Utopia
Lumii Noi
Grid
Modorcea, Dr. în arte
29
Iunie 2022
Foarte originală ideea lui Terrence Malick
din „The New World” (2005) de a descrie nașterea noii lumi, America, pe firul
unei mari iubiri, evocată ca în „Cântarea Cântărilor”. O voce interioară (un
narator) ne vorbește într-un limbaj pur poetic, biblic, ne spune povestea de
iubire dintre un conchistador englez, căpitanul John Smith (Colin Farrell, care
abia jucase rolul lui Alexandru cel Mare) și Pocahontas (Q’orianca Kilcher), o
indiancă, prințesa unui trib din pădurile ținutului edenic, la anul 1607, ce va
deveni în timp statul Virginia. Filmul narează fondarea coloniei Jamestown, iar
protagonișii sunt personajele istorice, reale.
Vedem cum vin corăbiile englezilor pe un
fluviu, acostează într-un loc prielnic, comandantul Newport (Christopher
Plummer) le cere soldaților să facă aici o fortăreață, să se apere de atacurile
aborigenilor, apoi îl trimite pe John Smith să ia contact cu un mare trib din
aval, ca să facă schimb de lucruri necesare traiului, până ei vor cultiva aici
pământul. Locul este descris ca un rai, pământul e văzut ca un dar ceresc, o
comoară dăruită omului gratis.
Conducătorul englezilor le spune că aici vor face o lume nouă, o lume a
bucuriei, a păcii, a bogăției, darnică la fel pentru toți, diferită de lumea
veche din care vin ei. Totul este descris în limbaj utopic, așa cum Biblia
descrie Pământul făgăduinței.
Și John merge cu o barcă ușoară pe râu
până dă de trib, care îl descoperă, îl sechestrează, dar nu-i fac nici un rău,
fiindcă ei nu știu ce este răul, ce este crima sau războiul. Nici nu au cuvinte
pentru a descrie ideea de dușman sau hoț, sunt puri, neviciați, exact ca
inuiții din Alaska, neatinși de viciile lumii moderne. Le este absolut străină
violența. Au o bunătate înnăscută și mult umor, spirit de joacă, precum copiii.
Și în acest eden, John o vede pe… ea, pe fata șefului de trib, care avea 12
neveste și o sută de copii și nepoți, dar cel mai mult o iubește pe… ea, pe
care a numit-o prințesă.
John, care era un conchistador înrăit,
visa să descopere lumi necunoscute, n-ar mai pleca de aici, fiindcă se
îndrăgostește de această făptură a purității, iar ea de el. Ea se apropie de el
prin gesturi ritualice, totul este o magie de gesturi prin care îi explică lui
ce este soarele, vântul sau luna. Dar frumusețea ei este dublată de inteligență,
e sclipitoare, și va învăța repede de la el, cum se spune la „ochi”, „buze”,
„urechi” și tot ce poate descrie ființa umană. Este aici utopia comunicării, a
nașterii limbajului, a legăturilor care se fac între oameni, și între om și
natură. Natura este edenică, ea este stăpână prin virginitatea și misterul ei.
În faza edenică, Necunoscutul este un zeu atotprezent, tot ce se petrece în
mijlocul naturii este un miracol. Până la un punct, acest eden seamănă cu
Pandora din „Avatar” al lui James Cameron. Iar privirile dintre îndrăgostiți
sunt glasul sufletului. Ea îl privește în ochi și citește că e un om bun. Nici
el, nici ea, nu au nume. Mult timp nu știm cum îi cheamă, abia într-un târziu,
după ce ea este botezată, îi vor spune englezii Rebecca, iar când ea este dusă
în Anglia, invitată fiind de regale Angliei, care a auzit de ea, aflăm că lui i
se spune John și că a călătorit fără succes să descopere Indiile.
Dar cum se petrec toate acestea, o
adevărată epopee a nașterii noii lumi? Desigur, el se întoarce la ai lui, la
englezii cu care a venit, și vede că ei au ridicat o fortăreață din copaci, iar
comandantul a plecat în Anglia să aducă provizii. Însă a dat malaria peste
soldații rămași, care, când îl văd pe el, îl cred o fantomă, fiindcă știau că a
murit, dar acum îl numesc comandantul lor. Însă nu mai știu să lucreze
pământul, foametea îi bântuie. Prințesa va veni la fortăreață și le aduce
alimente, atunci ei se gândesc să o păstreze aici, fiindcă șeful tribului o
iubea nespus și așa va veni la ei, să le aducă cele necesare traiului. Dar John
nu este de acord cu pomana și-i pune la muncă. Evident, se iscă o răzmeriță, au
loc și lupte grele dintre ocupanți și sălbatici, se sugerează foarte clar că
ocuparea de noii teritorii se face cu sânge, că aborigenii învață și ei să se
lupte. Dar până la urmă se înțeleg și există schimburi între cele două tabere,
adică sălbaticii le dau englezilor comorile lor, tot ce-au creat ei divin, iar
ei le dau tigăi, oale din aramă, ceea ce sălbaticii nu aveau și erau uimiți de
ce vedeau. Așa s-a întâmplat și la noi după revoluție, când țiganii le luau
țăranilor din Ardeal icoanele pe sticlă cu tigăi și cratițe și le vindeau peste
graniță! De asemenea, o altă dorința a sălbaticilor era să aibă piepteni, să-și
pieptene pletele, asta li se părea marea invenție. Apoi o busolă, cu care aflau
cum se mișcă întunericul și lumina.
Se petece o metamorfoză sui-generis între
lucrurile primare, ca îngrijirea și cultivarea pământului, și obiectele care
simbolizează zorii civilizației. De altfel, sălbaticii, din capul locului, erau
uimiți de armura lui John, îl atingeau ușor, îi pipăiau șuvițele de păr, să
vadă dacă este om, dacă e aievea, dacă nu-i vreo fantomă. Această descoperire a
lumii noi, ca și a naturii, Terrence Malick, un regizor rafinat, creator de
parabole originale, precum este și „The Tree of Life” (2011), o face cu
încetinitorul și profund metaforic. Limbajul este absolut poetic, imaginea și
montajul sunt dominante. Totul este sugerat. Comunicare prin sugestie. Nu
întâmplător filmul a fost nominalizat la Oscar pentru cea mai bună imagine.
Totul se rupe când John pleacă să
descopere Indiile și le dă poruncă alor săi să-i spună ei, după ce trec vreo
două luni, că el a murit. Dragostea ei pentru el era absolută, îl iubea așa cum
iubea natura. Se identificase cu el. De aceea, aflarea morții lui este ca o
lovitură de trăsnet. Plânge, se transfigurează, se vopsește cu cenușă, nu mai
vrea să trăiască. Una dintre femeile din fortăreață cu greu o poate vindeca, îi
spune că viața este ca un arbore, se rupe o creangă, arborele e rănit, dar
crește mai departe. Și ea trebuie să trăiască. Urmează o convertire a ei la
religia creștină. Este botezată, i se pune numele Rebecca, apoi e învățată să
se îmbrace în haine femeiești, să meargă în pantofi cu toc, fiindcă până atunci
ea umbla desculță și goală, acoperită doar cu o blană de animal.
Iar această transformare a ei dintr-o
sălbatică într-o lady se desăvârșește când apare în viața sa un alt bărbat, pe
nume John Rolfe (Christian Bale), venit cu noile corăbii. Aceasta se
îndrăgostește subit de ea și caută să o cucerească tot cu o delicatețe nobilă.
În privirile lui, nu citește nici un strop de violență. Ea descoperă o carte și
el începe să o învețe să citească. Și, după un timp, devine soția lui, deși îi
spune că e măritată cu primul bărbat pe care l-a iubit. Era un mariaj cosmic,
spiritual, magic, față de cel pământesc, de nunta pe care o face cu Rolfe. Dar
treptat totul se armonizează, ea va da naștere unui copil și învață să fie
mamă.
Și când este invitată la Londra, la curtea
regală, acolo află că el, John Smith, trăiește. Evident, ea este uimită de ce
vede acolo, clădiri din piatră, fantastice grădini, palate. Exact opus față de
virginitatea edenică a locului sălbatic din care a venit ea, în care s-a născut
și a trăit până acum. Desigur, se va întâlni cu el, cu John Smith, dar magia
dintre ei nu se mai petrece. Simte că a fost mințită. Șocul civilizației își
spune cuvântul. El e obsedat de Indiile pe care nu le-a descoperit încă. Se
pare că a trecut chiar pe lângă ele. Ea îi dorește să le găsească și se
despart. Ea revine la soțul ei, la familia ei și îi cere să o ducă acasă. S-a
petrecut ruperea de magie. Ea s-a maturizat și a căpătat o conștiință socială.
Va contribui să ajute la construirea noii
lumi, care, deși își are originea în magie, necesită trudă și înțelepciune
omenească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu