Handicapul
lingvisticii americane
Prof.
univ. dr. Ion Coja
29
Iunie 2022
Încep prin a semnala o afirmaţie, de
nimeni luată în seamă, a lui Iosif Visarionovici Stalin, pe care am pus-o
totuşi ca motto la un articol publicat în urmă cu câţiva ani. Sună aşa:
„Lingvistica trebuie să se ocupe de oameni normali”. Recunosc că am fost destul
de uşuratec atunci când am dat acest citat, care mi se părea de o banalitate
perfectă, poate şi pentru că aveam în vedere contextul în care „tătuca” Stalin
emitea acest principiu epistemologic. Am vrut să fac un soi de glumă, poate că
am şi reuşit, pe moment. Cu timpul însă am uitat acel context şi în mintea mea
propoziţia „Lingvistica trebuie să se ocupe de oameni normali” s-a desprins,
s-a detaşat de autorul ei, devenind tot mai mult o idee în sine, valabilă sau
nu, demnă sau nu de a fi luată în seamă. Mărturisesc că în momentul de faţă mi
se pare o idee deosebit de profundă, o idee profund adevărată. (Din păcate
pentru Stalin, ideea se pare că nu-i aparţine. Lucrările semnate cu numele său,
ştiu de la Alexandru Graur, au fost scrise de A.(?) Vinogradov.) Din această
idee decurge problema următoare: cum definim starea de normalitate a unui
vorbitor? Dacă-mi aduc totuşi aminte, Stalin se referea la starea de
normalitate fizică a subiectului cercetat, să nu fie cumva un hipoacuzic sau cu
defecte de articulare etc. Las deoparte asemenea cazuri patologice, care ţin de
domeniul medicinii ori al fiziologiei, şi propun o discuţie pe teren eminamente
lingvistic. Ce înseamnă normal şi anormal în acest plan, lingvistic,
psiho-lingvistic şi socio-lingvistic?
De lingvistică trebuie să se ocupe oamenii
normali!
După ştiinţa mea, încă nu avem o teorie a
stării de „normalitate lingvistică”. Ne-ar fi util un inventar al (tuturor)
elementelor care compun starea de normalitate lingvistică, şi implicit un
inventar al formelor curente de abatere de la normalitate. Bunăoară scrisul,
comunicarea prin scris, este o abatere de la normalitate, normală şi naturală,
firească, fiind comunicarea orală. De asemenea, comunicarea prin mass media –
presă, radio, televiziune, când emiţătorul este mereu emiţător, iar receptorul
mereu receptor, între cei doi neexistând un dialog, aşa cum se întâmplă în mod
normal şi natural… Chiar şi comunicarea prin telefon nu întruneşte condiţiile
normalităţii, care presupune ca Emiţătorul şi Receptorul să fie „faţă către
faţă”. Nefiindu-mi la îndemână şi nici în intenţie să alcătuiesc un inventar
complet al componentelor stării de normalitate, mă limitez, hic et nunc, să
semnalez un element deosebit de important pentru definirea normalităţii:
raportul vorbitorilor cu limba lor maternă. Nici pe departe acest raport nu
este acelaşi la toţi vorbitorii. În mod normal (şi natural!), limba maternă
este:
- limba vorbită în familia în care se
naşte şi creşte individul;
- limba pe care acesta o deprinde odată cu
propria sa umanitate, adică este
- limba în care individul învaţă să
gândească, să priceapă lumea;
- limba pe care o vorbeşte neîntrerupt tot
restul vieţii,
- o vorbeşte într-un mediu în care
majoritatea conlocutorilor săi au aceeaşi limbă maternă!
Din motive care se vor înţelege mai jos,
aş adăuga, separat, şi aş sublinia că ţine de starea de normalitate şi faptul
că (f) în familia şi în mediul lingvistic respectiv limba maternă este aceeaşi
de când se ştiu cei în cauză. Adică de mai multe generaţii, aş zice
„dintotdeauna”!
În legătură cu această precizare, ţin să
semnalez ipoteza unor cercetători foarte serioşi care susţin că achiziţia
limbajului începe chiar din timpul existenţei intra-uterine, căci numai aşa se
poate explica, bunăoară, faptul că încă din primele momente de după naştere
copiii plâng cu modulaţii sonore care amintesc intonaţiile specifice din limba
mamei, adică din viitoarea sa limbă maternă. (A se vedea în acest sens
lucrările dnei Katkleen Wermke, de la Universitatea din Wurzburg).
Mărturisesc că eu unul nu prea am dat
crezare sau importanţă ideii de viaţă „sufletească” intra-uterină până de
curând, când am aflat din sursă directă (şi pentru mine deplin credibilă)
despre o întâmplare extraordinară, căreia îi acord valoare de experiment
convingător, irefutabil. Martorul celor povestite mai jos este fosta mea
studentă, profesoara Mariana Cheroiu: într-o bună zi, toată familia adunată în
faţa televizorului, inclusiv nepoţica Flavia, de trei anişori. La un moment dat
se anunţă la TV că urmează să cânte „Daria” X, la care Flavia ridică capul
dintre jucării şi, adresându-se celor de faţă, le zice că pe ea a chemat-o
Daria!… Mama Flaviei, Sânziana, extrem de emoţionată, le povesteşte celorlalţi
că, în perioada când era însărcinată cu Flavia, şi-a pus problema numelui pe
care să-l poarte fetiţa şi a decis împreună cu tatăl fetiţei că Daria ar fi un
nume frumos şi potrivit. Pe fetiţa încă nenăscută „a chemat-o” câteva zile
Daria, iar apoi părinţii s-au răzgândit şi s-au decis la numele Flavia…
I-am pus mamei, dnei Sânziana, câteva
întrebări în legătură cu această întâmplare atât de ciudată, de interesantă. Am
primit următoarele răspunsuri: „(1) Am început să vorbim de prenumele Daria
imediat după ecografia de la 7 luni. (2) Am trăit cu gândul că o va chema Daria
până cu o lună înainte de naştere, când am încetat să mă mai gândesc la numele
Daria. (3) Nu am discutat prea mult acest subiect cu soţul meu, numai de vreo
două-trei ori, dar eu am repetat deseori, în gând sau cu voce tare, cele două
prenume: Daria – Flavia. (4) In discuţiile despre fată nu am numit-o Daria. (5)
Interesant mi s-a părut timpul verbului folosit de Flavia: „Aşa mă chema pe
mine!”
În condiţiile în care lingvistica este o
ştiinţă care foarte rar şi numai periferic poate să recurgă la experiment, îmi
îngădui să atribui acestei relatări valoarea de document excepţional, care
poate fi omologată ca experiment lingvistic deosebit de important şi de
concludent!… Aşadar, fiecare dintre noi începe deprinderea limbii materne încă
înainte de a ne naşte!
De aceea devine foarte important pentru
normalitatea noastră lingvistuică (g) să avem parte încă de la naştere şi tot
timpul vieţii de un mediu lingvistic în care se vorbeşte limba maternă. Aş
invoca cele de mai sus pentru a atribui un sens (cât mai adânc) dedicaţiei
făcute de Varlaam în prefaţa Cazaniei sale: „Celor născuţi întru limba
românească”. Aşadar, fiecare dintre noi ne naştem întru o anumită limbă,
predestinaţi sau pregătiţi să ne însuşim o anumită limbă şi întru acea limbă să
ne trăim tot parcursul vieţii…
Vorbind tot despre ideea de limbă maternă,
aş preciza că, cu rare şi nesemnificative excepţii, când cineva învaţă o limbă
străină sau ajunge să vorbească zi de zi în altă limbă decât cea maternă -
cazul emigranţilor, de exemplu, niciodată nu va vorbi noua limbă la fel de bine
cum vorbeşte (sau a vorbit!) limba maternă.
Am semnalat cu alte ocazii (vezi eseul
Pentru o ecologie a limbajului) apariţia în lumea modernă, a noastră, a unui
număr tot mai mare de oameni – zeci, sute de milioane, care sunt nevoiţi să-şi
părăsească limba maternă, limbă pe care încep s-o uite de îndată ce intră în
alt mediu lingvistic, dar nici pe departe nu reuşesc să-şi însuşească noul
idiom decât la un nivel aproximativ, chiar precar, insuficient pentru a avea în
acea limbă o viaţă sufletească, spirituală, autentică. Inutil să mai spunem şi
noi cât de important este limbajul pentru apariţia şi desfăşurarea existenţei
noastre spirituale. În momentul de faţă sunt sute de milioane de oameni aflaţi
în această situaţie dramatică, al cărei dramatism ne scapă însă, îl tratăm cu
totală indiferenţă: ei nu mai au o limbă în care să-şi trăiască cu plenitudine
viaţa sufletească, şi din această cauză ei nu duc o existenţă spirituală
autentică. Numai că drama lor trece neobservată de lingvişti – şi mă refer
îndeosebi la aşa zişii socio-lingvişti, preocupaţi, în principiu, de
comportamentul lingvistic al emigranţilor. Ei sunt interesaţi să priceapă numai
mecanismele integrării emigranţilor într-un univers lingvistic nou, felul cum
aceştia învaţă o limbă nouă, un mod de comportament social nou etc. Din păcate,
cercetătorii fenomenului respectiv nu au nicio preocupare (şi sensibilitate!)
pentru „reversul” situaţiei în care se află emigranţii: procesul dureros al
lepădării de limba maternă, veritabilă alungare din raiul, din paradisul
graiului primordial, cel matern, părintesc.
Semnalăm aşadar un vast domeniu care
aşteaptă o cercetare sistematică.
Din vechime, cel puţin de la poetul latin
Ennius încoace, cel care susţinea că, de vreme ce vorbeşte trei limbi, are trei
suflete, trei inimi – „tres cordia”, a fost consemnată de nenumărate ori
relaţia dintre „grai şi suflet”, dintre limba pe care o vorbeşte un popor şi
sufletul etnic al acestuia. În diverse chipuri marile culturi ale lumii şi
marii vizionari ai seminţiilor au afirmat convingerea că există o relaţie pe
cât de strânsă pe atât de subtilă, de gingaşă, între limbaj, între graiul
părintesc şi celelalte componente ale vieţii spirituale: tradiţii, folclor,
istorie, obiceiuri, mentalitate comunitară etc. Toate la un loc alcătuiesc un
întreg a cărui organicitate, chiar dacă nu este uşor de demonstrat, este uşor
de resimţit şi nimeni nu a pus-o la îndoială. Marile spirite ale fiecărui
popor, ale fiecărei culturi naţionale, nu au pregetat să afirme și deseori să
ilustreze realitatea acestui dat. La el face referire, bunăoară, conceptul de
Weltanschauung, cu o bibliografie atât de vastă în toate culturile mari. Peste
ocean şi peste un secol şi ceva mai târziu, au mers pe urma acestui adevăr,
reafirmându-l (re-descoperindu-l), lingviştii Eduard Sapir şi Benjamin Whorf,
cu teoria care le poartă numele. Va trebui ca, într-o teorie completă a stării
de normalitate, să intre şi această legătură care, în termeni mai practici,
s-ar traduce prin solidaritatea dintre neam(etnie) şi grai de-a lungul istoriei
pe o perioadă de timp cât mai lungă.
Precizare: rândurile de faţă sunt gândite
şi propuse cititorului din perspectiva unei concepţii pe cât de înaltă (sau
adâncă!) despre limbaj, pe atât de adecvată realităţii, conform căreia limbajul
nu se reduce la un cod de semne care-i permit omului să găsească o adresă, să
relateze o întâmplare, să se descurce în relaţiile cu autorităţile, la
cumpărături şi în alte situaţii similare. Ci împărtăşim concepţia celor care, ca
oameni preocupaţi de dimensiunea spirituală a umanităţii, au înţeles rolul
excepţional al limbajului în edificarea sufletească a omului, atât ca individ,
cât şi ca exponent al unei comunităţi distincte, bine identificate istoric. Nu
ne sfiim să preluăm de la cei mai iluştri predecesori cuvîntul miracol, pentru
a ne raporta prin el la fiinţa umană şi la atributele specifice ale acesteia.
Şansa pe care o are fiinţa umană, de a fi minunea cea mai mare din câte le-a
înfăptuit Atoatecreatorul divin, se joacă şi din perspectiva excelenţei
graiului uman, căruia îi datorăm poezia, literatura, plăcerea şi arta
conversaţiei, forţa şi farmecul maieuticii, profunzimile dialogului cu tine
însuţi, într-un cuvînt însăşi dimensiunea noastră spirituală, fără de care nu poate
fi conceput omul.
Pe om însă îl paşte pericolul de a-ţi rata
şansa cu care s-a născut, cu care a fost lăsat în lume, să facă umbră
pământului. Acest pericol vizează şi limbajul, laolaltă cu celelalte atribute
care dau omului o demnitate unică în Univers. Precum se vede, suntem sensibili
şi la semnele degradării limbajului, ale deteriorării componentei spirituale,
definitorii pentru om. Impulsul de a semnala aceste primejdii a fost hotărîtor
pentru scrierea paginilor de faţă.
Revenind la ideea de normalitate în
funcţionarea şi evoluţia unei limbi, am putea vorbi de o concordanţă între
glotogeneză şi etnogeneză, care, chiar dacă niciodată nu este totală, ea tinde
totuşi spre ceea ce am putea numi că există sau se produce „în mare măsură”.
Pentru exemplificare, putem să ne întrebăm „în ce măsură” glotogeneza şi
etnogeneza concordă la români. Răspunsul: în mare măsură!
Fără să putem cuantifica acest raport
pentru a măsura în cifre exacte gradul de concordanţă, putem totuşi afirma că
pentru românofoni această concordanţă este mult mai mare decât pentru
anglofoni, iar dacă facem precizarea (românofonii) „din România” şi
(anglofonii) „din Statele Unite”, siguranţa că nu am greşit este şi mai mare,
este totală. În alţi termeni, mai clari, limba română este limba maternă a
majorităţii celor care vorbesc româneşte, într-un procent care se apropie mai
mult de 100% decât de 50%, să zicem. Numărul celor ce vorbesc engleza este mult
mai mare decât al românofonilor. De câteva ori mai mare!… În schimb, este mult
mai mic, atât în Anglia, cât mai ales în Statele Unite, procentul celor care
vorbesc engleza ca limbă maternă. Nu ar fi de mirare dacă am avea de-a face cu
un procent de sub 50%!
Avem motive să vorbim de o stare genuină a
fiecărei limbi, cu observaţia că unele limbi se depărtează de această stare mai
mult decât altele. Aceasta îndepărtare este, printre altele, funcţie de numărul
şi proporţia alogenilor care devin vorbitori ai limbilor respective. Pentru
engleză numărul acestor alogeni am putea spune că este nefiresc, anormal,
ne-natural de mare!
Ţin să introduc în discuţie şi ideea de
genotip, în opoziţie cu fenotipul, aşa cum s-a folosit Gheorghe Ivănescu de
cele două concepte preluate din biologie. În stare genuină, genotipul este
dominant şi se impune în fiecare limbă. Adică fiecare limbă are o bază de
articulaţie care determină într-o oarecare măsură sunetul propriu al fiecărei
limbi. Din diverse motive această bază de articulaţie îşi pierde din forţa de a
se impune, şi spunem atunci că genotipul cedează tot mai mult în favoarea
fenotipului. Acest proces s-a petrecut şi în limba română, şi în engleză, dar
mai ales în engleză, din pricina numărului mult mai mare de alogeni care au
ajuns vorbitori ai limbii engleze. Cauza: istoria Angliei, a englezilor, atât
de diferită de a românilor. Amândouă popoarele şi-au sporit spaţiul lingvistic
şi numărul de vorbitori ai limbii naţionale, dar în moduri cu totul altele şi
cu rezultate net diferite. La români am putea vorbi de o creştere organică a
acestui spaţiu, pas cu pas, din aproape în aproape. Iar creşterea numerică a
românofonilor s-a produs la fel, prin spor natural demografic, în principal.
Cât priveşte limba engleză, se cunoaşte în
mare cum s-au petrecut lucrurile. Nu intru în detalii, problema este prea vastă
şi prea complexă. Dar din puţinul deja enunţat putem trage totuşi o concluzie:
limba română, în comparaţie cu engleza, este mai aproape de starea naturală, de
starea în şi pentru care limbajul a fost „programat” să funcţioneze. Iar în
această situaţie se află majoritatea limbilor de pe pământ. (Fireşte, când spun
stare naturală spun stare de normalitate…) Nota bene: prin genotip nu avem în
vedere numai aspectul fonetic: baza de articulaţie, deprinderi de articulaţie
etc. Genotipul se poate pune mai uşor în evidenţă la nivelul fonetic, dar el include
şi componente semantice, adică spirituale, psihice, ce ţin de etnopsihologie,
de mentalul colectiv etc.
Nota bene 2: cele de mai sus nu implică
ideea de ierarhizare valorică. Engleza nu este inferioară „celor mai multe
limbi de pe pământ”, ci este, în comparaţie cu celelalte graiuri, în primejdia
cea mai mare de a-şi pierde suportul etnic, etnotipul constitutiv, cu
consecinţe care nu este bine să fie ignorate în continuare.
Eram student când, prin cursul de
Introducere în lingvistică, am luat cunoştinţă de afirmaţia unui lingvist
american, afirmaţie însuşită de toată suflarea academică transatlantică, precum
că „limba engleză este o limbă care aparţine în egală măsură reginei Angliei şi
tânărului de culoare din New York ai cărui bunici au venit din Africa în Lumea
Nouă”. Nu m-am împăcat niciodată cu această idee, atât de naivă, de simplistă.
Idee perfect „marxist-leninistă”!… Cred că ea defineşte foarte bine confuzia în
care colegii noştri americani se află.
Nu a trecut multă vreme, adică multă
bibliografie, până am găsit prima infirmare a aserţiunii amintite, tot la un
autor american, care relata situaţia unui grup de americani de culoare,
convertiţi la o sectă religioasă mai ciudată, care le-a impus acestora să se
izoleze de restul concetăţenilor americani şi să trăiască ani mulţi departe de
ceilalţi anglofoni. Rezultatul a fost spectaculos: după circa 20 de ani,
engleza acelor afro-americani se modificase radical ca pronunţie, sub presiunea
bazei de articulaţie înăscută, a genotipului african, care era complet străin
de genotipul britanic, fiind moştenit din limba pe care strămoşii acelor
americani de culoare o abandobaseră cu câteva generaţii mai în urmă. Această
limbă ieşea la suprafaţă, după câteva generaţii, precum iarba prin crăpăturile
asfaltului.
Am putea spune că vorbitorii limbii
engleze sunt foarte diversificaţi şi opozabili unii altora prin genotipul lor.
De multă vreme nu mai există printre anglofoni o majoritate absolută de
vorbitori care aparţin aceluiaşi genotip, genotipului care a modelat limba
engleză cu secole în urmă.
Cu totul alta este situaţia genotipului
unei limbi care a avut o evoluţie normală, departe de perspectiva de a servi ca
mijloc de comunicare pentru un număr mare de alogeni. Cazul limbii române,
alături de alte zeci şi sute de idiomuri… Când într-o piaţă din Chişinău aud pe
un ţăran că-şi laudă „zărzăvatul”, constat că a neaccentuat trece la ă exact
cum s-a întâmplat şi în cuvintele latineşti intrate în uzul autohtonilor din
Dacia Traiană în urmă cu două mii de ani. Puterea genotipului răzbate mai uşor
la periferia sistemului, la vorbitorii mai puţin atinşi de prestigiul limbii
literare, îndeosebi la copiii aflaţi încă în proces de însuşire a limbii, de
însuşire a fenotipului. Nu de mult, la o emisiune TV, un copil deosebit de
isteţ nu reuşea totuşi să pronunţe corect cuvîntul succes. Zicea supces.
Animatorul emisiunii a găsit că era amuzant acest defect de pronunţie şi l-a
făcut pe băieţel să zică de mai multe ori supces. Nu mi-am dat seama imediat de
unde venea această pronunţie defectuoasă. Abia mai târziu, insistând, am
înţeles ceea ce era simplu de înţeles: în cuvîntul succes, sunetul c este urmat
de o consoană semi-ocluzivă, o africată, formată din două sunete, din t şi din
ș. Astfel că după c în cuvîntul succes urmează de fapt t, ajungându-se astfel
la succesiunea de consoane –ct, pe care autohtonii din Dacia au pronunţat-o
greşit, -pt, probabil prin adaptare la baza lor de articulaţie, la genotipul
lor: nocte/noapte, lacte/lapte, octo/opt etc. Aşadar acel băiet care pronunţa
supces în loc de succes se dovedea a fi un excelent urmaş (sau păstrător) al
genotipului de substrat, care răzbate până în zilele noastre, prin pronunţii ca
tap-tu, tap-su, (in)teleptuali, doftor, prefept etc., în loc de tac-tu, tac-su,
intelectuali, doctor, prefect etc. Ivirea unor astfel de situaţii o interpretez
ca semn că limba respectivă, româna în cazul nostru, îşi duce existenţa în
condiţii de fericită normalitate. Cu vorbitori (încă) autentici, nativi, aflaţi
în confortabilă majoritate.
Ajung astfel la ţinta propriu zisă a
acestor însemnări: condiţia grămăticului, a lingvistului. Un lingvist este cu
atât mai serios, mai bine pregătit pentru exerciţiul profesiei sale cu cât
cunoaşte mai multe limbi. Mulţi lingvişti sunt poligloţi. Subiectele pe care le
cercetează lingvistica sunt foarte variate şi cele mai multe dintre aceste
subiecte, pentru a fi abordate, pretind cunoaşterea mai multor limbi. Afirm
însă şi subliniez că pentru lingvistul care se interesează de mecanismele după
care funcţionează limbajul, cel mai firesc este ca grămăticul să deducă aceste
mecanisme din cercetarea limbii materne. Numai limba maternă o poţi cunoaşte în
toate subtilităţile ei, îi poţi înţelege determinările şi interdependenţele
care leagă la un loc întreg inventarul de unităţi lingvistice, atât între ele
cât şi în relaţie cu domeniile limitrofe: psihologia de grup comunitar şi
etnic, mentalitate, tradiţii, folclor, mediu geografic etc. Numai în limba
maternă poţi descoperi reguli încă nesesizate de grămătici, iar ca vorbitor
poţi „greşi” prin conformare la o tendinţă pe cale de a se naşte, de care nu ai
nicio cunoştinţă teoretică.
Îmi este la îndemână exemplul colegilor de
la catedra de limba engleză a Universităţii Bucureşti, excelenţi anglişti şi
anglofoni, cu studii temeinice şi originale asupra limbii, literaturii şi
culturii engleze. Dintre ei, câţiva au fost tentaţi să dezvolte teorii
interesante asupra mecanismului intim al limbii, să facă aşadar „teoria
limbii”. Şi au reuşit să dea lucrări originale, interesante. Dar materialul
lingvistic pe care au aplicat teoria şi ipotezele lor nu a mai fost din
engleză, ci din limba lor maternă… Din română.
Mai explicit: numai textele scrise în
limba maternă a autorului şi a cititorului pot fi înțelese de cititor la toate
nivelurile şi palierele scriiturii. Citez în sprijinul acestei afirmaţii unul
dintre cele mai importante texte pentru noi: dialogul Cratylos, celebrul, al
lui Platon. Exegeţii care s-au pronunţat asupra acestui text, adică eleniştii
cei atât de savanţi, au o îndoială, o întrebare la care încă nu au dat răspuns:
nu cumva demonstraţia în materie de etimologie pe care o face Socrate nu
trebuie luată în serios, fiind o glumă, o joacă de-a autorului? Nu cumva
Socrate se preface că ia în serios ipotezele etimologice pe care le produce cu
o uşurinţă suspectă, drept care cele mai multe nici nu au fost confirmate de
filologii de mai tărziu?! Adică pentru elenişti, deşi sunt ei atât de savanţi
cunoscători ai elinei, nu le este clar tonul textului: autorul lui Cratylos
vorbeşte serios sau se joacă? …Chestiunea a rămas până azi nelămurită. După
părerea mea, neputinţa filologilor vine din faptul că orice elenist, oricât ar
fi el de erudit, are altă limbă maternă decât limba dumnealor Platon şi
Socrate. Din textele rămase în limba maternă a lui Socrate şi Platon nu poţi
să-ţi însuşeşti această limbă decât într-un mod parţial şi, deci, artificial,
ne-natural, ne-normal! În niciun caz la nivelul la care deprindem fiecare limba
maternă. Adică la nivelul normalităţii.
Se potriveşte să-l citez aici pe Mircea
Eliade, care, la sfârșitul anului 1945, înţelegând că nu mai are nicio şansă de
a se întoarce în ţară, era sfătuit de A.R. (probabil Alexandru Rosetti), să
uite că este român, să scrie numai franţuzeşte. Dinaintea acestei perspective
Mircea Eliade mărturiseşte în Jurnal că ezită. Îi era uşor să se imagineze ca
om de ştiinţă cu o operă scrisă în limba franceză, dar pricepea că abandonând
limba maternă urma să abandoneze orice încercare de a mai scrie literatură.
Căci limba cea nouă, spune Mircea Eliade, „mi se refuză îndată ce încerc să-mi
„imaginez”, să „visez”, să mă „joc”!”
Cu alte cuvinte, părăsindu-şi limba
maternă, oamenii renunţă să mai viseze, să se mai joace, să dea frîu liber
imaginaţiei. Fireşte, renunţă într-o oarecare măsură, care ar merita însă să
fie cercetată şi precizată cât de cât.
Ce legătură au toate acestea cu subiectul
nostru? Mă încumet să afirm mai întâi că, de cele mai multe ori, lingvistul
român care studiază limba română are un mare avantaj faţă de lingvistul
american care studiază limba engleză, cu atât mai mult engleza vorbită în
Statele Unite. Condiţiile în care se vorbeşte limba studiată de lingviştii
români (româna) sunt mult mai naturale, mai normale, mai fireşti, mai apropiate
de condiţiile în care a apărut şi pentru care a fost conceput limbajul. Şi asta
în primul rând pentru că imensa majoritate a celor care vorbesc româneşte o fac
ca vorbitori nativi, nativi din tată-n fiu de mai multe generaţii. Aş zice dintotdeauna!
Practic, dintotdeauna.
Acest avantaj este şi mai mare când
lingvistul respectiv este el însuşi un vorbitor nativ al limbii române. Tot
aşa: de mai multe generaţii, dintotdeauna. Or, printre lingviştii americani
greu pot fi identificaţi lingviştii vorbitori nativi ai limbii engleze de mai
multe generaţii. Cei mai mulţi dintre ei sunt, ca şi Roman Jakobson, vorbitori
„secundari” sau „recenţi” - ca să zic aşa, ai limbii engleze. Alexandru Graur
povestea despre Roman Jakobson - marele lingvist american născut în …Rusia, cu
studii academice de mare ţinută făcute la Praga, de origine…evreu, cum, în urma
unui accident automobilistic în America, şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a mai
revenit, medicii americani nu s-au putut înţelege cu el deoarece Roman
Jakobson, aflat într-o situaţie limită, le vorbea în limba sa maternă, în rusă.
Ceva asemănător i s-a întâmplat lui Emil Cioran, ajuns scriitorul de limbă
franceză cel mai important, ca mare stilist al acesteia. Mi-a mărturisit, în 1986, că visează însă
numai „pe româneşte”… Iar când o boală urîtă a bătrâneţii i-a dereglat
mecanismele inteligenţei, Emil Cioran a uitat toată franceza şi aiura în limba
sa maternă. Cum spune şi poetul Grigore Vieru, limba maternă este „limba în
care tăcem”!
Mă încumet să cred, să deduc din aceste
date că ele instituie un handicap serios pentru lingviştii din Statele Unite.
Din cauză că engleza nu este limba lor maternă, lingviştilor americani le este
mai greu să înţeleagă resorturile cele mai intime ale mecanismului lingvistic
(în general), ei nu au cum să vadă din chiar interiorul limbii engleze noima şi
„logica întocmirii” acestei limbi, cum ar fi zis Eminescu. Nu m-aş mira să
constatăm că unii lingvişti americani, aidoma multor emigranţi din America şi
din lume, nu au propriu zis o limbă maternă! (sic!).
Putem merge şi mai departe cu
identificarea condiţiilor de normalitate lingvistică raportându-ne mai strict
şi mai exact la conceptul de genotip. În principiu, un vorbitor normal este
purtătorul unui genotip. (Desigur, amestecul de rase şi de etnii e posibil să
ducă şi la apariţia unor indivizi care nu sunt conectaţi la un genotip anume,
ci – eventual, la mai multe, caz în care forţa fiecărui genotip scade
proporţional. Lăsăm deoparte această situaţie, chiar dacă, în viitorul
previzibil, ea va fi să fie tot mai des consemnată de cercetători…)
Normalitatea presupune, de asemenea, ca genotipul de care aparţine o persoană
să coincidă cu genotipul purtat de majoritatea vorbitorilor idiomului
respectiv. Rezultă că starea de normalitate a unui lingvist, în calitatea sa de
fiinţă vorbitoare, presupune aceste două condiţii majore: (1)să fie de câteva
generaţii vorbitor nativ al limbii în care se desfăşoară ca teoretician al
limbii şi (2)să fie purtător al genotipului majoritar. La ce rezultate ajungem
prin raportarea lingviştilor americani la cele două exigenţe este o problemă pe
care, personal, nu o pot discuta sau aborda decât cel mult statistic şi la
nivelul impresiei subiective. Las pe colegii americani s-o facă în cunoştinţă
de cauză, numai dacă, bineînţeles, vor lua în serios cele de faţă.
Ne tentează o parafrază la principiul deja
enunţat Lingvistica trebuie făcută pe oameni normali, parafrază cu valoare de
principiu şi ea: Lingvistica trebuie făcută de oameni normali.
Pentru cei care nu îndeplinesc criteriile
de mai sus urmează să constatăm starea de „handicap”, stare care nu este nici
pe departe sinonimă cu incapacitatea funciară de a te dedica cercetării
lingvistice. Ci doar avertizează asupra unor limite fatale, inevitabile, a
căror detaliere nu ne va fi uşor să o facem. Cei în cauză vor fi cei mai în
măsură să-şi precizeze singuri, ei înşişi, aceste limite. În plus, e de luat
seama că, în conformitate cu un principiu universal şi etern, al compensaţiei,
nu este vorba de un handicap propriu zis, ci doar de o stare de fapt care, prin
închiderea sau obstrucţionarea unor perspective, deschide altele, inaccesibile
aşa numitei stări de „normalitate”. Sau, popular spus, „în tot răul e şi un
bine”… Acest „handicap” se prea poate să dezvolte, în compensaţie, o predispoziţie
specială pentru decelarea universaliilor limbii, a acelor structuri care
grupează la un loc, prin asemănări de ordin funcţional şi morfo-sintactic,
toate limbile sau măcar un număr foarte mare de idiomuri. Aceşti
…glosematicieni se pare că sunt nativ înzestraţi, „programaţi” să conceapă sau
să accepte matematizarea şi formalizarea lingvisticii, să ignore dimensiunea
abisală, spirituală a limbii, să deschidă şi să urmeze „căile lingvisticii
extraexacte faţă de care geometria şi algebra au rămas curate poeme romantice”.
(L-am citat pe lingvistul Nicholas Timiras, american de origine română, fost
profesor la Berkeley, California).
Descriptivismul american, de la Bloomfield
la Harris, şi mai ales gramatica propusă de Noam Chomsky, încearcă să imagineze
reguli prin a căror aplicare să se poată trece de la un inventar de unităţi
lingvistice la texte corecte, fără nicio preocupare pentru dimensiunea
„abisală”, spirituală a limbii, pentru realitatea acestor reguli în mentalul
vorbitorilor. Lingvistica americană este gata oricând să inventeze, iar nu să
descopere! Or, condiţia lingvistului este să descopere, iar nu să inventeze!
Mi-aduc bine aminte sentimentul pe care
l-am încercat citind primele încercări de a se aplica la limba română tehnicile
gramaticii transformaţionale. Nu aveam reţineri de ordin metodologic, teoretic,
dar mă încerca sentimentul că autorii nu rămâneau în interiorul limbii române,
că inventau o variantă a limbii române la care să se potrivească regulile lor.
Aşadar sentimentul că limba română era – cu un termen actual, abuzată. Nu ca
lingvist, ci ca vorbitor al limbii române eram deranjat. Ulterior, când au
apărut metodele de traducere automată lucrurile s-au lămurit. Poţi traduce din
română în japoneză cu un mic amendament: traduci dintr-o variantă inventată a
limbii române într-o variantă inventată a limbii japoneze. Ambele variante
săvârşind acelaşi păcat: depersonalizarea şi sărăcirea limbii, reducerea ei la
un set de reguli mecanice şi, implicit şi implacabil, reducerea mesajelor la un
set limitat de idei, gânduri, simţăminte etc., reducerea limbii (române) la o
variantă în care, să-mi fie iertat, singurele texte literare ce pot fi
imaginate sunt …manelele. Nu glumesc! Dacă faci analize literare pe textul
manelelor, se vădeşte clar nu lipsa de cultură literară, lirică, ci lipsa de
cultură lingvistică a autorilor. Limba română se vede foarte clar că nu le este
limbă maternă, autentic maternă… şi, precum se ştie, majoritatea textierilor de
manele nu sunt vorbitori nativi de limbă română. Limba lor maternă este cea
ţigănească.
Este foarte probabil ca în viitor lumea să
apeleze tot mai mult la „maşinile” de tradus, la traducerea automată. Probabil
că şi aceste instrumente îşi vor îmbunătăţi performanţele. E lucru sigur însă
că principiul lor va rămâne acelaşi: nu vor putea traduce orice text, ci numai
texte pregătite pentru a fi traduse, adică texte concepute ad hoc, gândite să
se potrivească cu posibilităţile de traducere ale maşinăriei respective, să nu
depăşească un anumit nivel de expresivitate, de ingeniozitate. Texte neutre din
punct de vedere stilistic, care nu vor aspira să pună în valoare toate
posibilităţile de expresivitate ale limbii, ci se vor mulţumi să valorifice
strict partea „traductibilă” a fiecărei limbi. Prin exerciţiul traducerii
automate vorbitorii vor căpăta o nouă competenţă: competenţa de a emite texte
(corecte) traductibile. E de aşteptat ca în felul acesta oamenii să-şi piardă
cealaltă competenţa, competenţa de azi, competenţa de a folosi limba maternă în
integralitatea ei, inclusiv în componenta ei specifică, intraductibilă. Acest
nivel, la care nu are acces traducerea automată, l-aş numi nivelul idiomatic al
limbajului. Se profilează pentru viitor riscul ca acest nivel, al
autenticităţii, să scadă ca urmare a extinderii traducerii automate. Adică să
scadă partea netraductibilă a limbii, să dispară partea cea mai importantă a
limbii.
Dacă nu mă înşel, gramatica lui Chomsky a
apărut în urma unei încercări la care s-au angajat mai mulţi lingvişti, de a
construi o maşină de tradus în şi din limba engleză. Cred că la nicio
universitate din Europa nu s-ar fi găsit lingviştii care să se angajeze la
asemenea proiect. Mai degrabă lingviştii de pe vechiul continent s-ar fi
străduit să explice „clientului” care comandase lucrarea că nu este cu putinţă
realizarea ei. Clientul, adică Marina americană, a pus însă fonduri
substanţiale la dispoziţie, fonduri greu de refuzat într-o economie de piaţă.
Fondurile s-au cheltuit, dar maşina nu a apărut… În locul ei a apărut o
broşurică, semnată de Noam Chomsky. Îmi vine în minte vorba latinească cu
munţii care odrăslesc din când în când, după sforţări titanice, un şoricel
micuţ-micuţ!… Un ridiculus mus.
Mi-aduc aminte una din obiecţiile cele mai
temeinice aduse de la bun început de sceptici: în ce măsură regulile de
transformare propuse de lingvistul american aveau un suport psihic, o realitate
mentală, producându-se (şi) în mintea vorbitorului? Răspunsul emulilor a fost
aproape cinic: nu are relevanţă suportul psihic, este destul dacă regulile
respective pot fi însuşite şi stăpânite mecanic, eventual de o maşină de
tradus, maşină care rămânea astfel idealul lingvisticii de peste ocean. Ideea
că se poate face lingvistică fără să ţii seama de psihicul, de psihia
vorbitorilor, cred că a putut veni cu uşurinţă mai ales în mintea unor
lingvişti a căror relaţie psihică, sufletească cu limba (engleză) era mai
subţire, mai precară, mai puţin „îndătinată”. Care le era idiom de uz casnic de
cel mult o generaţie-două… La asemenea persoane, lipsite de o limbă autentic
maternă, se poate naşte mai uşor confuzia dintre a inventa şi a descoperi.
Repet, în mod natural, lingvistul descoperă, nu inventează!
Se potrivesc în acest context cuvintele
lui Eminescu, binecunoscutele: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este
stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ce-a
fost mai înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după
ideea în genere şi în amănunte – care a predomnit la zidirea sanctuarului –
astfel trebuie să ne purtăm şi noi cu limba noastră românească”. Sau: „Această parte netraductibilă a unei
limbi formează adevărata ei zestre din moşi-strămoşi, pe când partea
traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere”.
Îngăduiţi-mi încă o amintire legată de
apariţia gramaticii transformaţionale. La o
şedinţă de învăţămînt politic condusă de Alexandru Graur s-a discutat
chiar acest subiect: conceptele de bază ale teoriei lui Chomsky. Discuţia s-a
împotmolit atunci când Graur a încercat să priceapă de la mai tinerii săi
colegi „transformaţionalişti” (sau „generativişti”) care este deosebirea între
dicotomia saussuriană, clasică, langue-parole şi cea propusă de lingvistul
american, competenţă-performanţă. Cum eu debutam la acele şedinţe şi eram cel
mai tînăr, am ascultat ce se vorbea şi am stat în banca mea, ultima, din fosta
sală 20, fără să scot o vorbă. Aşa cum - şi Graur o ştia bine, nu prea mi-era
în obicei. Drept care, într-un târziu, mi s-a adresat, cerându-mi părerea. Iar
eu am răspuns cu o întrebare: „Domnule profesor, acest Noam Chomsky mai
trăieşte?” Cum să nu trăiască?!, s-a mirat Mara Rădulescu, fie-i ţărîna uşoară.
Ce sens are întrebarea dumitale, tovarăşe Coja?! „Păi dacă trăieşte, stimată
doamnă, nu este mai simplu să-i cerem lui, domnului Noam Chomsky, să ne spună
el ce a vrut să spună prin competenţă şi performanţă, altceva decât a spus
Saussure prin langue-parole?!…”. Ba chiar m-am oferit, dacă cineva poate
procura adresa lui Chomsky, să-l deranjez eu cu întrebarea care ne frământa.
Căci, am adăugat, cred că fusese de datoria lui Noam Chomsky să se raporteze la
dicotomia lui Saussure… Altminteri devenim noi caraghioşi discutând despre
Chomsky ca despre Platon, mort de două mi de ani! Păi câte întrebări
lămuritoare nu i-am pune noi lui Platon dacă acesta ar mai fi în viaţă?!
Mai adaug ceva: peste ani, vreo patruzeci,
adică de curând, când am descoperit binefacerile internetului, am dat buzna
peste E mail-ul marelui lingvist şi i-am povestit discuţiile purtate la
Bucureşti, pe la sfârşitul anilor ’60, cerându-i măcar acum, după patru
decenii, explicaţia după care am tânjit cu toţii la Bucureşti. Mi-a răspuns
amabil, colegial pot spune, dar neconvingător. Din răspunsul primit mi-am
întărit convingerea că la data când a lansat dicotomia competenţă-performanţă
Chomsky nu-l citise pe Saussure… Autor care, la Bucureşti, este obligatoriu
pentru promovarea anului I de studii filologice.
Peste câţiva ani, lingviştii americani
care nu l-au citit nici ei pe Antoine Meillet au lansat pe piaţă socio-lingvistica,
altă invenţie americană… E drept, o comparaţie între şcoala sociologică
franceză şi socio-lingvistica de peste ocean devine un bun exemplu al ideii de
regres şi precaritate în lumea academică. Căci una din perspectivele din care
trebuie abordat subiectul de faţă este aceea a progresului în limbă. În limbă
şi în lingvistică… Există un asemenea progres?
Boris Cazacu mi-a împrumutat cândva o carte, insistând să
n-o fac uitată printre ale mele… I se părea deosebit de preţioasă. O carte cu
mai mulţi autori, ale căror studii urmăreau acelaşi subiect: cum poţi să faci
descrierea unei limbi pe care nu o cunoşti şi nici nu te apuci s-o înveţi? Cum
să stabileşti inventarul de foneme, pentru a pregăti limba respectivă să fie
scrisă, cum să întocmeşti dicţionarul acelei limbi, regulile morfologice
etc? Fireşte, ideea era să te foloseşti
de nişte informatori vorbitori nativi ai limbii respective, şi se precizau
câteva considerente în vederea selecţionării unor buni informatori. Evident, o
asemenea cercetare era posibilă şi putea să poarte numele de cercetare, dar ea
nu avea niciodată să ducă la identificarea şi descrierea a ceea ce lingvistica
europeană a numit „geniul” unei limbi. Da, se poate numi lingvistică o asemenea
preocupare. O lingvistică superfluă, care nu aspiră să identifice limbajul
printre marile miracole ale existenţei noastre, o lingvistică care nu
cercetează graiul omenesc decât ca sumă de semne prin a căror folosire mecanică
să te poţi descurca la cumpărături, la tribunal sau la spital! Un cod de reguli
„lipsit de orice boltă metafizică”. Nu pentru că această boltă nu există, ci
pentru că ea nu este accesibilă oricum şi oricui. Din păcate, este la modă să
nici nu-i intereseze pe grămătici existenţa ei!… O modă care a apărut în
America!
Ca un soi de „excepţie care confirmă
regula (teza)” aş aminti că în Statele Unite a fost formulată „ipoteza
Sapir-Whorf”, care demonstrează convingător că funcţionează o relaţie de
determinare reciprocă între limba unui popor şi mentalitatea de grup a
acestuia. Numai că demonstraţia nu se face pe limba engleză şi pe mentalul
colectiv american! Ci autorii au dedus ipoteza lor din studiul unor limbi şi
culturi amerindiene, aflate într-o stare de deplină naturaleţe, normalitate,
ingenuitate sau cum i-am mai putea spune.
Deduc din această împrejurare că engleza nu se regăseşte în mentalul
american, nu se află în consonanţă, ci mai curând în disonanţă cu forma mentis
americanorum… M-aş încumeta să întreb,
aproape retoric, dar şi cu voce scăzută, dacă un mental american chiar există!
În concluzie, raportându-ne la principiul
teoretic enunţat de …Stalin, constatăm că lingviştii americani se află, în
comparaţie cu ceilalţi, într-o situaţie atipică, ca să nu spun cea mai ingrată
cu putinţă. Limba engleză, care este nu numai obiectul predilect al cercetării
lor, dar este şi limba în care colegii noştri gândesc, funcţionează în Statele
Unite în condiţii ne-naturale, nefireşti pentru o limbă. Iar lingviştii
americani înşişi au cu limba engleză (e vorba de engleza americană, fireşte) o
relaţie în mai multe feluri ne-naturală, rezultat al unor evoluţii istorice
excepţionale, căci, din păcate, orice s-ar spune, procesul american de
etno-geneză nu este numai cu totul insolit, atipic, dar este departe de a se fi
încheiat. Astfel că se impune o completare: Nu numai lingvistica trebuie să se
ocupe de oameni normali, dar şi de lingvistică este bine să se ocupe în primul
rând oameni normali! Or, mulţi americani, fie în postura de vorbitori, fie în
cea de lingvişti, nu sunt într-o stare de deplină normalitate. Repet, motivul
principal al acestui impas îl constituie faptul că etno-geneza americană nu s-a
produs, nu s-a încheiat, aşa cum, nota bene!, nici procesul de constituire a
unei identităţi etnice sovietice nu a dus la rezultatul scontat. Căci, la drept
vorbind, cele spuse despre limba engleză vorbită în „State” sunt valabile şi
pentru limba rusă din fosta URSS, într-o măsură apreciabilă.
În aceste condiţii consider că nu au
existat motive serioase, intrinseci, pentru ca lingvistica americană să capete
rolul pe care noi, în Europa, ne-am grăbit să i-l atribuim, din considerente
propriu zis politice şi economice, de prestigiu mai degrabă militar decât
cultural. Am supralicitat, iar vina, fireşte, nu este a americanilor, ci a
noastră, a europenilor. Evident, nu a tuturor europenilor… A mea în orice caz
este, căci iată cât de târziu am cerut cuvîntul…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu