe
parcursul vieții unui om9. Limitarea activității prin inhibiție (de
protecție sau inducție reciprocă), favorizează procesul de vindecare,
stimulându-l și grăbindu-l în derularea sa. Se adaugă acestui aspect și astenia
generată de boală.
Toate aceste mecanisme au resorturile lor naturale, derulându-se ca un dat
natural, a cărui evoluție ține de particularitățile individului, agentului
patogen și a mediului în care individul trăiește, mai ales când mediul și modul
de viață devine el însuși un factor negativ în evoluția bolii7.
Știința medicală, prin acțiunile terapeutice posibile astăzi grație
progreselor în domeniul cunoașterii, oferă posibilitatea prevenției bolilor, temperării manifestărilor
clinice și potențării evoluției îmbolnăvirilor spre vindecare. Mijloacele prin
care medicina operează sunt; directe - precum intervenția chirurgicală
(incizia, excizia și protezarea), manevre și dispozitive medicale, sau prin
mijloace indirecte - precum
medicamentele, vaccinurile și mijloacele de sanogeneză (asanarea nediului de
viață).
Vindecarea
sufletească, spirituală sau duhovnicească
”Credincioșii
nu neagă niciodată datele științifice, dar consideră
că deasupra lor
stăpânește o putere superioară – Dumnezeu”
Sfântul Luca al Crimeei
Latura spirituală în abordarea bolilor a fost o realitate în practica
medicală din toate timpurile8. Scientismul secolului al XX-lea a
creat și întreținut iluzia că latura spirituală ar putea fi eludată, ceea ce
pare o tendință abandonată în zilele noastre, dacă luăm în considerare și
abordarea psihologică. În acest context, vindecarea sufletească pare să-și
recapete locul ei consacrat istoric în toate zonele culturale ale umanității.
În fapt, abordarea spirituală, indiferent de formă, se adresează psihicului
omului în suferință, folosind fie pârghia religioasă - conform unui ritual
duhovnicesc care își are consacrarea istorică în canoanele biblice16,
sau prin mijloace psihoterapeutice - după proceduri în bună parte empirice,
bazate mai mult pe speculații.
De reținut este și faptul că abordarea ritualică a bolii este chiar mai
veche decât medicina, practicarea vindecării la începuturi fiind făcută de
către vraci, vrăjitori și șamani. Însăși practicarea medicinei, din momentul în
care a început să se afirme și până în secolul al XVI-lea, se făcea după
anumite ritualuri, invocarea divinității fiind constantă. Medicii practicanți nu
aveau voie să se căsătorească, purtau o costumație specială și aveau un statut
privilegiat în societate6.
Din antichitate și până în Evul Mediu târziu, credința religioasă era
considerată ca cel mai puternic medicament. Însăși boala era considerată ca o
pedeapsă de sorginte divină, îndreptată împotriva păcatelor omenești. Era în
același timp o jertfă, un sacrificiu personal pe calea dobândirii iertării și a
unor virtuți purificatoare5. La iudei, de pildă, vindecarea bolii
era considerată ca o refacere a comuniunii cu Dumnezeu.
Un adevărat progres spiritual s-a produs atunci când suferința bolnavului a
fost asumată și asimilată patimilor lui Iisus Hristos pe calea Golgotei. De
aici curajul și nădejdea creștinului în vindecare, pentru că pe parcursul bolii
nu este singur în suferință, ci alături de Acel care a pătimit pentru salvarea
umanității10.
Așadar, conceptul vindecării sufletești a precedat vindecării trupești, iar
astăzi însoțește, sau ar trebui să însoțească, vindecarea trupească ca o
realitate consacrată în timp, cel puțin sub aspectul sprijinului moral într-un
moment de cumpănă din viața fiecăruia1. Mai mult, vindecarea
sufletească trebuie avută în vedere și prin prisma faptului că suferința
sufletească este provocată și augmentată de cea trupească, iar în viziunea
creștină vindecarea sufletului, prin mijloace specifice ritualului creștin,
este semn de apropiere de Creator, legătura cu păcatul urmând astfel a fi
înlăturată.
Cel mai adesea, deznădejdea și lipsa de speranță încearcă sufletul în
condiții de boală. Or, înlăturarea acestei stări nu poate fi decât de resortul
vindecării sufletești, care la rândul ei nu poate fi înțeleasă fără credință și
smerenie. Smerenia însemnând deopotrivă, acceptare, asumare, practicarea
isihasmului (rugăciunii) și comportament adecvat. Într-o lucrare anterioară
întitulată ”Vindecarea prin credință” (în Medicii și Biserica – Ed. Renașterea,
Cluj Napoca, 2019) arătam că aceste aspecte privesc sfera emoțional afectivă și
conduc la ceea ce înseamnă; dorință fierbinte, așteptare răbdătoare și trăire
în ascultare, elemente ce aștern drumul către vindecarea sufletească care, la
rândul ei, poate iniția sau grăbi vindecarea suferinței trupului.
Biserica vine în sprijinul suferindului, așa cum a făcut-o de la
întemeierea sa, nu numai prin înființarea primelor așezăminte spitalicești și
sprijinirea actului medical, ci și printr-un ritual special, perceput în
practica creștină ca una din cele șapte taine8. Este vorba de taina
Sfântului Maslu care, practicat cu
convingere și credință, poate face minuni în sensul aneliorării suferinței și
grăbirii vindecării trupești. ”Rugăciunea
este unul din cele mai bune medicamente care vindecă bolile sufletului și pe
cele ale trupului. Este dovedit științific că oamenii care se roagă reușesc să
treacă altfel prin încercările la care îl supune boala sufletească sau
trupească” mărturisea părintele Ignatie (Episcopul Hușilor) la oficierea
Sfântului Maslu la Spitalul Murgeni din 20 martie 2018.
Scopul principal al ritualului ce însoțește această taină este restaurarea
omului în integralitatea lui, a omului întreg, trup și suflet, de readucerea
lui la starea de sănătate fizică și la o relație normală cu semenii săi și cu
Dumnezeu. Este misiunea taumaturgică a slujitorului altarului, după modelul lui
Iisus Hristos și apostolilor săi, prin care ”harul tămăduirii” coboară asupra
celui în suferință, aducându-i alinare și nădejde. ”Dumnezeu și credința în El dau liniște și echilibru în momentele de
încercare. Doar credința smerită face minuni” mărturisește părintele
Ignatie – episcopul Hușilor, la
capătul unei încercări13. Pentru că nu minunea face credința,
ci credința face minuni. Minunea poate
doar să confirme și să convingă ceea ce poate face credința.
Din cele șapte rugăciuni care însoțesc ritualul, două sunt esențiale; cea
de sfințire a untdelemnului și cea de ungere a bolnavului. Rostite cu evlavie
și acceptate cu smerenie ele își ating scopul propus, anume acela de a păzi
viața bolnavului, de a-i ușura suferința, de a ajuta la întărirea și vindecarea
trupului prin acea ”tărie duhovnicească” pe care o conferă omului în suferință,
prin primenirea făpturii și învierea în Hristos10.
Indiferent de boală, de
context epidemiologic, de realități conjuncturale, sprijinul spiritual,
duhovnicesc, trebuie încurajat, pentru că istoria i-a validat valoarea sa
practică și umană. De altfel, așa cum creștinismul și îndeosebi ortodoxia, nu a
respins niciodată știința medicală, ba chiar a încurajat-o și susținut-o, nici
știința medicală nu poate și nu trebuie să respingă latura spirituală, atâta
timp cât acceptă ca realitate dualitatea existențială, trup și suflet15.
Creștinismul și-a dovedit eficiența sa taumaturgică prin minunile săvârșite
de Întemeietorul și discipolii săi, prin acceptarea și conlucrarea cu medicul,
consolidată de-a lungul timpului în relația pacient-medic-preot8.
Însuși Iisus Hristos este considerat doctorul trupului și al sufletului, iar
minunile Sale, ale apostolilor și sfinților, sunt mărturii ale însușirii
acestui statut, de doctori a-i sufletului, pentru toți cei care slujesc altarul.
”Inima preotului este o inimă deosebită,
care trebuie să strălucească mereu de credința în Iisus Hristos” afirma cu convingere Sfântul Ierarh Luca al
Crimeei, de aici și harul tămăduirii în misiunea sa18.
Este un fapt îmbucurător să constatăm astăzi că latura spirituală în
abordarea terapeutică și-a recăpătat locul cuvenit. Mărturie este faptul că s-a
ajuns, în perioada postdecembristă, ca în fiecare spital să existe un loc de
rugăciune. Biserică, capelă de incintă,
sau măcar un paraclis, deservite de un preot capelan încadrat în structura de
personal al spitalului, oferă astfel și asistență religioasă, deopotrivă,
pacienților și personalului medical. Nu puține sunt spitalele care poartă nume
de sfinți, sau secții de spital care afișează la loc vizibil sintagma ”Nihil
sine Deo” (nimic fără Dumnezeu), ceea ce dovedește că în spațiul medico-sanitar
evlavia este o prezență activă. Este o dovadă a însușirii faptului că ”restaurarea omului întreg” nu se poate
face decât într-un asemenea context, în care vindecarea sufletească și
trupească se armonizează spre binele semenilor noștri aflați în suferință.
Pentru că până la urmă, așa cum
mărturisea medicul chirurg, profesorul, ierarhul și mărturisitorul Sfântul Luca
al Crimeei; ”prin credința în Dumnezeu
viața noastră capătă sens, scop, sprijin, iar sufletul este plin de o comoară
neprețuită”
Bibliografie:
1.Buta Gelu Mircea, Buta Liliana – Metafizică și Medicină în Al IX-lea Congres SRIM, Ed. PIM, Iași, pg 319;
2. ””” – Boala, Vindecarea, Moartea. http://www.cluj.ro;
3.Cerhan N.C. Ward A.P. Gilroy W.D. – Fundamentals of inflammation, Cambridge University Press, New York, 2010;
4.Constantinescu I, Moise A – Imunologie, Ed. Univ. Carol Davila, Buc.
2019;
5..Eliade Mircea – Istoria religiilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1986;
6.Iftimovici R – Istoria universală a medicinei şi farmaciei, Ed. Academiei Române, 2010;
7.Lupu Valeriu – Paulescu - între ştiinţa vieţii şi metafizica existenţei, Ed. Pim, Iaşi, 2016;
8.Lupu Valeriu – Relația Biserică-Spital în istoria asistenței medicale, în Medicină și sănătate, Ed. PIM, Iași, 2014;
9.Miu Nicolae – Teologia bolii, în Medicii şi Biserica, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2010, vol VIII, 60-66;
10.Pașca Dorina Maria, Teofil Tia – Credință întru vindecare sau vindecare întru credință, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2015;
11.Paulescu C.Nicolae - Spitalul, Society of Orthodox Studies, Ed. Spoudon, Thessalonica – Greece, 2006;
12.Pedersen A Cort – Neurobiologic aspect of Behavior, in Human Behavior, Ed. J B Lippincot Co, Philadelphia, 1990;
13.PS Ignatie – citat din comunicat de presă, Episcopia
Hușilor, 23 sept. 2020;
14.Raven H.P., Johnson B. G. - Biology, Ed. Times Mirror/Mosby College Publishing, St. Louis, 1989;
15.Sf. Luca al Crimeei – Predici, Ed. Sophia, Buc. 2010;
16.Stăniloaie D – Spiritualitate ortodoxă, Ed.
Institutului Biblic, Buc. 1992;
17.Stoudemire Alan – Human Behavior, Ed J B Lippincott Co,
1990, pg 241-306;
18.Zărnescu Florin – Episcopul doctor
Sf. Luca al Crimeei-
https://www.youtube.comveth?v_127
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu