Gabriel Rusu: Constanţa. Gramatica rememorării - (28) PERSONAJ - MARIAN ILIE

 

Gabriel Rusu:  Constanţa. Gramatica rememorării

(28) PERSONAJ  -  MARIAN ILIE

 

       Acestea sunt amintirile mele, cititorule, şi mi se pare firesc să mă citez, atunci când e cazul. E cazul. Iată ce scriam, pe la început, despre două Cenacluri în care am găsit întâmplările şi personajele cărţii: “În fragmentul de viaţă literară constănţeană pe care îl rememorez, Ovidius şi Mihail Sadoveanu erau prieteni/ prietene la cataramă şi benchetuiau (platonic şi bahic)”. Aşa era. Se întâmpla du-te-vino constant, de la săptămână la săptămână, între Aula Bibliotecii Judeţene şi Casa Armatei. La urma urmei, ambele sedii se aflau în Peninsulă, care se străduia să mai păstreze un strop de farmec de vechime, şi în vecinătatea unor aşezăminte dispuse să adăpostească, alcool contra cost, prelungiri cenacliere. Sigur, nu toţi membrii celor două cenacluri participau la acest ritual, ci numai cei din “nucleul dur” al vieţii literare. Printre aceştia l-am cunoscut pe Marian Ilie.

       Deschid o paranteză. Eu şi Val ne-am trăit adolescenţa lacomi de toate modernismele din toate timpurile, ajungând să-l simţim pe Homer contemporan cu Shakespeare, Rimbaud,  Tzara, Allen Ginsberg, Nichita. Minţile ne-au fost sucite definitiv şi frumos de ficţiunile despre libertate (nu există ficţiune care să nu fie despre libertate!). În siajul lor, am fost marcaţi de ecourile târzii (în România de atunci, întâmplările lumii ajungeau mereu târziu şi oficial ciuntite) ale mişcării hippie. Faptul că ei respingeau establishmentul lor, ne făcea si pe noi să respingem establishmentul nostru. Nu luam seama la diferenţe, participam la o cruciadă de autoeliberare… Am fost copilăroşi, dar aşa am fost şi nu-mi pare rău. Iar din establishment, al lor şi al nostru, făcea parte Armata. Apud faimosul musical Hair, manifest anti Războiul din Vietnam, Armata era un spaţiu coercitiv cu ficţiunile despre libertate şi cu libertatea. O priveam  mefient. Închid paranteza.

       Ei bine, în prezentul acestor rememorări, eu şi Val tocmai făcuserăm armata şi văzuserăm  că, atunci când nu dădeai nas în nas cu conformismul tâmp, stricteţea regulamentelor cazone nu doar îţi disciplina libertatea, te responsabiliza, ca libertatea ta să nu avarieze libertatea celorlalţi. Începuserăm să nu mai judecăm prohibitiv, ca în adolescenţă, ci permisiv. Aşa că am dat la spate mefienţa liceeano-studenţească şi ne-am apropiat voioşi de Cenaclul Mihail Sadoveanu. Mai ales că, la Ovidius, veniţi în vizite de curtoazie, îi întâlniserăm pe George Mihalcea (vechi “mircist”), Marian Ilie, Cristian Timofte, Crtistinel Pricop. Erau ofiţeri de armată (nu le le mai ştiu specializările, oricum şi le-au tot schimbat) cu mintea liberă, cu cărţi de căpătâi citite serios, cu talent de scriitor. Cred că aveau vână de paşoptişti de secol XXI (de altfel, s-au şi erxersat în direcţia asta). Ei şi alţii asemenea lor au făcut din Casa Armatei un spaţiu cultural necesar urbei. P.S. - când voi publica Constanţa. Gramatica Rememorării, Cenaclul Mihail Sadoveanu încă va exista, ceea ce arată că a avut temelii solide. În plus, ca să mă seducă definitiv, va da premii anuale, printre care Premiul Vladimir Bălănică pentru crititcă şi istorie literară.

       După ce voi pleca din Constanţa voi avea dovada că intuiţia îmi funcţionase bine. George Mihalcea şi Cristian Timofte vor face gazetărie socio-politica “la baioneta” (nu m-am putut abţine, asta-i) şi vor scrie poezie, primul, şi roman, al doilea. Marian Ilie, absolvent al Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, Secţia Limba Turca, va fi un dinamic traducator/ ambasador al literaturii turce moderne în romaneşte şi, esenţial, poet pe cont propriu.

       În perioada mea de acut balans existenţial, când ştiam că plec, dar nu ştiam unde ajung, am maers cu un tren de seară Constanta-Bucuresti. S-a întâmplat să călătoresc cu Marian Ilie, era însoţit de baietelul lui. Eu eram un tată înspăimântat, cu un munte de cenuşă peste speranţă. El era un tată care credea în ziua de mâine. Am tot vorbit timp de trei ore şi.  Poate avea ori n-avea habar de muntele meu de cenuşă, oricum, când am coborât în Gara de Nord, optimismul lui, care nu accepta nu, îl redusese la o colină suportabilă, Am a-i mulţumi!

       După ani care vor face mai mult de un deceniu, ne vom reîntâlni. Îi voi scrie prefaţa la Dreaptă dragostea mea  Mellactonia.  Prima din…

                                      - Cărţi de identitate -  

       Reiau prefaţa, căci, spusa lui Laurenţiu Ulici, cartea aceea era prima verba.

       I-a fost dat omului contemporanul nostru să trăiască vremuri tulburi şi tulburătoare pentru suflet, acea parte inefabilă a alcătuirii sale care este în măsură să îi dea identitate definitorie şi definitivă. După cum ne-au avertizat cei vechi, atunci când ştiinţa divorţează de conştiinţă, omenescul din noi este invadat de cangrena entropiei, iar adesea, până la ruinarea lui completă, altadată benefica tehnologie cufundă în somn raţiunea şi, prin rapt, o condamnă la zămislirea de monştri. Şi astfel încep să ne bântuie ariditatea sentimentală şi impotenţa comunicaţională. Renunţând să ne mai atingem una de alta fiinţele de carne şi sânge, refugiindu-ne în spaţii virtuale de cele mai multe ori  coşmareşti. Ne trezim (şi ne complacem !) teribil de singuri într-un ocean de singurătăţi între care cunoaşterea prin iubire, de sorginte divină, a fost scurtcircuitată. Nu mai adastăm îndelung la marginea cuvântului, ca să deprindem magia de a-l rosti şi iscusinţa de a-l înţelege. Am ajuns, cu trufaşă inconştienţă ce frizează demenţa, să credem că putem vieţui fără poezie – poezia simţului authentic şi a gândului adevărat. Ei bine, poezia nu moare şi nu capitulează. O dovadă certă o constituie însăşi cartea pe care aţi început să o rasfoiţi acum. În Dreaptă dragostea mea  Mellactonia, Marian Ilie ambiţionează şi reuşeşte să ne convingă că existenţa noastră se mişcă deplin pe orbita destinului numai dacă intră în armonie cu incandescenţa emoţiilor fundamentale.

       Poetul este un fantast împătimit de întâmplări existenţiale intens senzoriale. Lumea lui seduce cu sunete, culori, mirosuri, gusturi şi atingeri epidermice – toate explozive. Universul este trăit in materialitatea sa cu ardoare, la modul stihial, însă iubirea reprezintă principiul care guvernează luminos toate cele ce sunt, ordonând sapienţial haosul. Numai ea, iubirea conferă sens integrator pasiunilor aleatorii. În fapt, poemele lui Marian Ilie configurează un mic tratat de fizica poemului si metafzica iubirii, apt să îndrepte vitalitatea terestră spre înţelesuri celeste. Pe de o parte, versul, construit cu migală, mizează pe prozodia care generează muzicalitate şi pe metafora ce ţinteşte ipostaze ale condiţiei umane. Iată un exemplu: Mi-a fost scris să te aflu pierdută/ nu odată - de-o sută de ori/ te sărut şi mă fulgeri prin pori/ mac irumpt peste flori de cucută/ cu miros ca de carne de ciută/ împătimind vânători// Retrăim acel trist embargou/ nu mi-e dat să te prind în vârtej/ ne chircim ca-ntr-o nucă doi mieji/ ne strigăm şi ne suntem ecou/ trupul meu se aprinde din nou/ ardem - dar singură ieşi// Şi mi-e dor şi te caut şi-mi vii/ şi mă-mbeţi cu-acei stropi de derută/ ce-mi evocă vânarea de ciută/ când te iert – că decât aş ţinti/ mai degrabă din munţi şi câmpii/ îi fac trupului tău o redută (Vânătoare).

       Pe de altă parte, iubrea nu este redusă la o simplista  fiesta a senzaţiilor, ci îşi dezvăluie cele trei trepte/ înfăţişări/ rituri iniţiatice, anume Eros,Philia, Agapia. Iată un exemplu : Să-mi rămâi în preajmă  adorato/ în tustrele dragostele mele/ Eros-Fil-Agapia – spre ele/ duce Marea Taină ce-am aflat-o// cununându-mi sufletul cu tine/ la altar de codru de mesteacăn/ de la care cununaţii pleacă-n/  lungi călătorii prin lumi vecine// Când ajung la bolţi de vâsc secrete/ Dumnezeul Dragostei  Căruntul/ le deschide Cerul şi Pământul/ şi le dă răgaz să se desfete// Cer deschis  Pământ deschis  eu tremur/ desfătându-mi sufletul şi trupul/  cu Întregul tău  pe care rupu-l/  în bucăţi de spaţii şi de vremuri// ce le ţin în preajmă  să mă satur/ şi să flămânzesc de hulpăvie/ să rămân eu însumi pradă ţie/ ambii  slobozi din tustrele laturi (Slobozi din tustrele laturi)

       Pentru Marian Ilie, iubirea genuină este, în egală măsură, patimă vulcanică şi meditaţie de adîncime, o perpetuă înălţare dinspre profan spre sacru. Însă aceste două constante ale fiinţei umane nu sunt percepute ca fiind antagonice, ci mai degrabă prinse  într-o relaţie «fraternă», de atracţie magnetică. Cunoaşterea carnală o cere organic, în oglindă, pe cea spirituală. Poetul este un  fin pastelist al lumescului: frecventează  cu nesaţiu nostalgia (vezi Iarbă de gală şi toate celelalte poeme prin care galopează cu excelenţă cai metaforici) şi practică voluptuos baladescul (vezi Pentru cea care pleacă, Romanţă, Dreaptă dragostea mea etc.). Totodată, poetul intuieşte frisonând mistere cosmice şi explorează tâlcuri de demult (vezi Ca-n joacă, Plină de gol, Vânt de tine şi nu numai). Dar, totuşi, cel care ştie să vorbească cel mai bine despre poet este poetul, într-un astfel de autoportret ironic-jucăuş:  Doamne-am ispăşit cincizeci de ani/ şi-mi gem măruntaiele de lavă/ mă visez coroană de castan/ îngânând furtunile-n octavă//  Că de un mileniu şi ceva/ mă tot prosternez sfios la tine/ mă adeveresc în frunza ta/ şi mă îndârjescsă-mi fie bine// Am ajuns răscrucea de milenii/ fără înălţări filozofale/ am strivit şi-am mângâiat vedenii/ întru preamărirea frunzei tale// Iată – am trecut cincizeci de spire/ ca bătute-n muchie de piatră/ am ucis iluzii bând iubire/ îmbătându-mi trupul – Doamne iartă// c-am tot cutezat să vreau mai mult/ decât poţi să-mi laşi  aşa  în fugă/  dându-mi trupul jindului ocult/ dar ascultă-mi şi această rugă:// Am cincizecide ani – mai dă-mi pe-atât/ să mă ghiftui Doamne-al meu  de viaţă/ să-mi atârn iubirile la gât/  salbă moale-n dealuri de  verdeaţă//  Să mă laud  c-am avut noroc/ câştigând încrederea ta oarbă/ şi  trecându-mi sufletul prin foc/ m-am purificat - m-am făcut iarbă (Rugă).  Şi în felul acesta trăirea prinde trup de cuvânt, iar cuvântul dobândeşte carne de trăit.

       Se spune, pe drept, «de la musique avant tout chose». Poemele lui Marian Ilie au o muzicalitate deosebită, structurală, deopotrivă la nivelul învelişului sonor şi la nivelul semnificaţiei. Îl cunosc pe poet şi îi cunosc poeziile de mulţi ani şi multe întâlniri cenacliere. Tu însă, iubite cititorule, nu îl cunoşti. Poţi să  treci pe langă el pe stradă şi să îl ignori. Nu-i ignora, însă, cartea. După ce vei da ultima pagină, fii sigur că îţi va merge la suflet. Şi mai ales, aşa cum spuneam, sufletul tău are nevoie de poezia care nu moare şi nu capitulează, de cuvântul care, istorisind emoţii, emoţionează.

      

       Dup[ prima verba Marian Ilie a scris şi a publicat constant : A doua Scrisoarea III (2010), Cântece din Prepeleac (2011), Lampa mea cu gânduri mov (2012),  Cuvintele, ah, cuvintele (2015),  Tristeţi pontice (2017), acesta din urma un volum bilingv, în română şi turcă, traducătorul fiind poetul însuşi.

       Poetul vibrează muzical în continuare şi sunt în-fiinţate în retorica baladescului, adică explorează/ exploatează liric o naraţie. Treptat, exultaţia firii omeneşti şi lumeşti, carnavalescă la începuturi, începe să fie străbătută de fiorul meditativ : Am tot săpat fântâni spre cer/ Adevărate artefacte/ În năzăriri de azi şi ieri/ Şi-n fel de fel de stări abstracte// Ca să adap la ele cai/ Şi-un regn întreg de sentimente/ Sub vălul unei guri de rai/ Împresurat de stări latente // Ieşeam în zori cu cai perechi/ Fără să le fi pus căpestre/ Păşeam pe-aceleaşi urme vechi/ Din întâmplările terestre// Când setea ne dădea târcol/ Beam timp din siderale ciuturi/ Apoi pierduţi prin spaţiul gol/ Ne întorceam spre începuturi//  Aşa am scris tratate-ntregi/ Despre condiţia umană/ Pe care împăraţi şi regi/ Le-au fost deschis mereu ca rană  (Am tot săpat fântâni, din Lampa mea cu gânduri mov). Marian Ilie se aşează în linia unui tradiţionalism al motivelor tematice. Câmpia, cu fântâni perene, foşnete de ierburi antedeluviene, cai arhetipali, constituie spaţiul magic în care conştiinţa umană are a-şi afla latitudini şi longitudini. Însă toate acestea sunt scrise într-o stilistică molipsită de modernism. Versul nu se risipeşte explicativ, este tăiat după cutuma adresării directe, a tonului eruptiv, a metaforei implicite :  Ah, cuvintele să nu fi fost/ cum te-aş fi mai murmurat eu/ cum ţi-aş mai fi rânduit/  frumuseţea pe buze şi cum/ m-aş mai fi făcut înţeles/ în dezordinea asta din jur ?// Despre mine ce-ai mai fi/ ştiut  din fiinte şi lucruri şi stări/ neastâmpărată imaginaţia/ cum ţi-ai mai fi alcătuit-o/ cum aveai să mai deguşti/  afinele plăsmuirii cele zemuitoare în sânge/ în târziu de noapte sur/ peste care luna trece/ ca un sfânt fior pe cer?//  Ah, cuvintele din gânduri/ împânzitele de noime/ încrengând eternitate/ efemeră unduire  palide/ realităţi şi o lungă trecere/ ca ieşitul la arat  undeva/ prin Universul semnelor/ de întrebări!  (Ah, cuvintele !... din Cuvintele, ah, cuvintele). În poemele din urmă (last but not  least !)  Marian Ilie percepe existenţa intens fantast şi intens semnificativ:  Toţi caii din lume-au luat calea mării/ trupul nu se mai desprinde/ de sufletul care-l mână şi vara/ aceasta - nu presimţiţi? – ar putea fi eternă// Toate drumurile de ţară duc la un ţărm/ rememorând invers urcarea primară/ când prin riduri desfundate trecea/ fără de coviltir istoria  ca o căruţă/ hodorogind, hodorogind – trăiesc aşadar/ sentimentul marii întinderi albastre/ ca sub un coif bătut în opale/ temător doar de lancea singurătăţii  ea/ însăşi albastră şi aducătoare de halucinaţii/ şi iubind cu o poftă nebună ploile/ furibunde pe noi – vă spun/ viitorul e ca o corabie feniciană/ (adulmecată după numai mirosul purpurii) – / cum deci să goneşti de sub ochi albastrul/  marin ca o apăsătoare obsesie/ înaintea marilor inundaţii (Obsesie cu albastru , din Tristeti pontice). Timpul nu mai are doar flux, ci şi reflux, clipa reformulează eternitatea, pecum întâmplarea dă sens vieţuirii.

       Marian Ilie este şi adept al versului justiţiar care lacereaza prezentul socio-politico-ideologic. |Cum nu cred în poezia care da prêţ conjuncturalului, nu îl urmez pe această cale. Îl prefer când îşi priveşte singurătatea : Cu sudoare se scrie/ acest poem  unde totul/ se-ntâmpla tranşant// singurătatea te explică şi naşte – te-ai ascuns în cuvinte/ ştanţate prin monetării de bleu/ şi-ţi aud în oase copiii cei falnici/ sunând trompete  sunând alăute/ sunând venerabilul salt de duminică/ pur omenesc - fiul meu se visează cocor/ şi vrea aripi (Poem, din Tristeţi pontice. Singurătatea lui este, poeticeşte, emblematică pentru fiecare dintre noi. Desigur, el va alege şi îşi va urma neabătut drumul, oricare va fi acesta.

                                             - Va urma –

       Pe Marian Ilie îl întâlnesc neaparat cel puţin odată pe săptămână. Nu la Bucureşti, nu la Râmnicu Sărat, unde s-a tras el mai aproape de Brăila natală. Ci pe net. Este neobosit în a disemina întâmplări culturale de tot felul. Sigur, mai ales literare. El îmi dă de ştire despre apariţii de reviste, despre concursuri şi festivaluri, despre emisiuni Radio şi Televiziune în care scriitorii români de astăzi demonstrează că există şi rezistă. Îl aştept săptămâna viitoare, dar îi aştept şi viitoarea carte.