Vasilica Grigoraș: KITSCH-UL PE VAL
„Se pare că omul modern nu mai poate
fi fascinat decât de senzaţional şi
de kitsch.”
(Vasile Ghica)
Tot
mai mult ne plângem astăzi de fenomenul kitsch. Şi pe bună dreptate. Cu voia
noastră, prostul gust trăiește o adevărată aventură, iar noi hălăduim într-o
harababură continuă. Suntem departe de a trăi o reală efervescență culturală,
artistică, literară… și ne confruntăm cu un haos modern stăpânit de anarhie și
corupție, în numele libertății de creație și a democrației vieții sociale. Se
proliferează chiar şi în domeniul ştiinţific şi spiritual, însă este
indispensabil legat de artă, aşa cum este şi neautenticul.
Kitsch-ul
nu este ceva nou, ne spune Abraham Moles, ci „este un fenomen care a existat în
toate timpurile şi în toate artele şi ajunge la apogeu în epoca triumfului
burgheziei, apoi în epoca societăţii de consum. Intrarea în Parnas a
burgheziei, este considerat punctul culminat al stilului de viaţă burghez al
cărui mod specific de alienare este kitsch-ul.”
Multe
elemente ale spiritului kitsch provin din München, această Atenă a Europei
Centrale, care reprezintă capitala de necontestat a acestui fenomen, care i-a
dat și numele. Pe măsură ce se depăşeşte progresiv kitsch-ul romantic din prima
perioadă încheiată cu „epoca 1900”, începe să se construiască un kitsch modern
prin mecanisme socio-culturale asupra unor fenomene economice.
Despre
kitsch s-a discutat mult şi se mai discută încă. Kitsch-ul este de câteva
decenii în neîntreruptă actualitate, la fel ca şi atitudinea anti-kitsch
manifestă, declarată. Kitsch-ul este astăzi una dintre etichetele
estetic-peiorative cel mai des utilizate. Explicaţia principală a faptului
rezidă în însăşi amploarea şi nocivitatea fenomenului incriminat. Frecvenţa şi
asprimea sancţiunilor sociale punitive constituie întotdeauna indicii ale
adâncimii şi proliferării viciului.
Au
existat multe încercări de definire a kitsch-ului. În lucrarea „Kitsch-ul,
fenomen al pseudoartei”, Herman Istvan atribuie kitsch-ului aproape toate
calificativele periorative: „surogat (artă-surogat, lume-surogat,
realitate-surogat) şi epatare, succes facil şi fals, minciună, ipocrizie şi
mediocritate, prost gust, gust estetic primitiv, gust estetic pervertit şi
unidimensionalitate, logică reductivă, convenţionalism şi vulgaritate, erotism,
, suprasolicitarea instinctelor, sentimentalism, sclifoseală şi cosmopolitism,
naţonalism, atitudine apologetică, conservatorism, spirit mic-burghez, morală
convenţională şi epigonism, experiment pueril și reflex al ignoranţei artistice,
cultul snob al avangardei etc”.
În
„Mic dicţionar enciclopedic”, kitsch-ul este definit ca: „termen desemnând
produsele cu caracter de pseudo artă, care promovează prostul gust şi se
caracterizează prin platitudine, imitaţie superficială a operelor de artă şi a
elementelor folclorice, falsul patos, lipsa de originalitate, de profunzime şi
de semnificaţii social-umane superioare, pervertirea cerinţelor estetice”.
Deci,
cu certitudine, fenomenul kitsch aparţine zonei prostului gust, dar nu se
identifică cu acesta, o delimitare absolută, exactă a sferei kitsch-ului fiind
imposibilă. „Orice fărâmă de kitsch există în orice artă”, spune Hermann Broch,
fiindcă în orice fel de artă există un minimum de convenţionalism, de care nu
este scutit niciun artist.
Kitsch-ul
este un fenomen social universal, permanent, de mare anvergură, care este legat
de un anumit stil de viaţă. „Există, deci, o artă kitsch sau mai degrabă un
kitsch al Artei, care se referă fie la obiecte de artă, în sensul clasic al
termenului, fie la un tip de aranjare a acestora într-un cadru dat şi la
relaţiile dintre ele; se poate vorbi, deci, de o operă kitsch (de ex. o statuie
din biserica Saint-Sulpice sau un castel din Bavaria), după cum se poate vorbi
de o ambianţă kitsch (de ex. salonul tip 1895 sau marile magazine de
antichităţi)”. (Abraham Moles) Ca şi arta, kitsch-ul este o problemă de grad.
Între kitsch-ul în forma sa mai directă şi mai brutală de manifestare şi arta
autentică se înşiruie o gamă întreagă de forme intermediare. De aceea el nu
este numai pseudo artă şi gust estetic pervertit, ci, într-un anume sens,
„artă” proastă, eşec artistic.
„Kitsch-ul
apare ca o mişcare permanentă în interiorul artei, prin prisma raportului
dintre original şi banal” (Abraham Moles). Mecanismul producerii efective a
kitsch-ului poate fi înţeles dacă pornim de la ipoteza că acest produs este
consecinţa unui proces de comunicare alterată între două sisteme:
transmiţătorul şi receptorul, creatorul şi publicul.
Întâlnim
la tot pasul, în toate domeniile vieții umane şi, deşi, la prima vedere pare
inofensiv, în realitate este un invadator redutabil, greu de stăvilit. Nu
există niciun domeniu de activitate în care kitsch-ul să nu fi pătruns într-o
formă sau alta. Confuzia și amestecul valorilor cu nonvalorile, înlocuirea
naturaleții cu excentricitatea au determinat instalarea kitsch-ului în toate
domeniile existenței și activității umane mai mult ca niciodată. Prostul gust
dă pe din afară și defilează nestingherit pretutindeni. Am îmbrățișat ca stil
de viață kitsch-ul cel de toate zilele și defilăm la braț cu el în tot timpul
și-n tot locul. Câteva exemple elocvente. Încercarea de a îmbogăți cromatica și
gama de modele ale costumelor naționale românești, inițiativa de a îmbunătăți
și îmbogăți arta populară tradițională românească este un bluff de proporții,
un kitsch. În timpul pandemiei s-au pictat cadre medicale cu chip de sfinți,
numindu-le icoane. Cu siguranță slujitorii sănătății au merite deosebite, s-au
implicat cu trup și suflet, au făcut fapte de toată lauda și merită aprecierea
și prețuirea noastră, a tuturor, însă ideea și realizarea unor tablouri, pe
lângă faptul că reprezintă un kitsch din punct de vedere estetic, este și o
blasfemie la adresa credinței, a ortodoxismului.
De
la o vreme toate artele sunt sufocate de tendința hedonistă de exprimare a
artistului, actorului, omului de cultură și de creație. Maniera de a transmite
emoții și trăiri prin promovarea cultului plăcerii este motivată prin faptul că
acest lucru este dorit de consumatorul de artă și cultură. În fapt, hedonismul
este o concepție etică și un curent filosofic care proclamă plăcerea, desfătarea
drept binele suprem, iar dorința de a o obține este principiul de bază al
comportamentului uman. Nici acest lucru nu reprezintă o noutate. A apărut din
vechime în Roma antică, preluat în Grecia și dezvoltat în timpul Renașterii cu
puternice accente antireligioase. Căutarea plăcerii și fericirii cu orice preț
era considerată înclinarea naturală a omului de a evita suferința. Astăzi
asemenea comportament a atins culmi nebănuite, dezumanizând omul prin
vulgaritate, desfrâu, obscenitate, lipsă de minimă decență, lipsă de respect și
vitregirea copiilor și tinerilor de însușire a unei atitudini morale coerente.
Prin reducerea vieții omului la instincte primare se promovează un obscurantism
de joasă speță, având ca efect atitudinea ostilă față de propagarea adevăratei
culturi și condamnarea la înapoiere culturală.
Kitsch-ul
a evoluat ca urmare a instalării civilizației moderne și a inundat cu o forță
de nestăvilit și mijloacele de comunicare în masă, atât în presa scrisă cât și
audio-vizuală. La tot pasul, la ordinea zilei articole și emisiuni cu conținut
deșănțat, arbitrar, printr-o exprimare suburbană și subculturală, transmit doar
mesaje negative, stări și trăiri îngrijorătoare, provocatoare de stres și
depresie la scară națională și planetară. Consideră acest stil de informare un
principiu deontologic și o obligație de serviciu, cu sau fără conștientizarea
efectului asupra omului. Sub masca informării corecte s-a instalat treptat și
sigur kitsch-ul, din păcate așezându-l la rang de principiu al artei informării
în masă.
Atât
în producțiile cinematografice cât și în politică kitsch-ul reprezintă o formă
de manipulare și se regăsesc multiple forme: kitsch vestimentar, kitsch
oratoric, kitsch ideologic, propagandă kitsch, kitsch electoral, kitsch
oligarhic, leader kitsch, kitsch burghez, toate îngemănate în ceea ce numea
Abraham Moles „kitsch-ul mediocrității”.
Kitsch-ul
se regăsește în toată plenitudinea sa și în modă. Moda impusă de elite, dă
naștere kitsch-ului prin încercarea oamenilor de rând de a opera cu simboluri
reprezentând ierarhia socială a elitelor, însă modelele pe care le imită nu
reprezintă elita sau stilul clasei superioare. Fenomenul kitsch se naște din
nevoia oamenilor de rând de a se apropria de artă, astfel se ajunge la
combaterea kitsch-ul prin kitsch.
Este
oare kitschul o fatalitate, adică omul este neputincios în a interveni, într-un
fel sau altul? Rolul deosebit ce revine omului în arta esteticului este
intervenţia printr-o acţiune energică şi perseverenţă de educaţie, astfel încât
această formă de „poluare” estetică atât a formei cât și a conținutului să fie
cât de cât limitată, ţinută sub control. De aici, utilitatea elaborării unei
strategii anti-kitsch, problemă aproape la fel de greu de realizat ca şi
transpunerea efectivă a soluţiilor adoptate. Pe de altă parte, soluţii radicale
cu eficienţă garantată nu există. De aceea se apelează la acţiuni cu
valabilitate restrânsă, axate pe obiective delimitate, adresate anumitor
categorii de subiecţi.
În
consecinţă, acţiunea educațională anti-kitsch trebuie să se integreze în
ansamblul procesului de instrucție și formare a omului în general, și din punct
de vedere estetic, în particular. Încadrarea combaterii kitsch-ului şi a
prostului gust în procesul mai cuprinzător al întregii educaţii, este în aceeaşi
măsură şi din aceleaşi motive necesară ca şi încadrarea acesteia din urmă în
activitatea de instrucţie şi educaţie. Educaţia anti-kitsch are două
componente: pe de o parte, formarea şi educarea artistică, estetică a celor cu
înclinaţii, aptitudini, talent artistic, a creatorilor, din fragedă copilărie,
pentru ca produsele lor artistice să nu cadă în „păcatul” kitsch-ului, iar pe
de altă parte, educarea receptorilor, consumatorilor de artă, a publicului
pentru a-şi însuşi acele criterii valorice de apreciere a operelor artistice,
astfel încât să poată distinge între arta autentică, veridică şi kitsch. În
consecinţă, se impune un proces continuu de educaţie. Numai astfel, kitsch-ul
poate fi sancţionat de public, artistul va fi conştientizat de valoarea operei
sale şi va încerca să-şi perfecţioneze stilul în actul de creaţie. Factorii
educaţionali implicaţi (şcoala, familia, biblioteca, muzeul, biserica,
cinematografia, mass-media etc) au o misiune deosebit de dificilă. Cel mai
prielnic teren pentru înflorirea kitsch-ului îl constituie semidoctismul,
educaţia superficială. Nu există un antidot care să garanteze cuiva imunitate
faţă de microbul kitsch-ului, dar rezistenţa la această „maladie” este direct
proporţională cu atitudinea spirituală.
Combaterea
eficientă a kitsch-ului şi a prostului gust reclamă o lărgire a preocupărilor
şi activităţilor educative cu mult peste limitele acestei forme de „virusare”
estetică şi chiar cu mult peste limitele esteticului în general. Cultivarea
gustului estetic este imposibilă fără o conduită morală şi fără lărgirea
continuă a orizontului cunoaşterii. Un om cu o oarecare pregătire culturală,
intelectuală, artistică, spirituală poate distinge mai uşor între artă
adevărată şi kitsch.
Educaţia
estetică nu este o simplă bătălie, ci un război lung şi greu, care nu se poate
încheia într-un viitor previzibil. Dar, se va încheia vreodată? Problema rămâne
deschisă, deoarece „Kitschul este artă fără sistem imunitar.” (David Bergman)
VASILICA
GRIGORAS
Abraham Moles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu