Asumarea
răspunderii (9)
Comandor
(r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.
19
Iunie 2022
Dăruire totală și responsabilitate. Ion
Antonescu la comanda Școlii Superioare de Război
Şcoala Superioară de Război, actualmente
Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, şi-a câştigat de-a lungul celor
mai bine de 100 ani de existență, un binemeritat prestigiu în viaţa ştiințifică
a oştirii noastre. Vlăstar al armatei române moderne, înalta instituție
superioară de învățământ militar a fost
creaţia acelor luptători patrioţi care au înfăptuit, sub sceptrul domnitorului
colonel Alexandru Ioan Cuza, prima unire românească la 1859 şi care apoi, prin
jertfa vieţii lor, au înscris la 1877 cu litere de aur pe prima pagină a
istoriei moderne a României, cuvântul – Independenţă.
O independență fragilă însă, care trebuia
consolidată și apărată. Era nevoie pentru aceasta, de o armată puternică, cu
cadre foarte bine pregătite și ostași
patrioți devotați și bine instruiți. Pentru formarea unui asemenea corp de
cadre, s-a înființat în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o serie
de instituții militare de învățământ, Școala Superioară de Război creată prin
Decretul Regal nr. 2073/8 august 1889, constituind portdrapelul unui învățământ
militar modern, adecvat necesităților de înnoire a ansamblului sistemului
militar. Carol I, rege al României din anul 1883, el însuși un desăvârșit
militar de carieră, instruit în armata prusacă, ale cărui calități de brav
comandant au fost pe deplin probate pe teatrele de operații ale independenței
României, a preluat și a dus mai departe, opera începută de colonelul Alexandru
Ioan Cuza, de unificare și reformarea din temelii a oastei române și făurirea
unei armate române moderne.
Cerințele erau multiple, iar eforturile
trebuiau să fie pe măsură. Esențial rămânea crearea acelui corp de comandă și
stat major, bine pregătit și instruit, viteaz și brav, care să poată conduce
amplul proces de închegare și instruire a unei oști, în măsură să participe la
înfăptuirea, și apoi să apere cu arma în mână, ceea ce mai rămăsese de
înfăptuit – România Mare - prin desăvârșirea procesului de unificare națională.
În evoluţia sa istorică, procesul de
învăţământ din Şcoala Superioară de Război a beneficiat de contribuţia unui
valoros corp de cadre didactice militare, personalităţi de mare prestigiu
ştiinţific, comparabile ca valoare cu cei mai iluştri comandanţi şi profesori
din Europa, cum sunt: general adjunct Ştefan Fălcoianu, mareşal Alexandru
Averescu, general de divizie Constantin Hîrjeu, general inginer Scarlat
Panaitescu, mareşal Constantin Prezan, general corp de armată David Praporgescu,
general de corp de armată Gheorghe Mărdărescu, general Radu Rosetti, general
Grigore Creiniceanu, general Constantin Cristescu etc.
La catedrele Şcolii Superioare de Război
au conferenţiat, de asemenea, iluştri reprezentanţi ai vieţii ştiinţifice şi culturale
româneşti, în fruntea cărora a strălucit, peste 30 de ani, Nicolae Iorga –
proeminenta personalitate a istoriografiei româneşti şi universale, care a
desfăşurat cu fiecare promoţie de ofiţeri circa 25 de conferinţe. Aşa cum
sublinia ilustrul savant, istoria luptelor purtate de-a lungul secolelor de
poporul nostru împotriva numeroşilor duşmani ne oferă imaginea calităţilor
deosebite ale ostaşului român, tenacitatea şi neînfricarea în încleştarea cu
duşmanul, spiritul de jertfă izvorâte din iubirea de patrie. În semn de aleasă
cinstire, la 15 noiembrie 1938, ilustrul savant i-a fost conferită insigna
„Alere Flamman” pentru 32 de ani de activitate didactică serviţi în cadrul
Şcolii Superioare de Război (insigna se acorda numai cadrelor militare active care
aveau un stagiu neîntrerupt de 7 ani ca profesor al Şcolii Superioare de
Război).
Alături de străluciţii profesori militari
şi de savantul Nicolae Iorga, care a predat cursul de istorie, Şcoala
Superioară de Război, a beneficiat, în perioada 1889-1944, de contribuţia
deosebită a peste 50 de personalităţi ale vieţii ştiinţifice, culturale şi
social-politice, cadre didactice de mare valoare şi competenţă din învăţământul
superior civil ca: Bogdan Petriceicu-Haşdeu, D. Caracostea, Gheorghe I.
Brătianu, Zamfir Arbore, s.a.
La conducerea Şcolii Superioare de Război,
s-au perindat, de asemenea, de-a lungul celor peste 100 de ani de existenţă,
ofiţeri şi generali dintre cei mai capabili şi mai viteji pe care i-a avut
armata română.
Printre aceştia: colonelul Constantin
Dumitru, generalii Nicolae Samsonovici, Teodor Dumitrescu, Gheorghe Oprescu,
Ştefan Ionescu, Paul Teodorescu, Ilie Șteflea şi încă mulţi, mulţi alţi
comandanţi de mare prestigiu ai armatei române.
Dintre toţi se detaşează, prin
înfăptuirile în domeniul modernizării învăţământului militar superior şi
reaşezarea pe baze noi a şcolii, colonelul şi apoi generalul Ion Antonescu.
Acest martir al neamului românesc a condus nemijlocit destinele învăţământului
militar superior, aflându-se la cârma celei mai înalte instituţii ştiinţifice
şi de cultură din armată în mai multe rânduri, între anii 1927 şi 1933.
După ce a parcurs toate treptele ierarhiei
militare, îndeplinind funcţii, de cele mai multe ori superioare gradului,
desăvârşindu-şi de la an la an cariera militară, atât prin studiu neobosit cât
mai ales prin practica conducerii subunităţilor şi marilor unităţi pe câmpul de
instrucţie sau a elaborării hotărârilor la cele mai înalte nivele pe câmpurile
de bătaie din anii războiului nostru de întregire, începând cu 15 iulie 1927
colonelul Ion Antonescu este chemat să-şi valorifice mult mai amplu
cunoştinţele şi aptitudinile, numit fiind comandant al celei mai înalte
instituţii de învăţământ militar - Şcoala Superioară de Război. Începe o muncă
asiduă de revigorare a învăţământului militar românesc.
Din nou zile şi nopţi de neodihnă.
Munceşte fără preget. Studiază şi se informează. Elaborează Directivele de
învăţământ, prezidează Consiliul profesorilor, comisiile de examen, dar intră
şi la clasă predând cursuri de tactică şi strategie. În aceşti primi ani la
conducerea Şcolii Superioare de Război va elabora şi tipări cea de-a doua carte
a sa, cursul „Focul şi mișcarea”, în care adună şi pune la dispoziţia
ofiţerilor elevi toate cunoştinţele sale acumulate cu atâta trudă, precum şi
experienţa sa militară atât de prodigioasă din anii de război, din misiunile
peste graniţă şi mai ales de la comanda Şcolii Superioare de Cavalerie şi a
regimentului.
Atât în elaborarea Directivelor a
programelor şi planurilor de învăţământ cât şi în întocmirea cursurilor
predate, Antonescu s-a inspirat din documentele întocmite de înaintaşii săi. El
mărturiseşte că a luat tot ce era bun din aceste documente, urmând însă ca
„experienţa, reflexiunile şi rezultatele” să-i faciliteze modificările şi
perfecţionările care „eventual ar trebui să fie aduse metodei de predare şi de
organizare a învăţământului”. Se luptă cu rutina şi inerţia în efortul de
înnoire al şcolii. Trece la elaborarea de planuri şi programe noi de
învăţământ. Este în permanenţă călăuzit de ideea că războiul modern reprezintă
o chestiune de ştiinţă, de energie şi de îndrăzneală, ceea ce impune
comandanţilor, indiferent de treapta ierarhică, calităţi complexe intelectuale,
fizice şi morale.
Multe din amintirile depănate de foştii
săi elevi din acea perioada cuprind memorabilele sale sfaturi de genul: „Elevi
de azi şi de mâine îndrăzniţi prin muncă, prin energie şi prin caracter să
ajungeţi acolo unde omul cu adevărat merituos, muncitor, modest şi de caracter
şi vă asigur că nu se va putea prin aceste mijloace să nu izbutiţi”. Pe lângă
aceasta, noul suflu ce-l imprimă procesului de învăţământ se concretizează în
părăsirea tiparelor rigide de întocmire a lecţiilor şi aplicaţiilor numai pe
baza experienţei rezultate în urma războiului din 1914-1918 şi abordarea cu
curaj a principiilor „războiului viitorului”, aşa cum îl înţelegea el pe baza
studiului doctrinelor străine şi a situaţiei generale internaţionale. Şi aici,
ca şi la regiment, pune accent pe trecerea la forme de învăţământ practic
aplicative, concretizate prin tot mai dese ieşiri în teren şi călătorii de
instrucţie, făcându-i pe viitorii statmajorişti să cunoască îndeaproape zonele
menite să devină teatre de operaţii în viitor, precum şi Munţii Apuseni, platoul
Transilvaniei, Dealul Mare din Moldova s.a., punându-i în situaţii cât mai
apropiate câmpului de luptă.
La 1 octombrie 1928 este numit şi Secretar
General în Ministerul de Război. Nu a avut timp să-şi pună în valoare
cunoştinţele şi calităţile în acest post, pentru că numai după o lună de la
numire, prin formarea guvernului ţărănist condus de Iuliu Maniu de la 10
noiembrie 1928, la conducerea Ministerului de Război, este adus generalul
H.Choski, care nu pierde prilejul de a-l umili din nou, încă din prima zi a
preluării conducerii ministerului. Atmosfera creată, astfel, face imposibilă
continuarea activităţii sale şi la Ministerul de Război, prin memoriu adresat
şefului său direct, şeful Marelui Stat Major, depunându-şi pentru a doua oară
demisia din armată. Demisia nu îi este nici de această dată acceptată şi este
lăsat din nou pentru o scurtă perioadă la comanda Şcolii Superioare de Război,
continuând, aici, până la 1 aprilie 1929, opera de reînnoire anterior începută.
Nevoia stagiului în vederea avansării la
gradul de general face ca în aprilie 1929 să părăsească comanda Şcolii
Superioare de Război şi să ia comanda Brigăzii 5 Roşiori, iar de la 30 iunie
1930 a Brigăzii 6 Cavalerie. Şi în această nouă însărcinare este stăpânit de
acelaşi neastâmpăr al înnoirilor, impunându-şi sieşi şi pretinzând celor
subordonaţi imprimarea unui caracter cât mai practic procesului de instruire,
concomitent cu o atitudine demnă, de înaltă grijă pentru starea morală şi
fizică a ostaşului, viitor de luptă.
În timp ce se afla la comanda brigăzii, a
dat directive pentru schimbarea din temelii a vechilor principii şi sisteme de
instrucţie, copiate până atunci în virtutea inerţiei de la an la an încă din
perioada 1914-1918. Acestei acţiuni curajoase, unii dezinteresaţi i-au răspuns
cu elogii iar alţii interesaţi l-au supus unor aspre judecăţi, bineînţeles, în
majoritatea cazurilor, dintre cele mai nedrepte, în total dezacord cu
interesele întăririi armatei şi ale apărării ţării.
La 10 mai 1931 este avansat la gradul de
general de brigadă şi din 1 noiembrie acelaşi an revine din nou la comanda
Şcolii Superioare de Război. Îşi începe acest nou mandat în fruntea instituţiei
militare care i-a rămas cea mai dragă dintre toate câte a comandat după cum o
mărturiseşte, hotărât să „muncească fără a cunoaşte limită” pentru a da
comandamentelor „ofiţeri culţi, oameni de caracter, cetăţeni devotaţi şi, mai
presus de toate, elemente neşovăitoare în menţinerea puterii”. Este evident că
încă din aceşti ani, Ion Antonescu începe să-şi aprofundeze gândurile sale cu
privire la reorganizarea şi modernizarea armatei sub toate aspectele. El este
conştient că, acest important deziderat nu poate fi materializat fără un corp
de cadre de comandă şi stat major foarte capabil, cu o amplă pregătire. De
aceea, cu abnegaţia-i cunoscută, va continua opera de reaşezare a
învăţământului militar superior pe baze noi, începută încă din anii 1927-1929.
Preocupat de formarea unor buni ofiţeri de
stat major cu vaste aptitudini practice de conducere a trupelor atât la pace
cât şi în luptă, va introduce în programele de învăţământ (idee care i-a
aparţinut în exclusivitate) călătoriile de arme, scoţându-i pe ofiţerii elevi
tot mai mult în teren, punându-i să străbată ţara cu pasul, facilitând astfel o
mult mai judicioasă cunoaştere a zonelor unor viitoare posibile acţiuni de
luptă, a posibilităţilor concrete în raport cu condiţiile oferite de teren, a
armelor, precum şi a principiilor cooperării dintre arme. Comandantul Şcolii
Superioare de Război socotea că numai în acest fel viitorul ofiţer de stat
major va putea să-şi pună în evidenţă cunoştinţele, priceperea şi măiestria în coordonarea
acţiunilor diferitelor arme, pentru ca din efortul comun al acestora să se
dobândească victoria.
Nu putem încheia referirile la permanenţa
străduinţelor generalului Ion Antonescu pentru înnoirea învăţământului superior
militar din anii în care s-a aflat la comanda Şcolii Superioare de Război fără
a aminti preocuparea sa constantă pentru sădirea şi cultivarea neîncetată în
sufletul ofiţerilor a unor înalte sentiment morale precum spiritul datoriei şi
al sacrificiului, camaraderia, cinstea, dreptatea, sentimentul onoarei şi al
demnităţii, virtuşi călite la făclia dragostei de neam şi ţară, care trebuie
neapărat armonios îmbinate cu o înaltă cultură profesională, pentru
desăvârşirea oricărui ofiţer în general şi a ofiţerului de stat major în special.
În concluzie, rememorăm prin amintirile
peste ani a unuia dintre foştii elevi ai Şcolii Superioare de Război din anii
când acesta se afla sub bagheta generalului Ion Antonescu, locotenent-colonelul
Aldea Romulus din promoţia 1936 îşi aminteşte: „Gândind în urmă cu atâţia ani,
ecoul frământărilor noastre sufleteşti de atunci păstrează aceeaşi rezonanţă:
muncă până la epuizare, în disciplină până la renunţare (n.n.). Nu era aceasta
o lozincă, ci un profund şi real fundament sufletesc; nimeni nu vorbea despre
aceasta, toţi o făceau cu eforturi înnoite, cu o ambiţie continuu tinerească,
fără gândul recompenselor, pentru că toţi erau conştienţi că rezultatele
străduinţei de atunci nu constituiau decât antrenamentul şi dreptul la muncă în
viitor”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu