STRĂBUNII
~*~
Vechimea
de Neam din vechile vremi
E-o
cale bătută cu dor nesfârșit,
Un
râu care curge în zbucium trudit
Și-n
undele căruia tu singur te chemi.
Ești
unda ce trece legând un întreg.
Același
e Neamul de-i azi ori străbun,
Același
românul pe drumul său bun,
Doar
generații fac schimbul în anii ce trec.
Aici
e izvorul, prezentul cu noi,
Prin
noi viitorul răsare,
Prin
noi vin străbunii la a Țării-nălțare,
Simțim
noi în cuget străbune nevoi?
Ne
mustră străbunii din sânge?
Roșim
când ne zicem urmași?
Atunci,
frați români, la ce să mai lași
Să
tulbure-n suflet iubirea ce plânge!
Fiind
azi urmași, vom fi și străbuni,
Ai
celor ce vin pe-al neamului râu;
Fiți
demni, deci, a pune durerii un frâu,
Să
nu lăsăm azi un gol îndesat cu furtuni!
Să
scântee Cerul, rodească-ne câmpia,
Iar
duhul străbun în piept să ne stea,
Străbunii-au
murit să ne dea
Întreaga
grădină cu flori: România!
~*~
Ioan
Miclău-Gepianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu