ARS EXPECTANDI – „CASTELUL DE NISIP” AL MAGDEI URSACHE
sau
recursul la ficțiune, mijloc de împotrivire față de golul
pandemiei și de
platitudinea existenței
Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU
Magda Ursache, Distinsă Doamnă a scrisului românesc, este
bine cunoscută pentru eseurile sale literare, adevărate radiografii ale
societății românești ante și postdecembriste, în varii domenii, în mod
predilect istoria recentă și literatura actuală. Critică, acidă, ea se
împotrivește „duhului lumii” acesteia, marcat de superficialitate și
frivolitate, de impostură și plagiatură, de ipocrizie și alienare psihică,
spirituală și națională. Prin considerațiile ei lucide, avertizează și cheamă
la cunoașterea adevăratei istorii, marcate de jerfă și martiraj, și la urmarea
exemplelor de eroi și sfinți, ca o cale de supraviețuire în vidul globalizării
și al neantizării.
De data aceasta, ea ne
propune un altfel de volum, Ars expectandi, o carte antistres, scrisă la
vreme de pandemie, dar potrivită, spre a fi citită, oricărui moment.
Povestea de dragoste are, în
centrul ei, cele două personaje: Caterina, Katerina, KT, o femeie la vârsta de
51 de ani, lucrând în „lumea aspră a talk-show-ului”, trecută prin două iubiri
„greșite” și medicul de urgență Onur Arda,
de 53 de ani, născut în Iran, care
studiase un an limba română după cursul profesoarei Magda U., și al cărui crez profesional este
salvarea vieților omenești. Iubirea dintre ei se înfiripă după o emisiune de
televiziune, pe care Caterina a moderat-o la „Tele Next”, un post condus de
oameni incompetenți, între care este parodiat și ironizat Turcitu, om lipsit de
cultură și de caracter.
Caterina intră în „jocul
dragostei și al întâmplării” (p. 17), în „scena liftului”, când o criză de
lipotimie, în fond de atașament, o așează cu capul pe pieptul medicului, iar
acesta o veghează cu dragoste întreaga noapte, pentru că, în concepția și
sensibilitatea lui, „bolnavul primează” (p. 17). El o găsește pe Caterina a fi
informată, sinceră, spontană, rebelă, nebună (p. 20). Într-un alt loc, ea este
prezentată ca fiind „mândră și modestă, înțepată și îngăduitoare, paseistă și
realistă, vijelioasă și blândă, necruțătoare și îngăduitoare, prea sensibilă și
prea corozivă, persiflantă cât încape... Peste toate, e frumoasă” (p. 160).
Magia întâlnirii de debut, acele priviri pline de emoție
și conducând la o dragoste de legendă, duc cu gândul la romanul lui Rebreanu
„Adam și Eva”. Iubirea pe care autoarea ne invită să o descoperim se derulează
pe colinele Iașului, ca de pe „acoperișul lumii”, pe dealurile Iașului, Bucium,
Breazu, Repedea, Aroneanu, apoi în București, unde Onur încearcă să o ducă pe
iubita sa, care, însă, inadaptată, se reîntoarce în „dulcele târg al Ieșilor”,
în apartamentul ei; în final, în clinica
lui Silver, unde ajunge din cauza iubirii sale, care o solicită și o consumă
sufletește. Finalul acestei povești de dragoste este lăsat intenționat deschis
(to be continued...), cititorului oferindu-i-se libertatea de a-l
organiza așa cum dorește el sau de a aștepta continuarea povestirii – sperăm -
într-un nou volum al autoarei. Chiar și la finalul poveștii de dragoste, Magda
Ursache este o generoasă. „Vreau alinare pentru cititorii mei, spune ea, pentru
că e destulă alientare acum” (p. 220). Iar personajelor, ca și cititorilor, le
urează „Spor la fericire, până când moartea nu vă va despărți!” (p.
220).
Nu puține sunt referirile, pe parcursul paginilor
romanului, la puseele de gelozie ale medicului Onur, datorate „trecutului”
sentimental al iubitei sale, vieții ei „cam aglomerate”: iubirea față de
Silver, o „iubire greșită, veche și demult încheiată” și cea pentru Aurel Savu,
fostul soț, bun prieten, ca un pom pe care să te sprijini (p. 52). La Aurel,
Caterina a ținut, pe Silver l-a iubit. Silver a fost jumătatea ei de trup,
Aurel – jumătatea de suflet. Deși sunt „arheologie”, aceste două iubiri
provoacă, episodic, gelozia medicului.
Acum, Caterina este „floaria
galbenă” (cum pronunță el) a „Omului albastru”, elegant în ținută și
comportament. Iubirea descrisă este mai mult platonică, deși nu lipsesc
episoadele de erotism implicit, autoarea fiind o adversară a literaturii
actuale, plină de conotații debordante la senzualitate și sexualitate. O
„iubire de legendă” (p. 102), având ca leitmotiv întrebarea „Ți-am spus azi că
te iubesc?”, iar ceea ce Onur și Caterina fac
este să arate acest lucru, în diferite moduri, specifice fiecăruia. Însă,
până la un punct în care, precum mărturisește autoarea, „personajele fac ce vor
ele, nu contează ce vreau eu, ce le doresc eu. Au alegerile lor. Ignoră
nesăbuit pericolul de a-și da viața peste cap” (p. 96).
Iubirea descrisă în paginile
romanului este o dragoste de poveste. Nu este proză fiziologică, lipsită de
etică și redusă la corp, la sex explicit (p. 9), ci o paradigmă pentru „iubirea
vieții”, pentru ceea ce înseamnă a fi lovit de săgeata adevăratei iubiri și a
te odihni în sufletul persoanei iubite. Este despre durere și renaștere prin
iubire, despre pierdere vremelnică și câștig veșnic. Iar pentru Magda Ursache
toate acestea au un nume: „Bătrânu”.
Lucrarea Ars expectandi
are o structură „simetrică”, capitolele în care este înfățișată iubirea celor
doi fiind precedate de secțiunile intitulate „Jurnal de bord”, unde autoarea nu
se dezice și nu abdică de la statutul ei de fin intelectual, profund preocupat
de destinul culturii românești. Capitolele în care este descrisă iubirea celor
două personaje au motto-uri sugestive, alese din lirica de dragoste. Secvențele
intitulate „Jurnal de bord” sunt un fel de alter-ego, fragmente în care
recursul la discernământ, obiectivitate și echilibru (dragostea le
înfrumusețează pe toate, pentru că ea vede cu inima, nu cu mintea) se face prin
dialogurile cu prietenii de suflet ai personajului feminin, în mod principal cu
Magda U. Paginile descriind iubirea dintre cele două personaje sunt sugestiv
intitulate „Dragoste cu gust de dragoste”.
În paginile romanului, nu
este vorba doar de o dedublare, de o evadare în ficțiune a Caterinei Savu,
vecină de apartament cu Magda. De fapt, în roman este vorba de ipostaze
multiple ale autoarei: tânăra studentă, îndrăgostită nebunește de Silver
(Silvestru) Asan, pe jumătate persan, rezident, iar apoi medic chirurg și prosper
om de afaceri, cu o clinică medicală privată, proprie, dar pentru care femeile
sunt „o paranteză între două operații grele”. După despărțirea de Silver, o
regăsim în ipostaza iubitei profesorului universitar de filologie Aurel
(Aiurel) Savu, al cărui nume de familie îl poartă în carte, acesta fiind
iubirea ei curată, „pomul” pe a cărui prietenie s-a sprijinit o vreme. O a
treia ipostază este cea a Caterinei Savu, prezența feminină a acestei „veri
magice”, chiar dacă a durat între 31 iulie și 1 decembrie 2020. Vocea autoarei,
confidentă și sfetnică a femeii de 51 de ani, este prezentă ca „Magda U.”, dar,
în spatele acestor ipostaze, cel care o cunoaște pe Magda Ursache o va
descoperi pe aceeași Magda, din adevărata poveste de dragoste dintre „Bătrânu și
Magda”, iubirea autoarei față de sufletul ei pereche, omul bun al culturii
românești, Profesorul de Frumos, cum îl
numeau studenții de la Teologie, Petru
Ursache, plecat în „cerul de dincolo de cer” în urmă cu mai bine de șapte ani.
Aceste transformări ființiale sunt marcate și de numele personajului: Dovlecel,
pentru tatăl ei, a cărui influență o va resimți întreaga viață; Pumpkin, pentru
Silver; Caterină sau Katherine, Kath.
în „iubirea recentă”, centru al narării. Prin urmare, nu este vorba doar de
personaj în personaj, ci de personaje și tipologii variate și complexe, în
spatele „imunității ficționale”, autoarea „lăsându-se locuită” de fiecare
dintre aceste personaje sau, cum mărturisește în alt loc, împrumutându-i Caterinei „eul, ca rană deschisă”.
Îl invităm și îl lăsăm pe
cititor să pășească alături de cele două personaje, în descoperirea iubirii
lor, așa cum o face și autoarea, pentru a ne exprima câteva impresii declanșate
de lectura romanului.
În primul, rând, faptul că Ars expectandi,
ca toate celelalte lucrări ale autoarei au căutat-o. Magda Ursache nu scrie de
urât, pentru a-și umple și consola momentele de durere sufletească, datorate
pierderii sufletului ei pereche, ci pentru a-l încărca de sens. Magda Ursache
scrie pentru că are ce spune. Cronicile ei acide, dar și paginile sensibile,
precum sunt cele din prezentul volum, constituie bune ocazii de profundă
meditație asupra sensului și scopului vieții, asupra frumuseții ei, în ciuda
necazurilor sau încercărilor cu care
este presărată. Așadar, cartea aceasta a căutat-o tainic, dar insistent, la fel
ca personajele ei (p. 5). Prin acest volum, Magda Ursache ne arată că nu este
doar o paseistă, un moralist de serviciu care străjuiește la poarta culturii,
ci un om concret, aplecat și aplicat al zilelor noastre, atent la fiece
derapaj, critic al oricărei tendințe centrifuge, din istorie și din cultură. Ea
ne arată că are rețeta magică, atât pentru texte de profundă reflecție, dar și
pentru un „instant book”, o carte ancorată în timpul imediat, real, profan.
Chiar și la adăpostul
iubirii (sau mai ales acolo), ea se deconspiră pe sine, ca fiind „dependentă de
bibliotecă, dar presată și de realitatea imediată” (p. 6), astfel încât romanul
nu este doar o succesiune de radiografii autobiografice, ci o legătură
armonioasă între literatura non-fictivă, non-ficțiune și docu-roman, carte-
document. Ea leagă proza de eseu, de jurnalism, întrucât nici cotidianul, nici
evenimentul nu o lasă indiferentă (p. 7).
Întrepătrunderea celor două
stiluri vădesc bogata cultură a autoarei, din arii largi: istorie,
cinematografie, muzică, dar în mod prelilect, literatură. Scrisul, precum
mărturisește ea, o ține la suprafața pământului (p. 224), este modalitatea de a
înfrunta „golul vital” (p. 218), modul ei de a se autosugestiona că „Eros e mai
puternic decât Thanatos”, precum spunea Profesorul Petru Ursache, în „Erosofia”
sa.
Ars expectanti este
romanul de suflet al Magdei Ursache, „castelul ei de nisip de sub unghia
degetului apăsând pe pix” (p. 225). Modalitatea autoarei de a înfrunta
vremurile potrivnice față în față, nicăieri altundeva decât la masa de scris
(p. 228).
Pentru autoare, opera este realitatea însăși, trecută
prin suflet și re-dată” (p. 7). Scrierile sale trebuie înțelese într-un sens
larg, ținând seamă de ce ne recomandă ea: „Nu mă citiți ad litteram,
căutând cheia. Dar ce cheie nu se pierde, mai ales în literatură?” (p. 8). Publicului
căruia i se adresează sunt „cititorii neapărat cultivați, avertizați” (p. 9).
Magda Ursache nu se poate
citi oricum, ci într-o stare de pregătire sufletească și într-o conjunctură
aleasă. Motto-ul este adevărata cheie a cărții: „LUI PETRU; MEREUMEREUMEREU;
ÎNTR-ADINS” (p. 4). Ca vulpea din Micul Prinț al lui Exupery, de cărțile
Magdei Ursache trebuie să te apropii precaut, într-o stare de pregătire. Iar
când le-ai parcurs și mai ales le-ai înțeles dincolo de rânduri, asemenea
vulpii domesticite, ai simțit-o pe autoare, în ceea ce are ea frumos și înalt.
Pentru Magda Ursache, scrisul
nu are doar valoare cathartică, terapeutică, ci sacră. El se „întâmplă” la
sfânta masă de scris, cuvintele ei sunt morale și moralizatoare. Vor să conducă
la Cuvântul cel mai presus de cuvinte. Din acest motiv, de conținutul scrisului
ei trebuie să ne împărtășim, nu doar să îl parcurgem pasiv. Lectura are un
caracter anamnetic, de rememorare și fixare, dar și predictic, de responsabilă
sfătuire.
Magda Ursache poate scrie
despre aproape orice este important: despre viață și moarte, despre lume și om,
despre dragoste și (ne)iertare, pentru a retrezi conștiințe și a le reîntoarce
la adevăratele valori morale, intelectuale, culturale, spirituale. Cine o
cunoaște, însă, cine îi știe sensibilitatea sufletească, de dincolo de masca
realului, observă foarte ușor că în fiecare cronică și critică, eseu sau volum
ea sparge legile fizice ale prezentului, dialogând, cerând sfatul, motivând,
cerând iertare de la autorul prin excelență și destinatarul ultim al întregului
ei efort: Bătrânul iubit. Cine o cunoaște și cine i-a cunoscut pe cei doi soți,
Bătrânu și Magda, cine a gustat câtuși de puțin din dulceața vieții lor fără
compromis moral, cine a fost atins, chiar și numai în gând, de aripa iubirii
lor înalte și curate știe că Petru este veșnic prezent și lucrător în viața,
gândurile și trăirile ei. Mai mult poate decât oricând, acum, în clipele de
dureroasă absență fizică, este prezent în scrisul și în opera ei, prin care l-a
pus în valoare mai mult decât oricine și oricând, chiar mai mult decât el
însuși.
În tot ce face și scrie
Magda Ursache, simțim strigătul ei de durere. Durerea despărțirii. A răpirii de
aici și de la noi a sufletului ei pereche. O avertizez, însă, pe autoare că,
pentru credința creștină, starea cea mai înaltă a viețuirii, premergătoare
îndumnezeirii, este tocmai răpirea. Extazul. Sfântul Apostol Pavel și, urmând
lui, sfinții au trăit astfel de clipe de răpire, mai presus de lume, de trup și
de timp, în Împărăția iubirii infinite a Celui ce este Izvorul supraființial al
dragostei. Acolo, în stare de extaz, de răpire, au gustat din dulceața ( fără
de seamăn în această lume) darurilor
dumnezeiești, de care se împărtășește acum și în veci Bătrânul, în Raiul
cărturarilor, iubitori de Dumnezeu și de credință, de Neam și Istorie, de
tripticul Bine – Frumos -Adevăr.
Magda Ursache nu relatează
doar, nici nu ficționează, ci simte, retrăiește, plânge, se bucură curat în
fiecare cuvânt, pe fiece pagină. Scrisul este, pentru ea, viață. Viață din
viața fericită alături de Petru.
Ea lăcrimează în cuvinte și
plânge în volume. Dar și surâde și mângâie, alină și oferă modelul unei iubiri
fără seamăn și fără apus, începută în urmă cu mai bine de o jumătate de veac,
continuată neîntrerupt și progresiv, pe parcursul anilor fericiți, petrecuți
alături de Bătrân, curmată aparent de „răpirea” lui, de împlinirea sa în
veșnicie. Pentru că - nu-i așa?- Credința noastră ne învață că nu iubim pentru
o clipă, ci pentru veșnicie, că adevăratele iubiri încep aici, dar se
desăvârșesc Dincolo, contopindu-se în Iubirea cea Mare, Dumnezeu-Iubire.
Așadar, deși ne-a dăruit
nouă din preaplinul inimii sale, o inimă rănită, dar veșnic iubitoare, deși
și-a revărsat o parte a sufletului ei, prezentul volum se adresează, îl caută
și îl așteaptă cu adevărat pe cel care i-a dăruit totul – Petru. El este
personajul principal, chiar dacă ascuns în cerul mai presus de cer. Pe el îl
cheamă autoarea, neîncetat, ca pe o muză ce inspiră. Pe el îl cercetează și îl
interoghează, îl consultă și îi dă glas tainic, la fiecare cuvânt și prin tot
gândul, îl caută, îl strigă, îl „urlă”, sub toate chipurile și cu toate
puterile. În tot ce scrie, Magda Ursache se sfătuiește cu Petru, ca un reper
moral și intelectual infailibil. El și numai el îi creează deschiderea
sufletească și dispoziția lăuntrică, îi inspiră fiecare cuvânt și gând, îi
șterge, nevăzut, ca Dumnezeu, păcatele noastre, orice gând și cuvânt nedeplin,
nerotunjit. O îndeamnă și o îndrumă să își adape setea lăuntrică în Izvorul
cuvintelor, cu bucuria revederii, indiferent de durata așteptării.
Ars expectandi este, de fapt, o carte despre bucuria pregătirii reîntâlnirii. Mai întâi
în amintire, gând și rugăciune, iar mai apoi în Lumină și Iubire. Lumea Magdei
Ursache este populată animist de spiritul Bătrânului. El le umple și le
împodobește pe toate. Este prezent pretutindeni, veghează, inspiră. Și el
așteaptă aceeași întâlnire, la poarta raiului, cu flori de zorele în mâinile
pnevmatizate.
Dacă e adevărat că lucrurile
care ne provoacă suferință ne educă, Magda Ursache a studiat la academia
încercărilor, s-a edificat și elevat spiritual în „cuptorul suferinței”. De
aceea, cuvintele ei au puterea de a pătrunde, zidi și întări.
Sofocle își învăța ucenicii
că „un singur cuvânt ne poate elibera de întreaga povară și durere a vieții.
Acest cuvânt este: iubire”, iar Gabriel Marcel zicea că „a-i spune cuiva: «Te
iubesc!» înseamnă a-i spune: «Tu nu vei muri niciodată!»”. În acest volum,
Magda Ursache șoptește, cântă, este rănită, se jertfește prin și pentru iubirea
care i-a făcut viața fericită. Și din acest motiv este atât de vie, iar iubirea
ei, prin frumusețe și sensibilitate, e proaspătă și nouă, dătătoare de sens și
scop. În ultimă instanță, Magda Ursache are dreptate: „Ești ceea ce iubești”.
Iubirea este speranța noastră la nemurire, la înveșnicire.
Și, pentru că întreg volumul
este împresurat de franțuzisme și americanisme, timpul predilect al autoarei
fiind „once upon a time”, cu toată nostalgia lui, lectura îmi retrezește
amintirea lui „Somewhere in time”, film de colecție, despre iubirea curată, de
vis, a doi îndrăgostiți (Christopher Reeve și Jane Saymour), pe care îi unește
și îi desparte timpul. Sau îi desparte și îi unește...
Dacă finalul poveștii de
dragoste descrise în volum este deschis, personal o provoc și o invit pe
autoare să ne ofere cât mai curând, căci este truditoare, și continuarea,
rotunjind astfel nu doar o poveste de iubire, ci îmbogățindu-și opera literară,
bogată și esențială.
Sursa: MARIAN ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu