miercuri, 25 mai 2022

Al. Stănciulescu-Bârda - MINILECTURA cu GAND de SEARA, DOAR O VORBA... 26/05/2022 - 31/05/2022

 



Lecția de Drept

 

 

Domnul Costică Enășescu era avocat vestit în satele din munții Mehedințiului. Plecase de timpuriu din Balta, satul său natal, ajunsese om al legii și se stabilise la Petroșani. Acolo își făcuse un renume, avea vad de clienți, avea venituri substanțiale. Trimisese bani de acolo cumnatei sale din Balta, Ioana Maga, și aceasta îi construise o vilă cum nu se prea văzuse în împrejurimi. Când a ieșit la pensie, s-a retras la Balta și acolo și-a petrecut ultimii ani.

 

Domnul avocat, cum îi spunea toată lumea, avea programul lui, obiceiurile și tabieturile lui, deosebite de ale localnicilor. Nimeni nu-l critica pentru asta, ci toți socoteau că un om cu carte și cu prestigiu ca dânsul are dreptul la orice. Nici chiar pentru lenea de care dădea dovadă zi de zi nu-l acuza nimeni și nici nu râdeau de el, așa cum ar fi făcut-o dacă altul ar fi fost în cauză.

 

Într-o zi, domnul avocat plecase să-și facă plimbarea zilnică de șase kilometri. Totul obișnuit, numai că în drumul său a apărut ghinionul. La poarta Părintelui Stelică Zoican se jucau câteva fetițe, printre care și ale preotului, Marilena și Irina. Erau mici, de cinci-șase ani, dar îl cunoșteau pe domnul avocat și știau că le este unchi. Când a ajuns în apropierea grupului, Irina l-a observat și i-a strigat:

 

,, - Moșule, plecași să te plimbi?”

 

Întrebarea i-a căzut rău avocatului.

 

,, - Îți arăt eu ție să-mi mai zici mie ,,moșule!”

 

Nu suporta să i se spună ,,moșule”. Toată viața fusese ,,domnul avocat”. Acum, dintr-odată să fie numit ,,moșule”, era prea de tot.

 

Domnul avocat a făcut pe supăratul, a ridicat bastonul deasupra capului și a pornit-o grăbit spre grupul de fete. Toate s-au retras și au așteptat să vadă evoluția lucrurilor, numai Irina a pornit-o grăbită, sărind de pe un picior pe altul și strigând bucuroasă:

 

,,- Moșule, moșule, moșule!”

 

Avocatul a continuat s-o urmărească, deși își dădea seama că nu o poate ajunge. Fata a intrat pe poartă și a pus cârligul. Bătrânul a introdus degetul pe crăpătura porții și a scos cârligul din locașul lui și poarta s-a deschis imediat. Fata i-a strigat:

 

,, - Moșule, nu intra în curte, că dau drumul la câine!”

 

,, - Ți-arăt eu ție!” a mai zis avocatul cu vitejie.

 

Fata a alergat la câine. Cotei, un câine ciobănesc mare și puternic, răpea în lanț. Fata a pus mâinile pe gâtul câinelui și i-a tras lanțul pe cap. Când s-a văzut liber, câinele n-a mai așteptat o clipă. S-a repezit ca săgeata spre domnul avocat. Acesta, dându-și seama de pericol, a făcut repede stânga-mprejur și a vrut să iasă pe poartă. N-a mai apucat. Câinele l-a prins de pulpa piciorului și a tras cu putere. I-au rămas în gură o fleică  de carne și o bucată mare de stofă ruptă din pantaloni. Omul a țipat de durere, de mânie și cu mare greutate s-a îndepărtat de locul cu ghinionul, bombănind furios. Câinele s-a retras în curte, după ce ,,inamicul” s-a depărtat.

 

Când a venit de la oraș, către seară, Părintele Stelică a aflat toată povestea de la fete, cu lux de amănunte. Și-a dat seama că situația e gravă. A plecat imediat spre casa avocatului. Îi era unchi. L-a găsit în casă, culcat pe pat, cu piciorul bandajat.

 

,, - Unchiule, auzii că fetele mele te necăjiră și câinele te mușcă! Eu suport toată cheltuiala. Dacă vrei, te duc la spital. Oricum, eu îți cumpăr stofa care ți-o place dumneata și mergem la croitor să-ți facă pantaloni!”

 

Părintele a mai continuat cu câteva fraze de genul acesta.

 

Avocatul Costică Enășescu l-a ascultat tăcut, apoi, cu un aer sobru, i-a zis cu voce gravă:

 

,, - Mă, nepoate!  Lasă tu spitalul, lasă croitorul. Nu ai tu nici o vină, nu au fetele nici o vină. Eu sunt singurul vinovat. Irinuca ta mi-a dat azi cea mai bună lecție de Drept, pe  care am primit-o vreodată! Nici un profesor nu mi-a arătat în facultate atât de clar ce înseamnă legitima apărare. Îmi pare rău că nu  fură de față și studenți de la Drept. Aveau ce învăța. Fii atent aici, fapta ei întrunește toate condițiile pentru a fi încadrată în categoria legitimă apărare. Îmi zise ,,moșule”. Nu zise ceva rău. Atât ca rudenie, cât și ca vârstă, ,,moșule” mi se potrivea. Nu era o jicnire, nu era o insultă. Eu am făcut pe supăratul, dar fără motiv. Eu am ridicat bastonul, amenințându-o. Raportul de forțe era inegal. Ea nu era înarmată. Putea să ia piatra și să-mi dea cu ea în cap, dar n-a făcut-o. A fugit în curtea casei sale să se apere. Unde era să se ascundă? M-a avertizat să nu intru, fiindcă dă drumul la câine. N-a avut, deci, intenția să-mi facă rău. Dimpotrivă. Eu nu am luat în seamă avertismentul și am intrat înarmat în curtea casei tale. Fata a eliberat câinele din lanț, ca să se apere. A fost în legitimă apărare.

 

Nu pot să înțeleg cum am  făcut eu prostia asta. Eu, care toată viața am pledat la bară, fie ca apărător, fie ca acuzator, pe tema legitimei apărări și am băgat oameni în pușcărie pentru asta, să nu-mi dau seama că încalc legea în halul ăsta? Îmi merit consecințele. Bă, nepoate, să ajuți fata asta să învețe carte, că va ajunge departe. Îi merge mintea! Iar dacă va mai întâlni vreodată vreun prost ca mine, va ști să se descotorosească de el.

 

Și să mai știi, mă, nepoate, că vrusei și eu să mai fiu copil astăzi, măcar pentru câteva minute. Vrusei să mă cobor la mintea copiilor și să mă joc cu ei, ca ei. Toate sunt cu vremea lor, nepoate! Eu nu mai sunt de joacă! Și câinele înțelese asta, fiindcă pe un copil nu s-ar fi repezit!”

 

Și domnul avocat a rămas singur și trist, repetând lecția despre legitima apărare, pe care i-o predase de dimineață nepoata Irinuca. 

 

(Lecția de drept, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIII(2014), nr.  273, pp.  4-5; în vol. Scrisoare pastorală”, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. VII, 2015, pp. 544-545; în vol.  Pr.  Stelian Zoican, Pr.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Oameni, fapte, întâmplări, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2015, pp.  193-195; în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr.  Severin, an.  XXII(2020), nr.  1058(10 dec.), p.  12).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

LOPATA

Sfantul Nicolae Velimirovici

 

 

„Aria” întruchipeaza lumea lui Dumnezeu, „lopata” simbolizeaza Judecata lui Dumnezeu, iar „hambarele” – Împaratia lui Dumnezeu. Pe cei drepti Domnul îi aduna în Împaratia Cerurilor, precum bobul de grâu, iar pe cei pacatosi îi arunca în foc, precum pleava si neghinele.

 

 Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 54

 

 

ARBORELE FIRAV

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Mândria se aseamana unui arbore foarte înalt si încovoiat, toate ramurile caruia sunt firave, si pe care, daca se catara cineva, îndata se va prabusi de la înaltime.

  

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 52.



Cenzura

 

 

În fiecare an, când vine 15 Septembrie, gândul mă poartă peste ani, la prima mea zi de școală. Parcă mă văd pe drumul satului, dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna greu în spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o librărie și ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot ce aveau acolo, ca să-și facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam spre școală cu bucurie, dar și cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta.

 

Am ajuns la școală. Curtea era plină de copii. Veniseră și câțiva părinți, mai ales ai celor de clasa întâia. În așteptarea sunetului de clopoțel, Doamna Învățătoare umbla printre noi, schimba câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinții lor. A ajuns și la noi.

 

,,- Ia să văd ce are așa greu în ghiozdan?”

 

Tăticu mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a desfăcut și doamna a început să scoată tot felul de caiete.

 

,,- Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta nu!”

 

Din toate câte aveam, au rămas bune doar trei, unul de caligrafie, unul de aritmetică și unul de desen. Pe celelalte i le-a pus în brațe lui tăticu să le ducă acasă. Tăticu a ținut să-i spună  învățătoarei:

 

,, - Doamnă, vreau să vă spun că al meu știe să citească și să scrie!”

 

Învățasem începând din iarnă. Știam să scriu cu litere mari de tipar. Doamna s-a oprit puțin, apoi i-a tăiat-o scurt lui tăticu și a plecat mai departe:

 

,,- Lasă, lasă, Nicolae, că am mai văzut eu filfizoni de ăștia!”

 

Tăticu a rămas fără grai. Îi fusese și dumnealui învățătoare cu ani în urmă și de multe ori îmi povestea de bătăile pe care le lua el și cei din clasa lui de la doamna învățătoare. Când am auzit-o de data aceasta, mi-a înghețat inima. Frica mi se cuibărea tot mai statornic în suflet.

 

Doamna Învățătoare a ținut un scurt discurs. Am reținut din tot ce a spus, că acolo, la școală, dumneaei ne este și mamă și tată și acolo va trebui să facem numai ce va zice dânsa. După cuvântarea doamnei, părinții au plecat acasă și ne-au lăsat pe mâna dânsei. Școala avea două camere folosite ca săli de clasă, o cancelarie și un hol mic. În fiecare cameră funcționau câte două clase: a întâia cu a treia și a doua cu a patra. Doamna lua în anul acela clasa întâia și a treia. Nu mai știu ce activități au mai fost în prima zi de școală, știu doar că pe noi cei de-a-ntâia ne-a învățat o poezie, pe care o știu și azi:

 

,,Carte dragă, de la tine,

Eu pot multe învăța,

Tata tot mereu îmi spune

Și eu cred că este așa.

Vino dară de mă-nvață

Și eu te voi asculta!”

 

A repetat-o cu noi, până am învățat-o. Nimeni nu era așa bucuros ca mine la sfârșitul orelor. Știam o poezie, eram cineva. Nu fusesem la grădiniță, pentru simplul motiv că nu exista grădiniță la noi în acea vreme. Am ajuns acasă și, înainte de a mă așeza la masă, am ținut să recit poezia în auzul părinților, care au rămas uimiți de atâta știință de carte de care dădeam dovadă. Tăticu, după oarecare chibzuială, mi-a zis:

 

,,- Mă, ia scrie tu poezia pe caiet! Să vezi ce-o să se bucure Doamna!”

 

Mi-a plăcut ideea și m-am apucat de treabă. Am scris-o pe caietul de aritmetică, pe prima pagină. A doua zi eram țanțoș ca un curcan înfoiat. Nu numai că știam poezia, dar o și scrisesem. Doamna ne-a predat prima lecție. Cred că era vorba despre punct. Ne învăța să facem puncte. Mergea dânsa la fiecare și-i făcea câteva puncte la începutul câtorva rânduri, urmând ca elevii să continue. A ajuns și la mine. Când a văzut poezia, cred că i s-a făcut negru în fața ochilor.

 

,,- Cine a scris aici?” a întrebat ca la interogatoriul poliției.

,, - Da, Doamnă, eu!”

,, - Ți-am spus eu s-o scrii?”

,,- Da, Doamnă, m-a pus tăticu!”

,, - Aici eu îți sunt și mamă și tată și nu faci decât ce-ți spun eu să faci!”

 

În clipa următoare, peste obrajii mei s-au prăbușit palmele doamnei. Numai de două știu, dar n-aș putea băga mâna în foc că n-au mai fost și altele. După primele două n-am mai știut nimic. Parcă mi s-au blocat toate simțurile. Vederea mi s-a încețoșat, urechile au început să-mi zvâcnească ritmic, inima îmi bătea nebună. Am început să urlu. Nu mă bătuseră părinții niciodată. Era prima bătaie adevărată. Țipătul meu o enerva mai tare pe învățătoare. Știu că se răstea la mine să tac, să nu-mi audă suspinul. Intrasem în panică cu toată ființa mea. Toate întâmplările din viața de elev a tatălui meu legate de bătăile pe care doamna învățătoare le dădea elevilor  năvăleau în acele clipe în creierul meu, în sufletul meu și groaza atingea cote maxime. Dârdâiam din toate încheieturile și știu că doar atât mai scoteam din gură: ,, a, a, a, a”.  Până la ora 12, când s-au terminat orele, am plâns fără întrerupere, cu toate strigătele, amenințările și bătăile din picior ale învățătoarei.  Nu mi-a dat voie să ies în recreație, probabil de teamă să nu fug acasă.

 

De la școală până acasă am mers plângând. Parcă nu-mi trecea durerea de pe obraji. Nu puteam opri plânsul și suspinele. Cei mai mari încercau să mă liniștească, spunându-mi că pe ei i-a bătut mult mai tare. Acasă nu aveam pe nimeni. Părinții erau la cules de porumbi în Negară. Poate erau trei kilometri până acolo. Nu mi-a mai trebuit mâncarea. Am plecat țipând după ei în Negară.

 

Cu mare greutate i-a convins Părintele Ionică Sfetcu, soțul doamnei învățătoare, să nu o reclame, mai ales că mama era lăptăreasa Doamnei Dulgheru, care era inspector la Secția  Învățământului.

 

Trei ani și jumătate, până când Doamna Sfetcu a ieșit la pensie, școala pentru mine a fost ca o temniță. Eram fericit întotdeauna la sfârșitul orelor, dacă nu luam bătaie în ziua aceea. Așa erau și ceilalți. Din cele peste 40 de generații de elevi ai Doamnei Sfetcu nu cred că a fost vreunul, care să nu fi luat bătaie, chiar dacă i-ar fi fost rudă foarte apropiată.   De multe ori plângeam acasă și nu vream să mai merg la școală. Mama plângea și mă mângâia, tăticu îmi spunea:

 

,, - Tată, dacă nu te mai duci, ne vor amenda. În loc să terminăm și noi casa, dăm pentru amendă. Dacă nu te mai duci, îți iau o sapă și mergi cu mine la fermă, la muncă. Suferă și tu acum, ca să trăiești bine mai târziu!”

 

Am trecut prin multe școli și eu însumi  predau în învățământ de 20 de ani. De fiecare dată când lucrez cu copii de clasa întâia mă minunez de fragilitatea lor, de neputința și naivitatea lor. Aproape că n-am curajul să-i ating cu o floare. Nu am putut să înțeleg niciodată de ce era nevoie de atâta bătaie. Nu numai la noi la Bârda se practica, ci și în alte școli. Era la modă. O permitea sistemul acelei vremi. Încerc să cred că duritatea acelei educații urmărea să ne călească pentru viață, pentru o viață la fel de dură și nedreaptă. Încerc să cred că ziua aceea din începuturile școlii mele a fost prima cenzură, care a zdrobit  în sufletul meu  pentru totdeauna copilăria, care a pus zăgaz libertății de a vorbi, de a scrie!

 

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, prin toate școlile prin care am trecut aș reveni cu bucurie, mai puțin prin cea de la Bârda!

 

(Cenzura, în ,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr. 190, pp. 3-4; în ,,Epoca”, București, 2010, nr.  6, 14 nov., ediție on-line(http://revista-epoca. com); în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  V, 2012, pp.  510 – 514; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.  119 – 122; în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XXV(2015), nr.  6496(7 oct.), p.  4).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

PUTEREA CREATOARE A ARTISTULUI

Mitropolitul Ilarion Alfeiev

 

 

Artistul, compozitorul, scriitorul si reprezentantul oricarei profesii creatoare poate, prin maiestria sa artistica, sa-L slaveasca pe Facator. Daca puterea creatoare este închinata lui Dumnezeu, daca persoana creatoare îsi pune straduinta întru slujirea oamenilor, daca propovaduieste idealuri spirituale înalte, atunci lucrarea lui poate sa fie spre mântuirea lui si spre cea a mii de oameni din jurul lui. Daca însa telul puterii creatoare este de a afirma eul cuiva, daca procesul creator este stapânit de intentii egoiste sau mercantile, daca artistul, prin arta sa, raspândeste valori anti-spirituale, împotriva lui Dumnezeu sau împotriva oamenilor, atunci lucrarea sa poate fi distrugatoare atât pentru el, cât si pentru cei din jurul lui.

 

Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 15-16




Semne de iubire

 

 

În toamna lui 1976 m-am internat în spital din cauza unei hepatite. Acolo, la salonul în care am fost repartizat, am cunoscut pe Idita Gheorghe din Pătule. Avea în jur de 65 de ani. Era destul de viguros, de vioi, dar nu asta m-a impresionat, ci cultura lui. Deși țăran, absolvent de șapte clase, citise și citea mult. Era abonat la revista ,,Contemporanul”, spre exemplu, spunea că-l are în colecție de la apariție. Avea o cultură generală vastă. În acea perioadă era preocupat de probleme de antropologie și paleontologie. Să tot fi vorbit cu dânsul. Semăna cu o enciclopedie ambulantă.

 

Într-o zi a venit pe la el soția. O țărancă obișnuită. Spre surprinderea tuturor celor din salon, Idita a început s-o drăcuie. Gura îi turuia repede-repede, ca o mitralieră. Femeia venise îngrijorată, neștiind care-i situația sănătății lui. Când l-a auzit drăcuind-o, deodată s-a luminat la față și a început să râdă. El o drăcuia, dânsa râdea. La un moment dat el a întrebat-o:

 

,,- La ce veniși, fă, la mine, fire-a dracului….!”

 

Femeia râdea și ochii îi pluteau în lacrimi. A răspuns sfios:

 

,,- N-avea cine să mă dea dracului acasă!”

 

Era un răspuns sincer și plin de candoare, tocmai prin spontaneitatea lui. Cei doi s-au luat în brațe și au stat așa o vreme, a o statuie dăltuită în piatră.

 

În acel moment se regăsiseră. Își dădeau seama că, deși în vârstă, se iubesc. Viața trecuse pe lângă ei ca vântul, ca lumina și nu observaseră. Nu avuseseră vreme să-și facă declarații de iubire. Se drăcuiseră șăgalnic, se drăcuiseră la post și la sărbătoare, la bine și la greu, la mânie și la voie bună. Vorba rea devenise pentru ei un mod de-a fi, un mijloc de a-și comunica reciproc sentimentele. Era, de fapt, o vorbă cifrată, era  un semn de iubire.

 

Peste câțiva ani am aflat că nea Gherghe murise între timp. Nu știu nici azi dacă soția lui mai trăiește, dar cred că de multe ori, în visele ei, nea Gheorghe a venit s-o mângâie și s-o mai drăcuie un pic!

 

(Semne de iubire, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  IX(1997), nr.  1897(2 iul.), p. 6; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1998, pp.  87-88; ed.  a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc, 2013, pp.  86 – 87; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp.  234 - 235; în vol.  Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, p.  94).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie

 

 

Odată mi s-a arătat satana și mi-a spus: „Eu sunt Hristos, închină-te mie!”. Iar eu i-am răspuns: „Eu lui Hristos întotdeauna mă închin. Și dacă ai fi fost Hristos, nu mi-ai fi cerut să mă închin ție”.

 

*

Dacă nu există cuget bărbătesc, nu există nici sporire. Bărbăție este atunci când te îmbraci în întregime cu încrederea în Dumnezeu. Unul ca acesta are bărbăție, are și dragoste și Dumnezeu îi poartă de grijă.

 

*

Când cineva este nervos, mai bine este să nu-i vorbești deloc, nici măcar cu bunătate, fiindcă unul ca acesta seamănă cu cel rănit, care nu primește nici măcar o mângâiere, pentru că se irită rănile lui.

 

*

Nu trebuie să analizăm în amănunțime, dacă cineva spune din simplitate ceva care este din punct de vedere dogmatic nepotrivit. Trebuie să punem gândul cel bun, fiindcă Dumnezeu va judeca în felul Său.

 

*

Când omul păcătuiește, Harul lui Dumnezeu îl părăsește. Când se pocăiește, iarăși vine la starea cea dintâi și se curăță desăvârșit; numai că îi rămâne un semn de la acea pată, dar și acesta este curat. Sau un semn unde tabla s-a lipit atât de bine cu autogenul, încât nici pila nu-l mai prinde.

 

Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016

 

 

 

CEA MAI FRUMOASA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Omul, creatura cea mai frumoasa si cea mai de pret, cea mai aleasa dintre cele facute de mâna lui Dumnezeu; cea mai armonioasa si cea mai perfecta si cea care ar trebui sa fie cea mai curata, neatinsa de nici o întinaciune, ca si creatie a lui Dumnezeu, chip si templu al Sau. Sa nu ne lasam atinsi de nimic din ceea ce este necurat si viclean, sa alungam gândurile hulitoare si sceptice. Suntem poporul lui Dumnezeu, suntem sfinti, întru Hristos; sa ne pastram inimile în sfintenie, ca niste chivote vii ale lui Dumnezeu, sa nu ne lasam atinse gândurile si inimile de spurcatele si viclenele duhuri! Cel ce Te-ai facut om pentru noi, Cuvinte al lui Dumnezeu si Doamne, tine-ne în sfintenia Ta! Tu, Cel ce esti Preasfântul nostru Cap, nu lasa ca trupurile si sufletele noastre sa se dea spurcatului Veliar, sa ni le întineze acela cu gânduri ticaloase; ramâi mereu cu noi, tine-ne curati si neprihaniti. Fa, Doamne, sa pastram mereu cu Tine, Dumnezeiescul nostru Cap, o legatura vie, ca si madulare ale Tale, legatura gândurilor inimii, legatura de rugaciune si de fapta. De vor cadea inimile noastre de la fata Ta, Doamne, întunericul si moartea sa fie partea lor, întristarea si strâmtorarea, rusinea, nimicirea si ticalosirea. Cu Tine însa, ale noastre sunt lumina, viata, pacea, bucuria, largimea inimii, îndraznirea catre cele înalte, maretia si sfintenia.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 229








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu