Nicolae Balaşa - Despre singurătate, invidie și ură, în marea trecere pe puntea vieții

 

Despre singurătate, invidie și ură, în marea trecere pe puntea vieții

Dr. Nicolae Balaşa

15 Iunie 2022

 

La toate cele trecute în revistă, până acum, drept cauză a plecării noastre din lumea experiment, aminteam, cu ironiile de rigoare, trebuințele și prestigiul omului, insistând cu precădere asupra sentimentului de slugă și stăpân, dar și asupra celui de dragoste, sentiment, la acest început de mileniu, din ce în ce mai desuet. Ce atâta dragoste?!  Ici, colo, mai dăinuie ideea de iubire și, pasager, este amintit numele celui ce a putut face din ea operă de artă. Ca exemplu, la mii de kilometri distanță de locurile în care a hoinărit, pe malul lacului Leman - Elveția, privind spre balta de gânduri, într-un albastru nefiresc, privirea lui Eminescu, „ultimul romantic al Europei”. Statuia, spiritul său, împrejurimile, oameni, ce-i drept eleganți, încoace și încolo, mânați de interese și atât. Un oftat al meu, șoaptă a momentului, a animat, probabil, cerul deasupra noastră. Am părăsit locul abătut.

 

Întors la ale mele, conservator, ca să nu zic „ramolit”, cum mă bârfesc cei ce-mi stau prin preajmă, nu m-am putut împăca  nici atunci și nici astăzi, cu o asfel de convertire a sufletului uman, ca la casa de schimb valutar, chiar dacă și Heraclit a insistat asupra transformărilor trâmbițând curgerea a tot. Am rămas la fel, chiar dacă pragmatismul, strecurat în orice, merge până acolo unde utilitatea ține loc de adevăr, chiar dacă din ea, din utilitate, nu vin pe lume nici copiii, nu dau buzna nici bucuriile și nici nu te înconjoară măcar marea mulțumire de sine. Să zicem că ești o idee mai avut, însă la ce bună avuția când, încet, încet, fără dragoste, se instalează comoditatea, inclusiv cea mentală,  iar hedonismul, cu plăcerile lui ieftine, îți dă târcoale.

 

Tehnica pune și ea umărul. În locul ibricului de făcut cafea, a apărut un roboțel ce îți satisface gustul fără a mai sta lângă foc, în picioare,  cartofii prăjiți pot fi comandați online, la o oarecare prăvălie, ouăle la tigaie, la fel etc. Prin urmare, nu mai e nevoie de o familie în care partenerii să-și împartă sarcinile, să le și pună în practică și numai după, se se bucure de o masă și de o seară liniștită sau o îmbrățișare a trupului, golit de gânduri.  Astăzi, din ce în ce mai des, nu mai este nevoie nici de un bărbat pentru o femeie, câtă vreme până și plăcerile sexuale  se pot obține cu jucării  ce „gem” de inteligență artificială înglobată. La fel și în cazul bărbaților. Zilele trecute, un anume post de ,,tembelizat pulimea”, prezenta ca firească împachetare de către un rătăcit, a unei „puștoaice” gonflabile, după ce „petrecuseră” împreună, câteva ore, la țărmul mării, pe o plajă de-aiurea înfierbântată. Acasă, desigur, tot gonflabilă și inteligența artificială, pentru tot felul de artificiali ai zilelor noastre. Cică sentimentele, alături propietății, răscolesc și tulbură, că tot ele anihilează fericirea sau, în cel mai fericit caz, o reduc substanțial, din cauza grijilor și mai ales a costurilor ce presupun  conviețuirea unui cuplu.

 

Trăind după vechile precepte, ori ești, cum sunt eu, un ramolit, ori un înțepenit în vremurile tale, evident fără orizont și perspectivă în contemporaneitate. Și, la un adică, cât să dau satisfacție artificialității, zic și eu că ar avea dreptate cătă vreme sunt încă obișnuit cu mirosul de femeie în carne și oase, funcțională fără a fi conectată la vreo priză sau fără a-i schimba acumulatorii.

 

Lăsând gluma la o parte, fără a generaliza, lumea de astăzi a devenit una ceva mai stearpă, înstrăinată de sine și, odată cu ea, cu lumea, și noi, înstrăinați de noi înșine și de alții, în aceeași măsură. Pe nesimțite,  deasupra tuturor se așterne un fel de singurătate acceptată. Toate din comoditate, din dorința de a fi independenți, din presupusa devenire, dar și din fuga de responsabilitate. Frumosul, până mai ieri, concept întors pe toate părțile de cele mai luminate minți ale omenirii, paradoxal, va putea fi cuantifica prin intermediul gândirii artficiale, măsurând decibelii urmare a trăirilor emoționale.

 

Deocamdată, în Occident și nu numai, încă mai funcționează ziarele ce au la mica publicitate, „matrimoniale”, în realitate, adevărate beții și orgii sexuale, puse la cale între parteneri, la întâmplare, ambii, în astfel de situații, tot un fel de gonflabili, dar care, împreună într-un pat gem sau țipă de plăcere. Asta doar pentru faptul că gonflabilii cu inteligență artificială crescută au, deocamdată, costuri și mentenanță ridicată. Cum mintea omului este într-o permanentă zbatere, evident, pentru „acest mai bine al omului”, speranțele pentru un hedonism ieftin, la îndemâna oricui, se întrezăresc. În viitorul apropiat, hormonii nu vor mai tropăi besmetici, ca pe vremuri, iar omul va fi într-o veșnică fericire, cât timp, după caz, gonflabilul/gonflabila va fi la purtător și va funcționa, fără acuze de discriminare, însă sub imperiul telecomenzii.  Nu tu iubire, nu tu romantism siropos, nu tu gelozie și nici comportament libidinos, pănă să ajungi cu mâna în chiloțeii „partenerului”, nu tu bani cheltuiți pe lenjerie intimă de mari finețuri. Și nici efort că, mai nou, au apărut gonflabilele ce se umflă singure.

 

Haz de necaz, mai ales când un gram de singurătate, pentru om, nu strică. Te reculegi, îți repui  corect felul de a fi, pe linia vieții, la nivelul întrebărilor, în care te simți confortabil. În această perioadă, vorba lui Cioran, „începi să auzi tăcerea lucrurilor” și bătăile inimii, după cum cântă, în ceruri, îngerii. O vreme, singurătatea e chiar răsfăț.

 

 Problema se complică când, din divese motive, (vârstă, afecțiuni, boli etc.) nimeni nu te mai vrea. Nu de puține ori mi-a fost dat să aud: „cum să te afișezi cu ramolitul ăsta? Banii, casa, mașina sa, însă, nu mi-ar strica...”)  Și mai grav e atunci când cei ce nu te mai vor te-ar folosi, totuși, mijloc în împlinirea năzuințelor personale sau a celor de grup, gașcă cu principii, nu glumă.  „Pionul de sacrificiu” este termenul la modă al celor ce ar sacrifica orice, uneori doar de dragul de a sacrifica, uitând că oricare „sacrificat” poate deveni chiar mai mult decât un bumerang. În plus, mulți uită că veșnicia la nivelul funcțiilor și puterii, pentru care unii ar face orice, nu stă la nivelul japițelor în curul gol sau al borfașilor în izmene. Doar ideea de putere a rezistat vremurilor, cei ce și-o doresc cu orice preț sunt vremelnici, și atunci, dacă sunt.

 

Una peste alta, se spune că în viață vii singur, iar de aici, tot doar tu cu tine însuți pleci. Între și între, în măsura ființării, ca om, în limitele normalului, bine ar fi să lași funcțională natura umană, integrată naturii univesului uman și naturii, în general, altfel, cu hedonismul în vârful degetelor sau în vârful limbii, chiar dacă inteligența artificială geme în tot patul, pe canapraua din birou, pe biroul transformat contextual, sau te miri unde în altă parte, omenirea, sigur, va îmbătrâni, iar în cele din urmă, vom dispărea. Pentru asta, musai să fim noi înșine inteligență neegoistă și nemodificată la nivel de propagandă. În caz contrar, invidia va încolți, iar din ea, ura împotriva a orice ni se pare potrivnic, va da în clocot și în interiorul nostru, și în afară. În cele din urmă ea, ura, usucă. Devii, la propriu, un aschilopat de care nu se prinde nimic. Sufletul ți se zbate într-un fel de drigărie uzată și oftează neputincios.  Nu degeaba și expresia din popor: „De-al/a dracu, nu se lipește nimic de el/ea!”.

 

Am vorbit mai sus, fără a insista, despre singurătate, apoi despre invidie, ură și plăceri hedoniste îmbibate de inteligență artificială. Toate la un loc creionează drogul tras pe nas, zi de zi, formă de a ne păcăli singuri conștiința și a ne rata, ca oameni, fără echivoc. La capătul drumului, pentru individ, moartea fără a ști de ce mori, pentru popoare, războaie și rătăcire într-o continuă disperare.

 

Cum păstrarea sensului existențial este absolut necesar, marile religii ale lumii au proclamat, fie învierea de apoi, fie reîncarnarea, un fel de punte între și între, punte pe care, trebuie să rămânem în echilibru. În caz contrar, sub noi, hăul. Despre căderea în sus, șușotită de existențialism, curent filosofic, a cărui substanță stă în scoaterea lui Dumnezeu din lume, vorbim de-aiurea. Cum să scoți din ecuația vieții ceea ce nu accepți și nici nu cunoști?! În această situație, în marea traversare, ca un biet muritor, spre ce ar trebui să alerg întâi și întâi, spre un medic sau, în sensul larg și nobil al cuvântului, spre un Slujitor al Domnului, dar slujitor, nu fariseu de cocioabă cu turnuri, îmbuibat și dat în clocot de inteligența artificială? Hai, spuneți!