Adriana Stoicescu - Adăpost la umbra Crucii

 

Adăpost la umbra Crucii

Adriana Stoicescu, Magistrat

26 Iunie 2022

 

Moartea e onestă. Nu promite niciodată nimic, nu face compromisuri și nu negociază pe la spatele tău. Apare fix când trebuie să apară, după un calendar doar de ea știut. Și de Cel care a creat calendarul. Apoi, după ce apare și face ce are de făcut, te pune la pământ. Și pleacă, luând cu ea tot ce credeai că știi despre viață. Te transformi în cioburi, mici și multe, cu margini ascuțite, cioburi atât de ascuțite încât se zgârie unul pe altul, că durerea să rămână constantă. Și atotcuprinzătoare.

 

Cioburile uneori își amintesc de cum erai acum câteva zile și prind viață, pentru câteva clipe. Iar viață asta e atât de dureroasă încât cioburile se hotărăsc să redevină cioburi. Căci pare mai ușor să sângerezi de durere decât de amintire.

 

Probabil că din țărână suntem și în țărână ne întoarcem, dar, între aceste două momente, devenim cioburi care taie și înțeapă și rănesc până la autodistrugere. Și totuși… Cioburile au capacitatea de neînțeles de a detecta, la capătul Aleii de cioburi care am devenit, o mică, palidă, tremurândă Lumină… E Credința.

 

În momentele în care cioburile par a se transforma în sânge, își aduc aminte de un Cuvânt. De o frază dintr-o predică, ce părea fără sens atunci. Își amintesc că Cineva, nu mai știm cine, le povestea că suferința aduce rod. Că lacrimile de sânge pot deveni lacrimi de bucurie. Că durerea ce pare a fi acum pur și simplu respirația ta poate fi împărțită și ușurată de și cu Altcineva. Adăpost la umbra Crucii. Acolo totul devine suportabil.

 

Tatei nu îi plăceau înmormântările. Veneam rapid, el se uita atent la răposat, era mulțumit că arată de parcă doarme și o zbugheam. Nu se temea de moarte, cum nu se temea de viață. Se temea doar pentru mine. Trăia prin și pentru mine. De un timp însă, sunt tare obosită și i-am spus. Mi-a scapăt, într-o doară. Și cred că atunci a decis că e timpul să mă lase să mă odihnesc.

 

Tata nu a murit pentru că el nu știe să moară. A plecat un pic, cât mă odihnesc eu. Apoi, într-un fel sau altul ne vom reîntâlni. Nu a fost doar tata, ci și cel mai bun prieten. Nu a fost un simplu pensionar, ci fostul prof de sport. Nu a fost un simplu „cineva”, a fost domnul din prima banca de la Dom, cu fiică-să tot timpul alături de el.

 

Tata nu a murit. În cutia asta sunt niște oase obosite și o inimă care a fost prea mare și a bătut prea mult. Tata e în munți acum și poate să respire liniștit. Și să mă ajute. Și să mă vegheze. Și să mă iubească și să se lase iubit.

 

Ne vom revedea curând.

 

Aranjament grafic - I.M. (cu portret de Aurelia Rogojinaru)