Gheorghe Constantin Nistoroiu - Cronica înfăptuirii unirilor pelasgo-geto-daco-românilor

 

Cronica înfăptuirii unirilor pelasgo-geto-daco-românilor

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

25 Mai 2022

 

„Aveam atunci români (în stadiu proto-român), în dreapta Dunării până la Balcani, în munţii Haemus, chiar în Pind, în Salonic, în Moesii, în Sciţia Mică, dincolo de Nistru probabil, căci populaţia getică e documentată continuu în acele teritorii, un spaţiu compact de etnogeneză” (Artur Gabriel Silvestri)

 

Condiţia fundamentală a unității etnice geto-daco-române o constitue veriga sufletului celui chemat şi ales, prin har de Sus şi asumare a Profetului, respectiv al Elitei spiritual-religioase prinsă în medalionul sufletesc al Neamului binecuvântat.

 

Profetul, Marele Preot, Conducătorul, Casta militară şi sacerdotală trebuie să unifice indestructibil Pământul vetrei sacre cu Cerul străbunilor eroi-martiri.

 

Sufletul neamului străbun vine din harul zămislirii scânteii divine în care s-a întrupat fiorul dreptei credinţe, prin care se cuminecă graiul dulce al limbii noastre sfinte, pogorâtă din frumusețea dintâi a cuvântului dumnezeesc!

 

Sufletul Neamului geto-daco-român e o continuă revelaţie a geniului Hristic!

 

„Geniul este o simplă reminiscenţă a acelei epoci care a cutezat să sanctifice, să venereze şi să preamărească. Om ca toţi ceilalţi, geniul aduce în plus nebunia, apariţia sa teratologică fiind excrescenţă abnormă în interiorul speţei umane. Această excepţionalitate îi dă un privilegiu unic, căruia noi obişnuim să-i dăm semnificaţia solemnă a harului ceresc. În fond, superioritatea lui se trage de la tarele fizice şi rănile care macină şi dor în ctitoria lui anatomică” (Ilariu Dobridor/ Constantin Florea Cioroianu, Decăderea Dogmelor - Cum au dizolvat (cei care dizolvă totul...) cultura europeană. Ed. Fronde, Alba Iulia - Paris, 1999, p. 62).

 

Orice cuminecare întru Hristos, trebuie să fie şi o cuminecare întru NEAM! 

 

Prima Unire a Neamului pelasg - 6500-3500 î.Hr. - Matriarhatul

 

 

 

Matriarhatul pelasg a fost prima instituție care a realizat unitateapolitico-religioasă în cadrul societăţilor patriarhale-primordiale care, a domnit şi a guvernat pe pământul strămoşesc - Vatra Vechii Europe, o perioadă destul de îndelungată într-o armonie deplină în care comuniunea - Limbajul zeiţelor întrupa acea civilizaţie sacro-profană, strălucind prin grandoare şi fascinaţie feminină.

 

În structura socială pelasgă atât bărbaţii cât şi femeile conlucrau în mod egal pentru binele obştesc, dar rolul princial aparţinea sexului sensibil, tare şi frumos.

 

„Istoria începe aici, în spaţiul carpato-pontic, în ţara Geei - generatoare a matriarhatului ca formă de conducere şi a lui Pelasgos, cel născut din pământ negru” (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv - Craiova, p. 27).

 

Savanta dacologă Maria Gimbutas a abordat această teză în capodopera sa Cultură şi civilizaţie, prefaţând-o cu admiraţie. „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului” (Maria Gimbutas, Cultură şi civilizaţie, Ed. Meridiane, 1989).

 

Perioada de Aur a Matriarhatului l-a constituit Regatul Amazoanelor – Femeile nobile şi războinice, de neam traco-daco-getic din Dacia, „care deţineau o poziţie foarte importantă pe scara socială a acelei formaţiuni etno-culturale”. (Alexandru Doboş, Dacia Izvorul Neamurilor, Ed. Obiectiv – Craiova, p. 87)

 

 A doua unire - anul 655 î.Hr.,  Profetul Zamolxis

 

Profetul Zamolxis este aşadar, părintele spiritual al Neamului geto-dac! Arealul divin al pelasgilor descendenţi din protopărinţii omenirii a cuprins ulterior spaţiul sacru traco-geto-dac care se numea în antichitate „Cetatea zeilor”.

 

Zamolxis a fost Profetul ales de Cer, care şi-a desăvârşit virtuţiile prin post, semerenie, rugăciune, contemplaţie, credinţă, iubire primită de la milenarii Străbuni, virtuţi consacrate cunoaşterii divine potrivit afirmaţiei, „EI en!” (unul ești)!

 

Cunoaşterea lui Dumnezeu implică în mod imperios cunoaşterea sielui!

 

Proto Profeţii pelasgo-geţilor au înfăptuit prima unire spirituală, instituind monoteismul - credinţa într-o Divinitate Supremă - Atotcreatoare în scopul revelaţiei, întru realizarea unității social-politice  şi a nemuririi Neamului.

 

Monoteismul pelasgo-get avea pe lângă credinţa în Ființa Supremă, cultul jertfei, cultul nemuririi sufletului şi cultul morţilor fundamentat pe adevăr, libertate şi iubire.

 

„De la timpul zero al iniţierii sistemului de sărbători modelat în sanctuarele dacice şi până la edificarea terasei a XI-a de la Sarmizegetusa Regia se scurseseră practic 37 cicluri a câte 21 ani. Aceasta înseamnă 777 ani. Ori dacă terasa XI a fost edificată la finele sec. I, d. Hr., rămâne evident că reforma zalmoxistă a avut loc către anul 678-676 î.Hr. Însă, dacă avem în vedere că evenimentul reformator de la finele sec. I. d.Hr., a avut loc înainte de proiectarea terasei XI, devine necesar să situăm şi evenimentul reformei zalmoxiste cu cca 20-25 de ani mai devreme...Se confirmă în acest fel corectitudinea opiniei lui Herodot, care crede că Zalmoxe ar fi trăit cu mult înaintea lui Pitagora (580-500 î.Hr.), din Samos.” (Constantin Bejgu, Tradiţie şi inovaţie în măsurarea timpului la geto-daci, p. 133-134, în Pietrele Dacilor Socotesc/ The Dacian Stones Can Count, Ed. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti-2011)

 

Profetul Zamolxis a fost/ este primul Înaintemergător al Mântuitorului HRISTOS!

 

A treia unire – anul 540 î.Hr. – Regina Tomyris

 

A treia Unire a Neamului pelasgo-geto-dac a fost realizată de frumoasa şi marea Regină Tomyris, care aparţinea unei înalte civilizaţii şi unei mari culturi moralo – spiritualo - religioase, supranumită de înţelepţii antici, drept Zeiţa belşugului.

 

Caracterul unitar al limbii, legătura de sânge între daci, traci, sciţi, messageţi, pelasgi, fundamentul moralo – juridic, Leges Bellagines – Legile Frumoase, Lex Antiqua Valachorum, normele orale ale reginei Hestia, fundamentul spiritual - Codul Zamolxian, monoteismul, familia, credinţa în nemurirea sufletului, cultul Morţilor, cultul Cetăţii, cultul Eroilor, patriotismul, jertfa şi vitejia messageţilor, îndrumaţi suveran de  marea Regină Tomyris au întruchipat Unirea marelui ei Regat.

 

„Istoriile” getului Herodot, „Kyropedia” getului Xenofon, „Persika” getului Ctesias, „De originae actibusque getarum”, 12 vol. ale getului Cassiodorus, sfetnicul lui Theodoric cel Mare, regele ostrogoţilor, „Cartea războaielor” getului Procopius de Caesareea, „Getica” getului episcop-istoric, Iordannes, mărturisesc farmecul universal al suveranei Tomyris, care a suprapus unităţii religioase zamolxiene, unitatea  social-politică a vestiţilor şi neînfricaţilor messageţi.

 

A patra unire - anul 300 î.Hr. - Marele Rege Dromichaites

 

În acea perioadă de războaie fraterne în vatra binecuvântată a Străbunilor, apare marele Rege Dromichaites (sec. IV-III, î.Hr.), care a reuşit înainte de anul 300 î.Hr.,să-şi organizeze o armată puternică prin care a unit într-un mănunchi triburile geto-dace din provinciile Câmpiei muntene, întemeind un mare şi temut Regat.

 

Dromichaites, monarhul tânăr, frumos, brav, iscusit, cumpătat, ambiţios, înţelept, viteaz şi-a pregăti din vreme pentru adversarul „frate” o armată numeroasă, educată, călită în lupte, cu „bărbaţi foarte pricepuţi în războaie” (Pausanius, lib. III. 19. 11). A rămas celebră şi pururea nemuritoare vorba de duh a înţeleptului rege Dromichaites, spusă regelui învins Lysimach şi prin el întregii omeniri: „Noi n-am făcut imperii cucerind. Ne-am cucerit pe noi făcând imperii!”.

 

A cincea unire, anul 65 î.Hr. – Împăratul Burebista celo Mare (82-44 î.Hr.)

 

A cincea întregire, Unirea cea Mare, în Sânul Strămoşilor/ Străbuni a fost înfăptuită de Întâiul Întregitor de Neam, Împăratul Burebista cel Mare în anul 65 î.Hr. Varietatea geografică alcătuită din câmpii, dealuri, podişuri, munţi, ape, însumează o perfectă armonizare care asumă propria particularitate, unicitatea spaţiului ce îşi pune sigiliul, pecetea, amprenta, deopotrivă pe fiinţa individuală şi cea naţională. Toate faptele viitorului Împărat geto-dac Burebista cel Mare, au avut ca temelie îndrumarea vizionară, duhovnicească a marelui sacerdot zamolxian Deceneu, care s-au răsfrânt cu mare risipă spirituală asupra tineretului naţiunii lor.

 

Împăratul Burebista cel Mare a fost predestinat de Cer, Neamului său ales! Împăratul Burebista cel mare, personalitate de primă mărime a epocii sale, pe care a definit-o prin caracterul său august, integru, moral, alături de geniul militar şi de spiritul organizatoric de excepţie, întrepătrunse cu unitatea religioasă a unui Zeu -Profet Zamolxis, a făcut posibil imposibilul: unirea triburilor trace într-un vast imperiu geto-dac în vatra sacră, străbună, carpato-danubiano-pontică, a cărei strălucire, a lăsat să-i cadă azurul imperial peste apusul păgân şi politeist al Romei.

 

A şasea unire - anul 33 d.Hr. - Împăratul Cosmosului Iisus Hristos

 

Prima şi singura revoluție cu caracter spiritual, absolut a Omenirii a fost declanşată şi înfăptuită de Mântuitorul Iisus Hristos - Fiul Omului, al Fecioarei Maria - Omul geto-dac desăvârşit, prin instituirea Reformei Sale evenghelice a jertfei întru adevăr, bine, ccrediță, libertate, frumusețe și iubire.

 

Profeţia lui Mihail Eminescu, „Hristos, Regele Daciei!”, înscrisă pe nisip cu câteva ore în ziua omorârii sale în curtea Spitalului Caritas, condus de un director necreştin şi neromân, se referea la faptul că Mântuitorul era fiul, Crăiesei Maria-Vlaherna-Carpatina, deci urmaş direc al Dinastiei geto-dace, care prin jertfa supremă şi iubirea absolută a devenit pururea Împăratul Cosmosului.

 

Cerul conştiinţei a fost pregătit de Profeţii, Proorocii şi Sibilele diferitelor ramuri ale culturii protodace, apoi arat, semănat şi udat cu propriul sânge martiric de către Sfiinţii Apostoli şi Ucenicii lor întru Iisus Hristos - Mântuitorul omenirii. Aşa a odrăslit în pământul Cerului monoteist, pelasg sămânţa Ortodoxiei, precreştinismul zamolxian şi Evanghelia - iubirii, Creştinismul lui Hristos, respectiv credinţa cea adevărată a Bisericii Sale celei Una Sfântă. Astfel, dreapta credinţă înfrăţită prin Sângele lui Iisus Hristos, devine Rodul ortodoxiei strămoşeşti, al urmaşilor și a urmaşilor lor de-a pururi prin Taina paternităţii şi a filiaţiei dumnezeieşti, veşnice.

 

Numindu-L pe Atotputernicul-Ziditor, Tatăl ceresc, Îl afirmăm şi-L confirmăm pe Fiul Său ca Dumnezeu şi Om: Conceput în veşnicie de Tată fără mumă. Născut în timp „la plinirea vremii”, din Mumă fără tată. Convingerile şi adevărurile fundamentale ale credinţei creştin-ortodoxe au fost definite şi afirmate într-o expunere absolută şi veşnică sub ocrotirea Duhului Sfânt. Ortodoxia este aşadar, cea de-a XI-a poruncă dumnezeiască, prin Duhul căreia se resfinţeşte toată Creaţia divină şi în mod expres Omul creştin înfiiat întru Hristos.

 

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul şi-a mărturisit Ortodoxia Adevărului revelat şi frumusețea Iubirii Sale vestitoare prin Cuvânt, prin Minuni, prin Vindecări, prin Sfintele Patimi şi prin Răstignirea Sa, binevoitoare întru Jertfa de pe Cruce, întru Învierea Sa minunată şi întru Înălțarea Sa la ceruri.

 

A şaptea unire - anul 54 d.Hr. - Apostolul Andrei

 

A şaptea unire-spirituală a geto-dacilor a desăvârşit unitatea zamolxiană întru unitatea Hristică prin Apostolul Andrei, geto-dac din Ordinul Esenienilor, ucenic al  Profetului Ioan Botezătorul, devenit Întâiul Ucenic al Mântuitorului Hristos. Neamul geto-dac era pregătit prin monoteismul Profetului Zamolxe să îmbrăţişeze monoteismul divin al Mântuitorului Hristos. Zamolxe a fost marele Profet al Naţionalismului proto-dac, precreştin, căruia i-a urmat Sfântul Apostol Andrei - Patriarhul daco-român al Naţionalismului creştin ortodox. Cel întâi chemat şi ales întru propăvăduirea Evangheliei, Andrei în timpul misionarismului său primeşte poruncă de la Iisus Hristos - Arhiereul divin să încreştineze Dacia (Scythia): „Andrei sunt cu tine oriunde vei merge, dar Scythia te aşteaptă!” (Migne-Codexul Bizantinum, sec. IX, Constantinopol-844).

 

Apostolul Andrei a semănat cu multă râvnă şi evlavie creştinismul în Bitinia, Propontida, Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia, Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea, Scithya, cu Marea Albastră şi Danubius, Tyras, Borysthenes/ Nipru, Hypanis (Bugul de astăzi) ş.a. (Vieţile Sfinţilor Apostoli, trad. Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002).

 

În plămada credinţei noastre ortodoxe cea mai sublimă frământătură divină, crescută în cel mai străbun aluat al Vetrei părinteşti este Simbolul de Credinţă sau Crezul - Pâinea noastră cea spre fiinţă ori Pâinea noastră cea de toate zilele. Este rostit şi cuminecat întotdeauna în cadrul Sfintei Liturghi şi permanent în conştiinţa mărturisitoare a drept măritorului creştin dacoromân. Fără comuniunea religioasă, fără harul creştin, realizarea unităţii naţionale n-ar fi fost niciodată posibilă.

 

Nu există unirea unui Neam fără trecut, fără prezent şi fără viitor!

 

Realizarea unităţii naţionale, a unirii unui Neam, spunea Mihail Kogălniceanu este: „dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare” ( Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. şi C. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii naţionale, Bucureşti, 1900-1909, vol. VI, partea I-a, p. 66).

 

A opta unire - anul 88 d.Hr. - Regele Decebal (87-106 d.Hr.)

 

Având un ascendent în unitatea de neam a înaintaşilor geto – daci, înfăptuite pe rând de Marele Profet-Rege Zamolxis, Regina Tomyris, marele Rege Dromichaites, Împăratul Burebista cel Mare,  alături de Profetul Deceneu, regele Decebal, s-a concentrat şi a reuşit refacerea unităţii triburilor geto-dace într-un puternic Stat centralizat, independent, suveran şi suzeran.

 

Războaiele romane dintre anii 101-102 d.Hr., împotriva dârjilor viteji daci şi ai aliaţilor acestora au pus într-o lumină strălucitoare dacia Mare, care prin potenţialul economic, prin popor, prin nivelul militar ridicat, prin îndârjirea de a lupta până la capăt pentru libertatea, credinţa, demnitatea lor şi printr-o diplomaţie rafinată, au arătat lumii pe ilustrul Rege Decebal, care a întregit un Mare Regat. Hotarele Daciei Mari au stat cu privirea roată cât Cerul albastru, în frăţeasca lor unitate de veghe milenară geto-dacă, îndemnând Istrul/ Danubius/ Dunărea şi Oltul/ Alutus, Tyrasus/ Nistrul şi Pyretus/ Prutul, Argesis/ Ordessos/ Argeşul şi Marisus/ Mureşul, Rabon/ Jiul şi Crisia/ Crişul, Tibiscus/ Timişul şi Hierasus/ Siretul, Samus/ Someşul şi Naparis/ Ialomiţa, Tisia/ Pathissus/ Tisa şi toate fiinţele străbune, Sanctuarele, Munţii şi Codrul la ruga de foc pentru Pământul strămoşesc, sfânt, apărat cu jertfa curată de sânge a Lupului Carpatic.

 

A noua unire - anul 258 d.Hr. - Împăratul Regallianus

 

Regallianus (258-268 d. Hr.), descendent din marele rege Decebal, a fost ajutat de conaţionalii săi geto-daci să ajungă guvernator şi comandant al trupelor din Ducatul Ilyriei, care avea subordonate provinciile Tracia, Moesia, Dalmaţia, Dacia şi Panonia.   Fiind un mare strateg a fost proclamat împărat de trupele sale. În Iunie 258 armata sa a fraternizat cu fraţii gato-daci revoltaţi, „romanizaţi”, reuşind să întemeieze statul independent DacoRomânia cu capitala la Sarmizegetusa, bătând monedă de argint cu chipul său. „Geţii în frunte cu căpetenia lor Regallianus se rup de Roma, formând un puternic stat get, al doilea după cel de la estul Carpaţilor” (Dexip, Sciticile). Imperiul său cuprindea fostul Regat al regelui Decebal, Moesia şi Panonia. „Sigur este că Regallianus a fost un bărbat renumit în arta militară, dar de mult suspectat de Gallienus, fiindcă i se părea potrivit pentru conducerea imperială; se trăgea din poporul dac şi, după cum se crede, era rudă cu Deceblus însuşi” (Flavius Vopiscus, Historia Augusta – biografia a 30 de împăraţi romani de la Hadrian (117-138) la Numerianus (283-284, Cap. Regallianus; Trebollius Pollio, Triginta tyranni, Regallianus IX).

 

Eutropius, în Breviarium ab Urbe condita, Sextus Aurelius Victor, în Caesares, Rufius Festus, în Breviarium rerum gestarum Populi Romani şi alţii au afirmat că, „provinciile: Panonia, Dacia, Moesia, Dardania, Dalmaţia, Illyria, Scythia, Macedonia şi Thracia, erau controlate de împăratul Regallianus” (cf. Constantin Olariu Arimin, Adevăruri Ascunse, vol. I, Iaşi-2016, p. 360).

 

A zecea unire - anul 1187, 1204, Dinastia Asănești

 

Fraţii Petru şi Ioan Asan au condus între anii 1185-1186, răscoala valahilor şi bulgarilor, alături de sprijinul populaţiei din nordul Dunării, împotriva dominaţiei bizantine reuşind să întemeieze în anul 1187, un stat independent vlaho-bulgar.

 

Campaniile bizantine din 1187-1188 s-au finalizat cu capturarea soţiei lui Asan, care a fost eliberată în schimbul acceptării ca ostatec a fratelui loniţă zis Caloian, care l-a scurt timp evadează, refugiindu-se în nordul Dunării, devenind „domn peste nişte vlahi din neamul lui.” (Cornel Bârsan, Istorie Furată - Cronică Românească de Istorie Veche, vol. I, Istoria Antică, Ed. Librex, Bucureşti, 2017, p. 66)

 

Asan I (1187-1196), devine în anul 1187, făuritorul primului ţarat vlaho-bulgar. Conflictul armat dintre Asăneşti şi bizantini continuă, dar rând pe rând bazileul bizantin este înfrânt, în 1190 la Târnovo, în 1194, la Arcadiopole şi în 1195 la Serres, unde bizantinii erau aliaţi cu armata maghiară a regelui Bela al III-lea. Neputând să-i înfrângă militar, bizantinii au pregătit asasinatul. Asan a fost omorât. Un an mai târziu, Petru l-a urmat la domnie dar a fost şi el ucis mişeleşte. Ioniţă Asan/ Caloian (1197-1207), a urcat în scaunul domniei. Alt valah Dobromir Chrisos (1197-1202), stăpânea Macedonia. „Pe la anul 1200, românii din sudul şi nordul Dunării erau organizaţi în statele Moldova, Valahia şi regatul Asăneştilor care au format o perioadă de timp o uniune, iar la nord de Carpaţi era Transilvania” (Constantin Olariu Arimin, Adevăruri Ascunse, vol. I, Iaşi-2016, p. 492).

 

În anul 1201, Ioniţă Caloian a cucerit cetăţile Konstanteia, Varna şi provincia Dobrogea, în 1202, Macedonia, înfrângându-şi aliatul Dobromir, iar în 1203, a zdrobit o altă armată maghiară, ce ocupase Serbia. În anul 1204, Ioniţă Asan a fost încoronat Ţar al vlahilor şi bulgarilor, primind coroana şi bula de la papa Inocenţiu al III-lea. Urmează un alt şir de victorii, împotriva cruciaţilor latini. În 1205, 15 Aprilie, la Adrianopole, l-a spulberat pe Balduin de Flandra şi tot în 1205, învinge cruciaţii la Serres, iar în 1206, la 31 Ianuarie, l-a înfrânt pe Henric I de Flandra, la Rusion, cucerind cetatea Dimotika. În anul 1207, 4 Septembrie, ţarul Ioniţă Asan are o strălucită victorie asupra lui Bonifaciu de Montferrat, regele latin al Salonicului, dar la 8 Octombrie în timpul asediului Salonicului a fost ucis de şeful gărzii sale, Manaster.   

 

A unsprezecea unire  anul 1330, Basarab I (1310/1324-1352)

 

Prima încercare de dobândire a independenţei Munteniei s-a cristalizat prin martiriul Voievodului Litovoi şi prin eroismul fratelui său Voievodul Bărbat. Venirea fiului lui Tihomir -  primul Domn al Valahiei, Basarab I, pe tronul Munteniei a fost de bun augur pentru neamul nostru. El a pornit îndrăzneaţa acţiune de întemeiere, a naţiei sale ca stat de sine stătător, de la Argeş şi Câmpulung, reuşind în anul 1330 să nimicească armata ungară condusă de Carol Robert, în celebra zonă Posada. Noul stat suveran şi suzeran Ţara Românească se va numi oficial Uungrovlahia, iar Basarab I v-a deveni întemeietorul căruia i-a rămas recunoașterea denumirii de  „Basarab”.

 

„Întemeierea Munteiei nu se datoreşte unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpânire românească, a diferitelor formaţiuni politice, cnezate şi voievodate, din dreapta şi din stânga Oltului. Ea nu s-a făcut dintr-o dată, într-un singur an, ci a cerut mai multe decenii. A fost încercarea neizbutită a lui Litovoi şi Bărbat şi a fost încoronată de strălucita biruinţă de la Posada a lui Basarab cel Mare, Întemeietorul ei” (Constantin C. Girescu, Istoria Românilor, vol.I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 365). După fondarea statului Ţara Românească - Valahiaa, Basarab I şi-a întins suveranitatea şi pe ambele ţărmuri ale Dunării Albastre, respectiv partea de nord a Dobrogei, aşa cum consemna geograful arab Abulfeda, că Cetatea Isaccea se afla „în ţara valahilor”, iar Umur Beg, cârmuitorul Anatoliei, afirma că Cetatea Chiliei, era la „graniţa Valahiei” (Constantin C. Giurescu/ Dinu C. Giurescu, Scurtă Istorie a Românilor,  Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 94). Basarab I, „a izbutit să elibereze şi teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, care de atunci se numeşte Basarabia, după numele voievodului.” (Ioan Vlăducă, Pagini din Istoria Neamului românesc. Fundaţia Iustin Pârvu-Petru Vodă, 2012, p. 79)

 

A doisprezecea unire  anul 1395, Mircea cel MareI (1386-1418)

 

Primul Mare Cavaler creştin al întregii Europe a veacului al XIV-lea a fost valahul Mircea cel Bătrân. Atributul de Bătrân are de fapt semnificaţia de înţelept. Cronicarul otoman Leunclavis îl aprecia ca pe un „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager.” (c.f. Arhimandrit Gamaliil Vaida, stareţul Sf. Mînăstiri Cozia şi exarhul Sf. Mînăstiri din Eparhia Rîmnicului şi Argeşului, Mînăstirea Cozia, Vestita Ctitorie a lui Mircea Voievod Cel Mare, 600 de ani de existenţă, Tipărită cu binecuvântarea P.S. Gherasim Episcopul Rîmnicului şi Argeşului, 1986, p. 17)

 

Anii 1395-1396, pentru istoria Ţării Româneşti, au avut o însemnătate triumfală, de lungă durată, fiindcă au cuprins în sine evenimente cu valoare paradigmatică pentru desfăşurarea istoriei româneşti în secolele care s-au derulat vremurilor. Domnia lui Mircea cel Mare şi-a întins Mare hotarele Ţării Româneşti până la Marea Neagră, cu toate cetăţile ei, intitulându-se după har, merit şi autoritate: „Eu, cel în Hristos bine credinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Mircea mare voievod şi domn, stăpînind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre Părţile Tătăreşti, şi Herţeg al Amlaşului şi al Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amîndouă părţile peste toată Podunavia, încă şi pînă la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dîrstorului...”. Faima aceasta a făcut din Mircea cel Mare, Voievodul înţelept care a urmat şirul pornit de marii săi înaintaşi în realizarea visului de unire al tuturor românilor.

 

A treisprezecea unire - anul 1600, Mihai Viteazul (1593-1601)

 

Mihai Viteazul – marele boier oltean – Ban al Craiovei, a fost celesta chemare a Neamului valah şi alegere sfânt-martirică a Mântuitorului HRISTOS pentru întreaga creştinătate a momentului respectiv şi în mod expres pentru Dacia Mare, ca să renască, urcând încă o treaptă spre osia nemuririi, mântuirii prin zestrea lui zamolxiană: „tânăr, îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit meşter în războaie. El se inspiră din sentimentul naţiei, se aprinse de această ideie a regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărâ a nu pregeta până la moarte întru îndeplinirea ei” (Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai - Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. IX). Mihai Viteazul - boier ales, vestit general, abil diplomat, ilustru principe al Creştinătăţii, măreţ rege, creştin ortodox mărturisitor, erou şi martir a fost cea mai mare personalitate europeană, cea mai emblematică figură şi icoană a timpului său, rămânând pururea în folclor, în legendă,în literatură, în istorie, în biserică şi în neam.

 

Extinderea Porţii Otomane spre centrul Europei după ce transformase în paşalâcuri câteva state creştine, a determinat disperarea hasburgilor să instituie de grabă Liga antiotomană, Cruciada creştină al cărei cap se voia împăratul Rudolf al II-lea. Pe acel fundal geo-politic european, a hărăzit Dumnezeu să apară pe bolta Daciei, Crucea-Stea a Voievodului Mihai Viteazul, „ca un astru ceresc pe bolta unei mari culturi, ameninţate cu dispariţia, spre a fi adusă spre involuţia de la începutul omenirii.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi,1998, p. 148). Faptul că Ardealul ajunsesă teatrul melodramatic al lui Sigismund Bathory, care ba guverna, ba renunţa la domnie, ba revenea asupra dezertării, ba îi încredinţa vărului cardinal Andrei Bathory, pe lângă tichia de cardinal şi sceptrul ţării, l-a determinat pe bravul Voievod oltean să-şi pregătească strategia pentru ocuparea Ardealului.

 

În toamna anului 1599, cele trei oştiri ale Ţării Româneşti au făcut joncţiunea la Şelimbăr - Tălmaciu, la vărsarea Cibinului în Olt, conform campaniei de cucerire a Ardealului. „Pentru toţi contemporanii desfăşurarea acelei campanii fu o demonstraţie de virtuozitate a tacticii militare” (Dan Lucinescu, Voievodul, op. cit., p. 117). După negocierile din 26 Octombrie 1599, respinse de cardinalul Andrei Bathory, Valahul l-a spulberat pe prelatul-păpuşar două zile mai târziu, în 28 Octombrie. 

 

Victoria covârşitoare a lui Mihai Viteazul şi cucerirea Ardelului n-a fost nici pe placul pontifului de la Vatican, Clement al VIII-lea, care i-a scris împăratului să ia măsuri. „De aceea să opreşti pe român... să nu se ajungă ca acest rău să prindă rădăcini şi să crească” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, p. 270)

 

Mândrul Voievod valah a intrat în Alba Iulia la 1 Noiembrie, prin poarta Georgiana. „Acesta călărea un cal, semeţ, de culoare alb-albastră din rasa arabă. Voievodul purta pe cap o căciulă din piele, tivită cu blană scumpă, împodobită cu egretă neagră cu pene de cocor din Baleare, prinse cu o rozetă din aur şi smaralde. Era îmbrăcat cu o tunică albă ornată cu pietre preţioase şi butoni de aur. Peste aceasta purta o mantie de mătase albă brodată cu mai multe rânduri de vulturi de aur. Mantia acoperea partea din spate a superbului său cal de sânge nobil. În picioare avea cisme de marochin de culoare galbenă. De cingătoare îi era prinsă o sabie încovoiată bătută cu aur şi 50 de nestemate roşii” (Marin A. Cristian, Mihai Viteazul – „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Buc., 2013, p. 223)

 

Rapida campanie a Viteazului Domn în Ţara lui Ştefan cel Mare şi frăţeasca adeziune a poporului moldav i-au înlesnit biruinţa, adăugându-i încă o cunună faimei sale care fascina deopotrivă, prieteni, aliaţi, duşmani; creştini şi păgâni totodată.

 

„Moldova. A adus-o la Cetatea de piatră, Ţara Soarelui cu hotarele ei străvechi, cu credinţa, demnitatea şi istoria. Bat clopotele Iaşilor. Îl slăvesc clopotele Moldovei. Vede din nou cerul lin şi mângîios de un dulce şi catifelat albastru alburiu. Cer în care rotesc berzele şi prin care trec dangătele de aramă, scriind în vreme vrerea lui: Io Mihai voievod, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei, marele căpitan al creştinătăţii şi ctitor al Magnae Valachiae!” (Radu Theodoru, Vulturul, vol. 3, Ed. Militară, Bucureşti-1982, p. 360).

 

Pilda lui Mihai Viteazul a fost una dintre cele mai măreţe fapte ale dacoromânilor în istoria lor multimilenară, făcând ca Jertfa de sânge care a înfăptuit actul sacru de la 1599-1600 să devină simbolul unității națioale românești.

 

A paisprezecea unire – anul 1530, Petru Rareş (1527-1538/ 1541-1546)

 

Călcând cu mândrie pe urmele bravului său tată, Ştefan cel Mare, Petru Rareş s-a impus ca Domn în istorie prin demnitate, curaj, vizejie. Urmând pilda tatălui său a căutat salvarea fraţilor transilvăneni de sub cruntul despotism feudal ungro-maghiar, întărind posesiunile moldoveneşti din Ardeal, fiind sprijinit şi de ajutorul primit în aceste încercări din partea vlahilor ardeleni. Vrednicul Voievod al Moldovei Petru Rareş şi urmaşii săi au stăpânit Ţările Ciceul, Bistriţa, Bârsei cu Cetatea Braşov, Valea Rodnei, ţinutul Unguraşului şi Ţara Secuilor până în anul 1566. („România Pitorească”, nr.5, 1979, p. 2)

 

„Memorabila încercare a lui Petru Rareş nu este decât o continuare a patriotismului traco-dac şi-l situează pe poziţia de continuator al lui Mircea cel Mare şi un precursor al lui Mihai Viteazul în încercarea de reunificare a tuturor ţinuturilor strămoşeşti, stăpânite şi locuite de milenii de traco-daco-rumâni.” (Paul Lazăr Tonciulescu, Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti-1997, p. 145)

 

A cinsprezecea unire - anul 1859, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

 

În sânul fiecărei epoci, în pieptul fiecărei generaţii sunt coborârile şi suişurile acelui context social-istoric în care limba, religia, cultura, tradiţia, câştigate şi păstrate prin jertfele milenare ale sângelui sfânt, Neamul, Naţiunea, Poporul nu trebuie doar să vieţuiască, ci să rămână cu voia Domnului suverane destinului suzeranităţii lor. Gândul, cuvântul, fapta, menirea, năzuinţa, lupta, jertfa, mărturisirea trebuie să aparţină doar Fiinţei Unităţii Naţionale a Românilor - Panromânismul.

 

Cauza unităţii unei naţiuni este întotdeauna o cauză sfântă şi se cuvine ca toţii fiii ei să o împărtăşească, ca pe Pâinea spre fiinţă sau cea de toate zilele. „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Unitatea naţională dar e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi” (Nicolae Bălcescu, 65/ II, 107-113).

 

În ambele Principate se dădea o luptă acerbă între grupările boiereşti pentru întâietatea favoritului lor la tron. Înainte mergătoare măreţului eveniment al alegerii Domnului Unirii, s-au cernut două profeţii ale unui român iubitor de Moşie, aduse la lumină românilor de unul din numărul foii României din anul 1858: „... Acea voinţă din sus nu va alege de Domn p-unul din acei ce se sprijină de vuietul partidelor împuindu-se-şi ţărei, ci p-un român ce nu ţinteşte la scaunul domnesc, însă, alegându-să, va priimi-ncredinţata lui povară cu frica lui Dumnezeu...”.

 

Şi cea dea doua proorocie, ca toate proorociile s-a împlinit asemeni celei dintâi:

 

 „... Va muri pentru sine şi pentru rudele sale, pentru prietenii şi cunoştinţele sale, pentru duşmanii şi rău-voitorii de-nainte, va-nvia pentru a se jertfi-n tot ceasul binelui ţărei!” Să trăiască Măria Sa Vodă! (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 13)

 

 A treia grupare boierească în fruntea căreia se aflau Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri l-au susţinut pe boierul de viţă colonelul Cuza, prefect de Covurlui. La 5 Ianuarie 1859, Adunarea legislativă l-a ales Domn pe Cuza.

 

Muntenia se afla în dilemă, până când Zorii Destinului naţional au înclinat balanţa în favoarea alegerii tot a lui Cuza, la 24 Ianuarie 1859, prin marele boier doctor în Drept Vasile Boerescu, un eminent orator al epocii sale, care şi-a electrizat auditoriul: „...A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei” (Apud., Gheorghe Adamescu, Elocuenţa română, Ed. Librăriei Alcalay & Co., Bucureşti, f.a., pp. 122-124).

 

Partizan adevărului, spirit franc, dârz, capabil, român, inimos cu ţărani cărora le-a dat a cincea parte din teritoriul ţării: „Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decît Cuza din ţară” (Mihai Eminescu, Publicistica, Ed. Gunivas, Chişinău, 2008, p. 396).

 

A şaisprezecea unire - anul 1918 - Unirea cea Mare

 

La temelia templului măreţ al Marii Românii, s-a gândit, s-a vorbit, s-a lucrat, s-a sădit, s-a udat, s-a visat, s-a luptat, s-a plâns, s-a frânt, s-a doinit, s-a dăruit, s-a pribegit, s-a prigonit, s-a jertfit, s-a răstignit, dar în cele din urmă s-a biruit şi la plinirea vremii s-a înfăptuit idealul milenar al Neamului într-o realitate sfântă, a unui popor demn de soarta şi destinul său eroico-martiric.

 

Soarta însăşi a întregii Naţiuni s-a brodat nemuritoare pe Tricolorul sfânt pentru totdeauna prin  jertfa Eroilor şi Martirilor, prin demnitatea de foc a acelor Aleşi, prin zelul credinţei străbune, care a purtat în Candela sufletului, Rugul Aprins al desăvârşirii naţionale: Unirea tuturor dacoromânilor ! Acest dor împlinit a devenit un legământ suprem, un testament sacru care consfiinţeşte întruparea trecutului într-un prezent solemn ce va trebui să întronizeze viitorul într-o demnitate unică, suverană.

 

Pentru a se înfăptui Marea Unire a fost nevoie de unirea tuturor dacoromânilor! Pentru a se menţine şi a se cinsti cum se cuvine măreaţa Unire e nevoie iarăşi de unirea tuturor Fiiilor neamului! Pentru a căpăta respectul celorlalte popoare şi pentru a ne păstra locul de cinste şi onoare între naţiunile de spirit, trebuie permanent să rămânem uniţi!

 

Unirea cea Mare a fost o comuniune între Ierarhii Bisericii Ortodoxe şi clerul său jertfitor, între Marii Comandanţi şi marii ofiţeri ai teatrelor de operaţii, între poporul drept măritor creştin şi Oştirea eroică şi martirică, între Învăţători/ Profesori şi elevi/ studenţi, între Fiii Patriei din lăuntru şi Fiii Patriei din afară. Temelia unirii sacre s-a turnat  pe jertfa marilor Comandanţi, alături de jertfa celor peste 800.000 de bravi oşteni şi pe suferinţa milioanelor de români de acasă.

 

A şaptesprezecea unire - anul 1945

 

Conducătorul trebuie să aibă vocaţia conducerii, să fie un ales îndrumător al tineretului şi un misionar al călăuzirii poporului său spre Calea mântuirii întru Hristos. Conducătorul trebuie să fie Fiul Ales al Naţiunii sale, urmând să devină prin jertfa-slujire Părintele şi Dascălul iubitor al poporului său, care i-a încredinţat Misiunea! Înfăptuirea Unirii unui Neam, care să dăinuie veşnic trebuie realizată treimic: unitatea religioasă întru unitatea naţională şi ambele întru unitatea politică - astfel, Biserica, Naţiunea şi Statul zidite pe temelie creştină, având ca stâlp Ortodoxia. „Anul 1940, 26 iunie. Asigurat din partea lui Hitler, Stalin, prin guvernul sovietic, pune în practică ideile din 1924. Se dă un ultimatum României, regimul putred, corupt şi incapabil al regelui Carol al II-lea nu este capabil de ripostă şi în acelaşi an 1940, 28 iunie, înaintea termenului de evacuare fixat prin ultimatum, trupele sovietice invadează Bucovina de nord, Herţa şi Basarabia” (Radu Theodoru, România, Românii şi Comunismul. Un răspuns documentat la o provocare antiromânească. Ed. Lucman, Bucureşti-2009, p. 95-97).

 

Două luni mai târziu era sfârtecat Ardealul de către unguri cu acordul aceluiaşi Hitler şi cu girul aceluiaşi rege aventurier, imoral, afacerist, cămătar, laş şi mişel.     Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu a început opera de dezrobire a provinciilor smulse samavolnic de duşmanii Neamului cu girul regelui trădător Carol al II-lea, întru năzuinţa de refacere a unității naţionale, punându-şi fiinţa, persoana, credinţa şi demnitatea sa, Jertfă supremă alături de Jertfa poporului său. Visul întru ideal, conştiinţa religioasă, zelul patriotic al bravului Ostaş Ion Antonescu, îndemna la tăria de rezistenţă a Fiilor ţării, la trezirea conştiinţei şi a moralei creştine, la cadenţa naţională a preaîncercatului şi dârzului său popor: „Călcaţi ţara în lung şi în lat; mergeţi de la Nistru până la Tisa şi din Maramureş până la Mare şi veţi constata preţuirile din acelaşi chip, aceeaşi privire, aproape acelaşi salut, acelaşi grai şi aceeaşi dorinţă /..../ Nu am fost niciodată cu toţii, cu adevărat uniţi politiceşte, dar am fost totdeauna uniţi sufleteşte.” (Mesajul transmis Conferinţei de Pace de Ion Antonescu, care argumenta şi garanta drepturile tuturor românilor asupra tuturor teritoriilor geto-daco-valahe).

 

Opera de Reîntregire a Neamului dacoromân i-a fost curmată Mareşalului Ion Antonescu de către urmaşul regelui mişel, marele Michail I, care l-a întrecut în ticăloşii, în grozăvii şi-n trădare pe presupusul său tată, Carol al II-lea. Mântuitorul nostru Hristos a încununat eroismul şi jertfa marilor Comandanţi, jertfa şi martiriul Mareşalului Ion Antonescu, asumându-le la jertfa naţională a celor peste alţi 800.000 de bravi oşteni, eroi şi deopotrivă martiri, ce s-au pus temelie la Reîntregirea Naţiunii noastre creştin - ortodoxe, printr-un stat unitar.

 

Tendinţe de unire ale geto-dacilor, respectiv valahilor le-au avut toţi marii noştri cnezi și voievozi, respectiv Glad, Gelu, Menumorut, Farcaş, Ioan, Seneslau, Litovoi, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu şi Tudor Vladimirescu. Faptele măreţe ale bravilor înaintaşi afirmă şi confirmă că în plămada noastră sălăşluieşte gena Unirii, nu dezunirea care vine din prea marea noastră toleranţă faţă de duşmanii lăuntrici şi faţă de vrăjmaşii din afară. Din Trunchiul uriaşului Arbore dinastic pelasgo-traco-geto-dac am desprins Trei mari Împăraţi – unificatori în parte ai vestitului Imperiu pelasg: Alexandru cel Mare, Mithridates Eupator-cel Mare şi Constantin cel Mare.

 

Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.), fiul regelui Macedoniei Filip al II-lea şi discipol al filosofului Aristotel. Campania balcanică din anul 335, privind fixarea graniţei danubiene s-a frânt în faţa dîrzeniei triballilor (traci din N, N-V Moesiei), conduşi de Syrmos, aliat cu geţii. În anul 334, porneşte campania persană trecând Hellespontul şi obţine prima victorie la Granicos în 334, apoi la Issos în 333, cucerind Fenicia şi Egiptul, întemeind Cetatea Alexandria, continuând cu înfrângerea lui Darius al III-lea, la Gaugamela în 331 î.Hr., unde a cucerit mare parte a imperiului ahemenid cu cetatea Babilon, culminând apoi cu campania din N Indiei 327-325.

 

După 10 ani de marşuri şi lupte ale campaniei din est, prin parcurgerea a 18.000 de km., în anul 324 î.Hr., Alexandru cel Mare a creat vastul Imperiu traco-get, întins cu un braţ uriaş pe Dunăre şi cu altul pe marele Ind.

 

Mithridates al VI-lea Europator (120-62 î.Hr.),rege trac al Pontului, împărat al parţilor (ramură tracă), a fost câteva decenii spaima cumplită a romanilor în Asia Mică. Mithridates al VI-lea Europator (Mithridates – darul lui Mithra şi Eupator – tată bun), ce domnea peste regatul înfiinţat de Mithridates I Ktistes la începutul secolului al IV î.Hr. Mithridates VI Eupator era considerat de Cicero drept „cel mai mare rege cu care Roma a purtat vreodată războaie” (Marcus Tullius Cicero, Pro Murena, 15, 32). Un nou Alexandru cel Mare! Marele imperiu stăpânea state, oraşe, colonii din Asia Mică, malurile Pontului, din Macedonia şi Grecia până la ganiţele Siriei şi Egiptului. „Mithridates VI Eupator a reuşit să cucerească prin forţa armelor ori prin diplomaţie un teritoriu de 3-4 ori mai mare decât toate cuceririle lui Caesar.” (Dan Oltean, Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Deva-2017, p. 47)

 

Mithridates al VI-lea Eupator, împăratul parţilor a fost, „una dintre cele mai strălucite şi mai complexe personalităţi ale lumii antice. Prezenţă extraordinară, de o rară inteligenţă, soldat prin curajul său ieşit din comun, general prin înţelepciunea cu care-şi copleşea locotenenţii, stăpîn pe o cultură care, îndeobşte se întîlneşte în vremea Renaşterii, inclusiv vastele cunoştiinţe medicale şi de chimia otrăvurilor, vorbind curent 23 de limbi şi dialecte, Miridate al VI-lea Eupator, a fost supranumit şi « cel Mare ».” (Iohanna Şarambei-Nicolae Şarambei, 99 Personalităţi ale Lumii Antice, Ed. Albatros, Bucureşti-1983)

 

Constantin cel Mare (306-337), fiu al generalului trac, devenit împăratul Constanţiu Chlorus şi al împărătesei Elena geto-dacă, născut în Cetatea tracă Naissus (Moesia Superior). A rămas în istorie prin marile sale ctitorii ortodoxe la rugămintea mamei sale Împărăteasa Elena, prin operele de construcţie, refăcând graniţele de la Dunărea de Jos, rezidind din temelii cetatea Tropaeum Traiani (316), lucrări de reconstrucţie la cetăţileTomis, Histria, Noviodunum, Ulmetum, refăcând capetele de pod la Dierna, Drobeta, Turris, Constantiniana Dafne, Dinogeţia-Barboşi, iar la Sucidava a construit un pod de piatră. A emis celebrul edict de toleranţă religioasă de la Mediolanum din anul 313, iar în anul 325 a strâns la un loc ierarhii Bisericii Universale, organizând şi conducând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, prin care Creştinismul devenea religie oficială, instaurat primul Imperiu creştin universal.      

 

Virtuţiile împăratului Constantin cel Mare l-a urcat la ceruri alături de Mama sa, Împărăteasa Elena, dea Dreapta Împăratului Hristos, pe trepta Apostolilor.

 

Balada unirii

 

„Pe sub tîmpla de ninsoare/ Grîul pîinilor şi-al firii/ Bate calea către soare/ Dinspre vetrele Unirii.// Împlinind sorocul slovei/ Din hrisoavele de humă/ Toate apele Moldovei/ Se unesc în ţara mumă.// În Muntenia străbună/ Sună valea, sună dealul/ Dintr-un corn de veste bună/ Pîn’le dă răspuns Ardealul.// După grai şi după datini/ Fraţi cu sîngele şi dorul/ Basarabi lîngă Muşatini/ Ţin pe umeri Tricolorul.// Şi din faptul iernii creşte/ Grîul viu păstrat sub tină/ Înfrăţind pe româneşte/ Pentru vremea ce-o să vină” (George Ţărnea, Balada Unirii, în E scris pe Tricolor Unire, Antologie, Cornel Simionescu, prefaţă Ion Dodu Bălan, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980).