Unde
baba face, dracul nu desface!
Azi vom vorbi despre un proverb pe
cât de hazliu, pe atât de interesant şi plin de învăţătură: ,,Unde baba face,
dracul nu desface!
Iată-l şi pe dracul în impas! Tocmai el,
cu toată isteţimea lui, rămâne fără izbândă în faţa omului. Şi nu omul în
plinătatea puterii sale fizice, ci omul bătrân, „baba", aparent
neputincioasă, gârbovită, abia ducându-şi durerile, slăbiciunile şi amintirile.
Bătrâna aceasta, de cele mai multe ori nedreptăţită, părăsită, târându-şi greu
încălţările şi sacoşa pe la cozi, ori lucrându-şi cu trudă grădina, este în
stare să ţină piept forţelor malefice ale necuratului. Şi asta e posibil, după
cum ne spune proverbul!
La prima vedere, proverbul are un sens
peiorativ, ironic. Considerăm că el se referă mai cu seamă la faptul că unele bătrâne
cunoşteau (şi încă mai cunosc!) secretele vrăjitoriei, farmecelor şi
descântecelor. Cu acestea legau şi dezlegau căsnicii, făceau şi desfăceau
iubiri, aduceau de departe pe cei doriţi, îi făceau pe alţii să-şi ia lumea-n
cap, să rămână ca nimeni în lume. Erau bătrâne care măritau slutele cu
chipeşii, prindeau „goanga" şi-o ucideau, făcând astfel să moară, ori să
bolească gospodina vizată. Câte nu făceau cotoroanţele dracului, după ce-şi
vindeau sufletul lui Scaraoţchi. Ele puteau să vrăjească la morminte, la
răscruci şi hotare în miez de noapte şi-nainte de cântatul cocoşilor, reuşind
să obţină efecte, pe care dracul însuşi (probabil unul mai mititel în grad!) nu
le-ar fi putut face.
Tot cu sens ironic poate fi socotit
proverbul şi dacă se referă la experienţa de viaţă a bătrânilor. Ei ştiu toate
cotloanele şi chichiţele vieţii şi ale firii umane, ştiu dincotro atacă
nefârtatul, cu ce arme şi cu ce-i pot veni de hac. Bătrânii au înţelepciunea
unei experienţe de viaţă şi nu se lasă induşi în eroare atât de uşor de
uneltirile diavolului. Tinerii sunt mai uşor momiţi de ispite şi de patimi,
bătrânilor li s-au potolit valurile pornirilor necugetate, în care diavolul ar
înota cu plăcere. Ei au în faţă perspectiva eternităţii, iminenţa morţii şi nu
îşi pot permite să glumească cu viaţa. Tocmai de aceea diavolul nu-i poate
seduce atât de uşor ca pe tineri.
Şi totuşi! În cele de mai sus am gândit ca
un om al zilelor noastre. Aşa ne-am obişnuit, să - 1 suspectăm pe oricare, să
gândim numai cu privire la posibilităţile de a face rău ale semenului, să nu
avem încredere în nimeni şi în nimic. Of! De ce nu am încerca să mergem cu
gândul la posibilitatea autorului anonim (care a aparţinut altor generaţii şi
altor vremi, altor mentalităţi despre lume şi oameni) de a gândi şi altfel
despre bătrâni, despre „babe" în general. Bătrânele sunt cele mai
religioase, mai înclinate spre rugăciune, spre participare la slujbe, spre post
şi religiozitate. După o viaţă trăită mai mult sau mai puţin cu grija de cele
sfinte şi cele ale sufletului, bătrânele sunt cele mai înclinate (şi
îndreptăţite) să-şi îndrepte speranţele şi nădejdea spre Dumnezeu. Ele
participă cu adevărat la slujbe, se spovedesc şi se împărtăşesc destul de des,
trăiesc cu frică şi respect faţă de Dumnezeu şi, încet-încet, îşi zidesc sau
îşi rezidesc cetatea sufletului lor, pe care armele de tot felul ale diavolului
nu o pot străpunge.
Cele mai multe dintre bătrâne cred cu
toată puterea cugetului lor în Dumnezeu, fac fapte bune în măsura
posibilităţilor de care dispun, se roagă pentru ele însele, pentru copii,
nepoţi şi strănepoţi, dar şi pentru lumea întreagă, prin sufletul lor trece nu
numai grija de propria fiinţă, ci şi grija faţă de toţi cei cărora le-au dat
viaţă. Lacrimile ce le însoţesc rugăciunile sunt ca picăturile de sânge, ce
şterg păcatele lor şi ale celor pentru care se roagă. Ele suferă fiindcă adesea
nu sunt înţelese, ori sunt neglijate, sfidate, îndepărtate, dar continuă să
iubească. Am întâlnit bătrâne trimise la azilul de bătrâni de proprii lor
copii. Deşi nu fuseseră vizitate de acei copii de ani de zile, ele continuau să
trăiască cu iubirea faţă de ei. Se rugau pentru viaţa şi sănătatea copiilor
lor, pentru bunul mers în casa şi în viaţa copiilor nerecunoscători. De fiecare
dată când se ruga sau vorbea despre ei, o asemenea bătrână îşi depăna cu
duioşie amintirile ce o legau de anii copilăriei pruncilor, de vremea când se
lăsase pe sine flămândă doar pentru a-şi sătura odraslele, de vremea când îi
aduna pe toţi sub acoperiş, în jurul mesei şi al inimii sale. Iertarea şi
rugăciunea acestor bătrâni le dau aură de sfinţenie, pe care diavolul nu o
poate desface sau împrăştia. Aici, într-adevăr, se verifică adevărul exprimat
de proverbul nostru: „Unde baba face, dracul nu desface ".
Bătrânele sunt adevăratele oficiante ale
unui cult al propriei lor case. Ele ştiu toate rânduielile şi toate datinile
transmise din bătrâni, din generaţie în generaţie şi se străduiesc să le
transmită urmaşilor. Bătrânele sunt cele dintâi care-şi învaţă nepoţeii să se
închine, să se roage, să păşească pe calea bisericii, a faptelor bune şi a
mântuirii. Bătrâna clădeşte în sufletul nepoţilor şi strănepoţilor dorul şi
dragostea faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte, pe acest fond îşi vor clădi apoi
copiii educaţia şi cultura de mai târziu. Bătrânele pot fi adevăraţi apostoli
ai neamului întru credinţă, educaţie şi tradiţie. Asemenea fapte de cuget şi de
inimă, de viaţă şi simţire creştinească şi românească nu pot fi trecute cu
vederea
de oricine e de bună credinţă, nu pot fi
nimicite de simbolul nimicirii, diavolul. Credem cu convingere că tocmai la
acest aspect s-a gândit autorul anonim al proverbului. Tocmai de aici ar trebui
să înţelegem cât de mult datorăm bătrânelor noastre mame şi bunice, soţii şi
surori, cât de mult respect merită cu prisosinţă, fiindcă ele sunt cei dintâi
care zidesc la temelia neamului suflet şi faptă, pe care vremea, moartea şi
dracul nu le pot desface, nimici sau spulbera.
(Unde baba face, dracul nu desface, în
,,Datina", Tr. Severin, an. XV (2004), 4 mart., p. 3; 5 mart., p. 3; în
vol. Povestea vorbelor de duh, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2003, pp. 152 – 154;
în ,,Scrisoare pastorală”, an. V(2006), nr. 95, pp. 1-2; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. III, 2008, pp. 145 – 148).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PETICUL
Sfantul
Nicolae Velimirovici
Peticul cel nou la haina cea veche.
Aceasta expresie desemneaza metoda înnoirii de fatada, necrestine, atunci când
omul se schimba doar pe dinafara, croindu-si în parte ceva nou, însa înlauntrul
sau nu se schimba si ramâne la fel ca înainte. Aceasta se refera la toti cei
care cauta sa-si îndrepte starea lor prin „cârpeala cea veche”, în loc sa se
înnoiasca pe sine smerindu-se prin Mântuitorul Hristos. Asa cum peticul cel nou
îndata se desprinde de haina cea veche, marind numarul jalnicelor zdrente, tot
astfel si pacatosii cei vechi leapada noua învatatura a Domnului, deschizând
ranile cele vechi, mai puroinde si mai grave decât au fost mai înainte ca ele
sa fie descoperite.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 57.
PASARELELE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Au nu se vând cinci pasari cu doi bani?
Si nici una dintr-însele nu este uitata înaintea lui Dumnezeu” (Luca 12, 6).
M-am înduiosat vazând în crâng un cuibusor de pasare micuta cu puisorii mici
(de culoare cenusie), vazând cu câta grija si jale piuiau barbatusul si
perechea sa, iar copilasii lor asteptau un viermisor sau o musculita din ciocul
mamei. Cu adevarat, nici pasarica cea mai mica nu e uitata înaintea lui
Dumnezeu, El poarta grija de fiecare, hraneste si creste pe fiecare, tuturor le
daruieste viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu de
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 20.
Muierea
l-a îmbătrânit pe dracu!
Ne vom opri azi la o vorbă din popor
destul de des întâlnită, care merită să fie analizată: „Muierea l-a îmbătrânit
pe dracu!”
Cu siguranţă că vă interesează această
vorbă! Şi aveţi de ce! Proverbul se foloseşte, în special, pentru a desemna
perversitatea, viclenia, păcătoşenia femeii. Asta în înţelesul de acum. Sensul
originar, de la început, s-a pierdut şi tocmai asupra lui vom stărui în
rândurile de faţă. Cineva îmbătrâneşte în mod natural, o dată cu trecerea
anilor, dar poate accelera procesul de îmbătrânire prin situaţii deosebite în
care trăieşte: muncă istovitoare, stres, necazuri, boli, dureri etc. Te poate
îmbătrâni şi semenul de alături, făcându-ţi tot felul de şicane, de
nemulţumiri, de necazuri, într-un cuvânt, făcându-ţi viaţa amară. Fie că este
şeful, fie soţia, fie vecinul sau altul ce nu te-nghite, uşor-uşor, te uzezi
psihic, dar şi fizic, altfel spus, îmbătrâneşti. Asta ca o situaţie ce se
petrece între oameni. Proverbul depăşeşte însă cadrul natural, firesc.
Îmbătrâneşti pe cineva cu care eşti în
relaţie directă, apropiat, cu care convieţuieşti. Proverbul ne face o alăturare
ciudată: femeia – diavolul. În ce constă relaţia dintre ei? Conform celor
menţionate mai sus, ar trebui să fie o situaţie tensionată, o stare
conflictuală, o stare permanentă de ceartă şi neînţelegere. Numai astfel ar
„îmbătrâni” dracul. Te îmbătrâneşte cel care nu-ţi face voia, în situaţia când
eşti şef, sau cel care te persecută, în situaţia când eşti subaltern.
Din Biblie aflăm că diavolul a amăgit-o
foarte uşor pe Eva şi a făcut-o să păcătuiască. Deci, i-a făcut voia fără
crâcnire. Mai mult, l-a tras şi pe Adam în căderea ei. Cum toate femeile sunt
urmaşele Evei, ar fi uşor să zicem că toate fac voia diavolului, că sunt în
cârdăşie cu el. Atunci de ce „îmbătrâneşte” dracul? Săracul! Desigur, tocmai că
nu i se face voia!
Se ştie doar că dacă prin femeie a intrat
păcatul în lume, tot prin femeie a venit şi mântuirea. Din Fecioara Maria S-a
întrupat Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a zdrobit puterea diavolului şi a
morţii. Ce rău mai mare i se putea face diavolului decât acela de a se anula
păcatul strămoşesc, care plana asupra neamului omenesc? O catastrofă. Numai
atât să fi fost şi el ar fi trebuit să îmbătrânească. Dar n-a fost numai atât!
Cunoaştem din istoria vieţii creştine că
cele mai multe sfinte şi martire au fost femei. Ele sunt mai înclinate spre
religiozitate şi asta nu-i place diavolului! Ele sunt cele care vin în număr
mai mare la biserică în duminici şi sărbători. Ele se roagă mai mult pentru ele
şi pentru familiile lor. Ele sunt cele care cresc şi educă pruncii, cele care
îi învaţă ce e bine şi ce e rău, să fugă de rău şi să facă binele. Ele îi
învaţă cele dintâi pe copii să se închine şi să se roage, ele îi duc de mânuţă
la biserică în primii ani de viaţă. Toate acestea nu-i plac diavolului. Mai
mult! Ele sunt cele care, de obicei, duc crucea vieţii de familie. Poate unele
sunt nedreptăţite, poate certate, poate bătute, poate alungate de acasă. Poate
soţii lor vin acasă pe şapte cărări, la ore târzii din noapte, poate uneori ele
se culcă nemâncate, pentru a lăsa copiilor lor ultima coajă de pâine. Toate
acestea le fac numai din dorinţa de a nu-şi destrăma familia, de a face prin
aceasta voia celui rău. Femeile se roagă cel mai adesea pentru pace lumii, pentru
sănătatea celor dragi. Toate acestea sunt lovituri dure ce se dau celui rău zi
de zi, ceas de ceas. Dincolo de toate acestea este şi faptul că femeile sunt
cele care aduc şi noi născuţi în lume, perpetuează viaţa, creaţia pe pământ.
Tocmai de aceasta încearcă diavolul să o nimicească pe femeie de mii de ani,
dar nu reuşeşte şi nu va reuşi niciodată. Cum să nu-l îmbătrânească toate
acestea?
Fără îndoială, nu putem afirma că toate
femeile sunt aşa, că toate sunt nişte sfinte. Are şi dracu simpatizantele sale.
Multe sau puţine, nu ştim noi câte sunt, dar sunt. Cert este că cele mai multe
nu-i fac voia. Dovadă că-l „îmbătrânesc”!
Nu trebuie să ne facem iluzii. Poate
„îmbătrânirea” lui nu înseamnă uzură şi neputere. Ştim doar că bătrâneţea este
asociată, de obicei, cu înţelepciunea, cu iscusinţa. Poate tocmai datorită
femeii diavolul a trebuit să-şi perfecţioneze armele, metodele de lucru. Este
un semnal de alarmă. Aşa cum poliţia se mândreşte când hoţii ating performanţe
greu de imaginat pentru omul de rând, prin aceasta dovedind că vigilenţa ei a
fost deosebit de mare, tot aşa şi diavolul a trebuit să se perfecţioneze, să
„îmbătrânească”, pentru a fi pe măsura „clienţilor” săi.
Aşadar, vigilenţa fiecăruia din noi
trebuie să fie permanentă, veghea neadormită, fiindcă duşmanul este la datorie,
gata de a ne străpunge cu săgeţile lui otrăvite şi pierzătoare de suflet.
Îndemnul este valabil şi pentru femei şi pentru bărbaţi. Păi, nu?
(Muierea l-a îmbătrânit pe dracu', în
,,Datina", Tr. Severin, an. V(1993), nr.
884(28 iul.), p. 3; an.
VIII(1996), nr. 1525(23 ian.), p.
5; an. XIV(2003), 13-14 dec., p. 3; în
vol. Povestea vorbelor de duh, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2003, pp. 110
– 112; în ,,Scrisoare pastorală”, an. V(2006), nr. 79, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2006, vol. II, pp. 350 – 352).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Sufletul
“- Sufletul este totul pentru om. Am putea
spune ca este viata si dumnezeul trupului nostru pamantesc. Dumnezeu i-a dat
acestuia posibilitatea de a-l insufleti si de a-l carmui, de a-l odihni si de
a-l incalzi cu caldura. Fara acesta, trupurile noastre ar fi lut, cenusa si
praf.[…]
Firea omului este duhul intelegator, usor,
foarte intelept si fin, foarte linistit, dulce si bland, alcatuit cu har si
frumusete peste madulare nevazute, foarte cuviincioase si foarte placute lui
Dumnezeu si cetelor sfintilor ingeri.
La
inceput, sufletele tuturor oamenilor stralucesc mai mult decat soarele. Insa cu
cat inainteaza in varsta, primesc infatisarea potrivita cu faptele lor.
Sufletele celor virtuosi nu au toate aceeasi stralucire. Stralucirea depinde de
cat de mult s-a straduit fiecare sa se curateasca prin nevointa pentru virtute.
Potrivit cu nevointa, se lumineaza si sufletul. Cu cat rabda cineva mai multe
osteneli si mahniri pentru Domnul, cu atat urca si se apropie de El; si cu cat
se apropie de El, cu atat se lumineaza si devine dumnezeu dupa har prin
impartasirea de Duhul Sfant.
Fierul, din negru si rece cum este, cu cat
sta in foc mai multa vreme, cu atat mai mult se lumineaza si se incalzeste. La
fel se intampla si cu oamenii. Foc este Duhul Sfant, fier negru suntem noi,
oamenii. Asadar, cu cat staruim in post si priveghere, in rugaciune si
infranare, asa cum ni le-a legiuit Duhul Sfant, cu atat mai mult straluceste
fata noastra de curatie si de iluminare.
Exact dimpotriva sa cugeti si despre cei
pacatosi. Cand sufletele se dau pruncilor, se pastreaza nespurcate pe toata
durata sarcinii. Dupa nasterea lor insa, daca incep sa pacatuiasca, se
intuneca. Si cu cat se cufunda si se tavalesc in pacat, cu atat se innegresc si
devin ca funinginea.
Multe suflete, cand se despart de trup,
par a fi ranite, altele infometate si imbracate in zdrente. Unele par a fi
pline de lepra, in timp ce altele sunt negricioase ca etiopenii, iar altele
negre ca si cum ar fi parlite. Sufletele pomenitorilor de rau seamana cu
diavolii, in timp ce ale ereticilor, cu intunericul cel adanc. Cele ale
varsatorilor de sange si ale inchinatorilor la idoli – ca sa nu merg mai jos –
sunt inca si mai rele!”
“Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos”
(Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2005, pag. 161-162)
AVEREA
STRAINA
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca un om ce are o avere straina, pe
care-o tine la el, nu se mândreste cu aceasta, nu se numeste bogat pe sine si
nu se lauda cu ea. Asemenea se cuvine sa facem si noi cu darurile Domnului pe
care le avem: sa nu le socotim ca fiind ale noastre, ci ca si cum ar fi
straine; sa nu ne preamarim prin ele, ci sa ne slujim de ele spre slava lui
Dumnezeu si spre folosul nostru si al aproapelui, caci toate de la El ne vin si
tocmai pentru aceasta ne sunt încredintate. Sa ne fie bogatia, mintea,
întelepciunea si toate celelalte daruri spre ajutorare noua si aproapelui si nu
spre magulirea noastra, ci spre slava si lauda Unuia Aceluia de la Care purced
acestea, caci asa cum El din mila Sa ni le-a dat noua, asemenea poate si sa le
ia de la noi, de vreme ce sunt ale Lui. Abia atunci vom cunoaste cu adevarat
cât suntem de saraci, milogi, schilozi, goi si neavând nimic al nostru, afara
numai de pacat.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 116.
Baba
este talpa iadului
Întâlnim prin cărţi, dar şi prin vorbirea
obişnuită o expresie ciudată, despre care aş vrea să vă vorbesc azi, pentru a
nu lăsa vălul nedumeririi să se aştearnă în sufletul multora dintre noi. Despre
bătrâni am mai vorbit în scrisorile de până acum şi am vorbit cu tot respectul,
aşa cum suntem educaţi în familie şi în şcoală să vorbim, aşa cum simţim în mod
firesc.
Şi, totuşi, în vorbirea poporului întâlnim
expresia: Baba este talpa iadului! Nu putem trece nepăsători pe lângă o
asemenea vorbă românească şi de aceea vom încerca să înţelegem de unde vine şi
ce vrea să spună.
Zicala se găseşte în culegerea de proverbe
a lui I. Zanne (vol. II, pag. 3). Surprinde prin asocierea celor două noţiuni:
„babă” şi „iad”. Nimeni nu zice că în iad nu ajung şi femei bătrâne, dar de
aici şi până la a generaliza fenomenul şi a afirma că iadul însuşi e zidit sau
că se bazează pe „babe”, e cale lungă.
Din punct de vedere creştin, expresia ar
avea o singură justificare: Ne gândim la străbuna Eva, femeia prin care a
intrat ispita şi păcatul în lume (Fapt., III, 1-23). În Sfânta Scriptură nu
întâlnim însă menţiuni conform cărora Eva s-ar afla în iad. Dimpotrivă,
strămoşii au fost izgoniţi din rai şi aşezaţi „în preajma râului celui din
Eden” (Fac., III, 24). Bătrânii nu sunt dispreţuiţi în Sfânta Scriptură, mai cu
seamă în Noul Testament. Plecând de la cea de-a cincea poruncă a Decalogului:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani
mulţi pe pământ” (Deut., V, 16), care este aşezată înaintea altor porunci
precum acelea „să nu ucizi”, „să nu desfrânezi”, „să nu mărturiseşti strâmb”,
putem înţelege ca pentru omul biblic respectul faţă de părinţi, respectiv faţă
de bătrâni nu a fost o întâmplare. El s-a înscris în ordinea firească a
lucrurilor. Ei au fost consideraţi ca depozitari ai înţelepciunii şi
experienţei de viaţă: „Oare, nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi
priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Iov, XII, 12). Ei sunt
cei care transmit înţelepciunea şi priceperea de la generaţiile de înaintaşi
urmaşilor: „Nu dispreţui vorba celor bătrâni, căci ei au învăţat de la părinţii
lor. Că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la
nevoie” (Sir., VIII, 9).
Înţelepciunea se asociază cu bătrâneţea în
cele mai multe cazuri şi încununează ca o adevărată aureolă imaginea
bătrâneţilor: „Cât de frumos lucru este cărunteţelor judecata şi celor bătrâni
a cunoaşte sfatul. Cât este de frumoasă la cei bătrâni înţelepciunea şi la cei
mari înţelegerea şi sfatul! Cununa bătrâneţilor este cunoaşterea multor lucruri
şi mărirea lor frica Domnului!” (Sir., XXV, 5-8).
Desigur, se întâmplă şi cazuri contrarii
celor de mai sus, când înţelepciunea şi priceperea, cumpătarea şi sfatul
cuviincios nu sunt în firea bătrânilor (Iov, XXII, 9). Aceasta denotă tocmai
diversitatea firii omeneşti. Domnul însuşi „sprijină pe toţi cei ce cad şi
îndreaptă pe toţi cei gârboviţi (Ps. CXLIV, 14). Cum ar fi putut ajunge cel ce
trăia în spiritul învăţăturilor Sfintei Scripturi să afirme categoric că „baba
este talpa iadului”, cum ne spune expresia analizată?
Având în vedere concepţia superioară, pe
care o degajă Sfânta Scriptură faţă de oamenii vârstnici, de bătrâni, având în
vedere, de asemenea, respectul dintotdeauna pe care l-a manifestat poporul
român faţă de bătrâni, ajungem la concluzia că expresia este foarte veche,
precreştină.
Noţiunea de iad nu este specifică
creştinismului. Ea se întâlneşte şi în alte religii, ca loc de pedeapsă pentru
păcate. El este opusul raiului, locul fericirii veşnice, în care se răsplătesc
faptele bune. Iadul sau infernul este plasat, de obicei, în mentalitatea
popoarelor, în subteran, sub pământ, ori la marginea lumii. Iadul este asociat
de obicei, cu noţiunile de foc, întuneric şi pedeapsă pentru păcate.
Egiptenii plasau iadul sub pământ, la mare
adâncime, în întuneric, aici sufletele suferind a doua moarte. În iadul
babilonienilor sufletele erau ţinute în beznă, se hrăneau cu pulbere şi beau
tină. Evreii aveau Şeolul, ca loc de depozitare a sufletelor. Abia în
creştinism el ia contururile mai precise ale Gheenei, stăpânită de diavoli, în
care sunt adevărate instalaţii de fierbere în cazane cu smoală a păcătoşilor.
Picturile murale de la unele mănăstiri şi biserici vechi ne prezintă pe larg
această concepţie. Şi indienii vorbeau de un iad al focului, dar şi al
gheţurilor veşnice. Religiile chineze populau iadul lor cu monştri meniţi a
tortura sufletele păcătoşilor. Grecii socoteau iadul, Hadesul sau Tartarul, ca
treaptă sau etaj inferior al lumii. Iadul scandinavilor era stăpânit de o
zeiţă, Hel. Ca loc de pedeapsă şi tortură socoteau iadul şi triburile maya,
islamicii, japonezii şi aztecii.
Răspândirea unui asemenea eveniment
religios la toate popoarele cu vechi tradiţii cunoscute sau mai puţin cunoscute
s-a bazat întotdeauna pe dualitatea bine-rău, răsplată-pedeapsă, având un
puternic rol educativ în rândul maselor. Se pune, firesc, întrebarea, de unde
asocierea: „baba este talpa iadului” din expresia noastră?
În folclorul nostru românesc întâlnim
numeroase chipuri de bătrâne, de „babe”: Baba Cloanţa, Baba Dochia, Baba Hârca,
Baba Iaga. Uneori bătrâne sunt întâlnite sub forma Sfânta Vineri, Sfânta
Duminică, Sfânta Miercuri, alteori ca vrăjitoare, ursitoare, stânci şi
divinităţi de tot felul. Unele sunt bune, cu caracter benefic asupra cursului
vieţii omului, altele au caracter malefic, influenţând în rău „destinul” sau
„soarta” omului. Baba Cloanţa sau Baba Hârca din folclorul românesc sunt
prezentate drept chipurile cele mai hidoase ale feminităţii, dar nu pot concura
cu Baba Iaga sau Femeia pădurii din folclorul slav, cu care noi am avut destule
tangenţe. Şi cu toate acestea, niciuna din ele nu sunt talpa iadului, cum ne
indică expresia în discuţie.
Conform zicalei noastre, bătrâna în
discuţie, baba, ar trebui să fie la originea demonilor, dracilor, care
stăpânesc iadul, deci mama dracilor. Numai mama dracilor poate fi temelia
iadului. Dar ce păcate aşa mari a putut săvârşi această femeie ca să ajungă
într-o asemenea stare? În tradiţia talmudică a evreilor întâlnim un personaj de
genul acesta, Lilith. Aceasta ar fi fost prima soţie a lui Adam, prima soţie a
omului primordial, izgonită din rai de cea de-a doua, Eva şi a devenit demon
feminin. Rolul ei ar fi de a da naştere la demoni, de a primejdui viaţa nou-născuţilor
dintre oameni, de a răpi pruncii. De aici ideea purtării de talismane de către
femei însărcinate, femei lehuze şi prunci.
Sfânta Scriptură o evocă o singură dată
drept „Năluca nopţii”: „Câini şi pisici sălbatice se vor pripăşi pe acolo şi
făpturi omeneşti cu chip de ţap se vor strânge fără de număr. Acolo îşi va avea
locuinţa Năluca Nopţii şi în acele locuri îşi va găsi odihna” (Is., XXXIV, 14).
Ea era socotită şi ca vrăjitore şi ca vampir.
Presupunem că această zeitate malefică
orientală a avut ecouri până în sud-estul european, respectiv în folclorul
românesc, dând naştere la aşa-numita „Talpa Iadului”. „Talpa Iadului” există în
folclorul nostru, mai cu seamă în basmele cu demoni, ca mamă a demonilor, a
dracilor, personificând răutatea, perfidia, răzbunarea, laşitatea, dar şi crima
şi orice faptă oribilă. Talpa iadului ar fi, aşadar, matricea infernală a
răului. De aici şi-ar trage, aşadar, originea zicala noastră. Ideea de talpă a
iadului personificată se întâlneşte destul de des şi în unele cântece populare:
„Talpa Iadului să fiu,
Ce-am iubit numai eu ştiu!”
Aşadar, aici Talpa Iadului devine
personificarea desfrâului, a dezmăţului.
În mentalitatea celor care mai folosesc
azi expresia „Baba este talpa iadului” s-au pierdut sensurile originare. Ele se
găsesc cu greu în studii de folclor, mitologie şi etnologie. Expresia şi-a
păstrat însă un rol moralizator, ironic. Se spune despre o bătrână că e „talpa
iadului”, în sensul că ştie „pe ce stă pământul”, ştie cele bune şi cele rele
ale vieţii, este plină de viclenie şi perfidie, apelează la farmece şi vrăji
pentru a realiza anumite scopuri ce şi le propune ea ori ce i le comandă alţii
în schimbul unor valori şi bunuri. Se mai spune despre o bătrână care a avut o
viaţă dubioasă la tinereţe, a fost o desfrânată, una care „a făcut pact cu
diavolul” pentru a-şi împlini cu nesaţ plăcerile trupeşti, o păcătoasă notorie.
(Baba este talpa iadului, în ,,Datina”,
Tr. Severin, an. XIV(2003), 11 nov., p. 5; 12 nov., p. 3; 13 nov., p. 3; 14 nov., p. 3; în
,,Scrisoare pastorală”, an. IV(2005), nr. 1-3; în vol. Povestea vorbelor de duh, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2003, pp. 42 – 45; în
vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2006, vol. II,
pp. 140 – 144).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
O
jumatate de măr
"O, Doamne, ce mi-o povestit o femeie
din Harnicesti. O fost murit soacra-sa si tare si-o banuit (i-a parut rau) dupa
ea, ca o trait laolalta mai bine ca mama cu fata. Aveu in gradina un mar cu
mere de vara galbine si bune, farinoase, care se coceau mai devreme, cam pa la
Santamaria Mare, cand nu prea sunt mere coapte. O fost oarece duminica, si in
drum era o roata de femei. S-o gandit ea: "Apoi, ma duc si culeg o poala
de mere, care-or si (fi - n.r.) mai frumoase, de supt mar, si le duc la femeile
cele, sa sie (fie - n.r.) de sufletu' soacrii mele, ca si ei tare bine i-o
placut merele aieste".
S-o dus, s-o cules o poala de mere mandre,
coapte, galbine si s-o dus la femeile cele. Tate s-o luat cate doua, catre tri,
c-o fost tare bune si-o mancat cu pofta. S-o zas femeile: "Sa sie in
numele Domnului si de sufletu' soacrii dumitale". Ea n-o mancat nici unu'
daca o vazut ca le plac ase de bine la femei. Pa cand s-o uitat in poala, mai
avea numa' un mar putred de jumatate. S-o gandit: "Noa, pa aiesta l-oi
manca dara eu, ca nu poci sa-l dau la nime'". Si o inceput sa-l curate cu
unghiile, sa rumpa ce era putred si sa arunce jos. Da' tocmai atunci o zinit pa
drum un cocon de tagan, si cand le-o vazut pa celea mancand, si mirose a mere
de te radica mirosu'n vazduh, o zas cata ea: "Da-mi si mie un mar".
"Vai de mine, da' cum as putea sa nu-ti dau? Da' nu mai am nici un mar in
poala. Nu mai am decat jumatatea asta ca ceielalta o fost putreda".
"Da-mi-o si pa aceie", o zas coconu'. Si i-o dat-o. In noaptea aia o
visat-o pa soacra-sa. O zas: "Vai, bine m-am stamparat cu jumatatea ceie
de mar!". Noa, cele mandre, galbine ca aoru, pa care le-o dat la femei, nu
le-o capatat soacra-sa in cer, nu i-o fost primite. Numa' maru' cela putred
coratat, ce l-o dat la puiu' de tagan, o fost primit. Trebe-a da la cela
lipsit".
(Ioana lu' Pretilus, 72 ani, Desesti)
PARFUMUL
ADEVARAT
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Constatam cu mirare ca, oricât de mult
ne-ar preocupa sanatatea si oricât de mare ar fi grija de a ne-o pastra, oricât
de satioase si de gustoase mâncarurile pe care le mâncam si bauturile pe care
le bem si oricât de mult ne-am plimba în aer liber, pâna la urma pe toti ne
lovesc bolile si stricaciunea trupeasca, pe când sfintii, care n-au pus pret pe
trup, mortificându-si-l continuu prin înfrânare si post, culcându-se mereu pe
pamântul gol, si-au facut nemuritor si sufletul, si trupul. Trupurile noastre
ghiftuite, îndopate cu toate bunatatile, exala miasme neplacute dupa moarte si
uneori chiar în timpul vietii; cele ale sfintilor înfloresc si raspândesc buna
mireasma atât în timpul vietii, cât si dupa moarte. Ce fapt uluitor! Vrând sa
ne „construim” trupul, ni-l distrugem; ei distrugându-l si-l „construiau”; parfumându-ne
trupul, nu reusim sa-l ferim de putreziciune; sfintii însa, carora nu le statea
în gând sa-si parfumeze trupul, ci sa le fie sufletul bine-mirositor în fata
lui Dumnezeu, s-au învrednicit si de buna mireasma a trupului. Fratilor!
Trebuie sa întelegeti ce este cel mai important lucru în viata, care este
scopul vietii: sa omorâm trupul, cel apasat de atâtea patimi, poftele trupesti,
prin înfrânare, munca, rugaciune, sa nu-i atâtam patimile prin lacomie,
îmbuibare, lene.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 259
Praznicul
morților
"Da, ce v-oi spune eu nu-i gluma,
nu-i saga. Omu' mnieu cand o fost beteag rau o zas ca el n-o dat in viata lui
la nime' de pomana nimic, ase, oarece de mancare, si amu ii pare rau.
"Ba, sa nu mintasc, am dat doi
cartofi copti la un om sarac", o zas. "Asta o fost cand am zinit
(venit) io din razboi. Am zinit pa jos, cu inca un camarad, cu hatijacurile
(rucsacurile) in spate, si n-avem in ranite nimic de mancare. Abde (abia) mai
puteam sa pasim de foame.
S-am aflat atunci o holda de cartofi. Am
scos cartofi din holda ceie, am aprins un foc, i-am copt in spuza s-am mancat.
Pe cati nu i-am putut manca, i-am pus in rucsacuri si-am plecat. Dupa ce ne-am
prins un pic inima cu piciocii (cartofii) ceia, odata am capatat spor la drum.
Si ne-am talnit cu un om sarac si i-am dat doi cartofi copti, care-o fost mai
mandri". Nu la multa vreme de cand mi-o zas povestea, Vasalia meu o murit.
I-am facut parastasurile, da' intr-o noapte, il visez ca sta la o masuta si are
dinainte doi cartofi. Numai doi cartofi. Era imbracat in costumu' pa care l-am
dat la un fecior batran de peste Sasar - si acela-i mort amu. Io urcam pa o
coasta si il videm cumva de sus. Urcusu' ii bun; urci spre viata. Cand am vazut
ca are dinainte numai doi cartofi, am vrut sa cobor, sa ma intorc, sa ajung la
el, sa graim, sa-l intreb de ce nu are si altceva pa masa, da' n-am putut.
Ceva, nu vedeam ce, nu ma lasa nici sa ma misc mai tare in directia lui. Si o
disparut.
Dupa ce m-am trezit, apoi mi-am adus
aminte ce mi-o spus cand o fost beteag, inainte sa moara. Io am gandit ca daca
fac parastasurile si-i dau, a avea si el. Da' omu' trebe sa-si deie cu mana
lui, cu sufletu' lui. Ce-si da cu mana lui, aceie are pa Ceie Lume. Io i-am
vazut masa de veci".
(Ioana Sacalas, 87 de ani, Tautii de Sus)
TRUPUL
NOU
Sfantul
Luca al Crimeei
Semanata în pamânt, îngropata fiind,
samânta putrezeste, înceteaza sa mai existe ca samânta, însa din ea va creste
ceva mult mai mare, mult mai desavârsit atât ca si complexitate, cât si ca
forma. Dumnezeu îi da o noua forma si frumusete si o viata plina de folos si
desfatare.
Trupul omenesc este îngropat în pamânt si
înceteaza sa mai existe ca trup. Însa din elementele în care s-a descompus,
asemenea celulelor semintei de grâu, prin puterea lui Dumnezeu va învia un nou
trup, nu unul stricacios, neputincios si fara de vlaga, ci un nou trup
duhovnicesc, plin de putere, de nestricaciune si de slava.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii,
traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 153.
A
se înghesui ca baba la rai
Situaţiile în care se foloseşte, îi dau o
tentă ironică. Expresia ascunde în sine un sâmbure de adevăr. Majoritatea
femeilor în vârstă sunt mai evlavioase decât restul populaţiei. Cele mai multe
dintre ele frecventează regulat biserica, păstrează cu sfinţenie tradiţiile
creştineşti, posturile, rugăciunile. Bătrânele ştiu „rosturile” vieţii şi ale
morţii, datinile toate de la leagăn la mormânt şi chiar dincolo de el.
După o viaţă trăită în mai multă sau mai
puţină cucernicie, femeia vârstnică îşi redescoperă vocaţia spre religiozitate.
Se căieşte pentru păcatele făcute de-a lungul vieţii, se spovedeşte şi se
împărtăşeşte destul de des, face donaţii pentru biserici, săraci şi nevoiaşi.
Mai mult decât bărbatul, femeia îşi cultivă sentimentele religioase cu râvnă şi
stăruinţă. Ea ştie bine că toate faptele, vorbele şi gândurile bune sunt scrise
în Cartea vieţii, iar la judecata din urmă vor fi răsplătite de Marele Judecător.
Sfinţenia vine uneori şi din altă parte:
din suferinţă. Poate cele mai nedreptăţite şi mai amărâte dintre toate fiinţele
sunt femeile bătrâne şi neputincioase. Suferinţa lor este imensă, nu numai
trupească, datorită unor şubrezenii fireşti, specifice vârstei, ci mai ales
sufletească. Femeia a dat naştere copiilor şi a întreţinut aprins focul
dragostei în căminul familiei de-a lungul unei vieţi. Este sfâşietor de dureros
ca atunci când nu mai poate să muncească să fie nedreptăţită, batjocorită,
insultată, uneori chiar bătută, fie de proprii săi copii, fie de noră, sau de
ginere, fie de nepoţi. O astfel de bătrână nu mai are loc la masă cu cei pe
care îi iubeşte în disperare, pentru ea nu se mai găseşte o vorbă bună, un
zâmbet, un sărut, o picătură de iubire. Am întâlnit mai multe asemenea bătrâne,
care mi-au plâns sub epitrahil amarul vieţii lor. Crucea lor le era grea,
deosebit de grea, iar Golgota nu se mai sfârşea!
N-a lipsit chiar să aud pe o duduie
lăudându-se în gura mare: „- I-am spus soacrei mele: n-am să-ţi dau de pomană,
când vei muri, nici cât negru sub unghie!” Am înţeles, apoi, că bătrâna soacră
nu avea decât un copil, respectiv decât o noră şi lor le lăsa toată averea (şi
nu modestă!) adunată într-o viaţă. E cea mai perfidă lovitură, pe care o putea
da acea femeie bătrânei. Multe, foarte multe aş putea aminti aici de acest fel
şi cititorul, desigur, cunoaşte destule alte cazuri similare. Cert este că prin
suferinţă ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi, implicit, de rai!
Dar bătrânele sunt părtaşe la educaţia
nepoţilor şi strănepoţilor lor. Ce bucurie mai mare poate fi pentru o bătrână
decât aceea de a da o educaţie sănătoasă tinerilor vlăstare. Câtă nevoie are
societatea şi Biserica de copii bine crescuţi şi prin aceasta bătrânele pot
face un adevărat apostolat social. Nu este suficient să-şi înveţe nepoţii cum
să se îmbrace, cum să mănânce, cum să treacă strada, ci şi să se roage, să
meargă la biserică în duminici şi sărbători, să devină buni creştini şi buni
cetăţeni.
Bătrânele sunt torţe vii, ce pot îndruma,
dacă sunt ascultate, pe cei tineri pe drumul nobil al omeniei, al cinstei, al
respectului faţă de oameni şi de Dumnezeu. Dacă li se dă atenţia cuvenită,
bătrânele nu-şi încheie misiunea aici pe pământ până în ultima clipă a vieţii
lor.
Am schiţat doar câteva aspecte prin care
bătrânele noastre mame şi bunicuţe pot ajunge la adevărata sfinţenie, iar
expresia în discuţie nu mai este astfel o ironie, ci un adevăr incontestabil.
(A se înghesui ca baba la rai, în
,,Datina", Tr. Severin, an. VIII(1996), nr. 1512(4 ian.), p. 7; în vol. Povestea vorbelor de duh, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2003, pp. 35 – 36; în
vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2006, vol. II,
pp. 111 – 113).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧΙΙ
Există suflete care au început să meargă
cu râvnă pe calea bisericii, dar apoi nu au mai continuat această călătorie. Și
aceasta pentru că de la început a existat și egoism în scopul lor. Există
râvnă, dar nu este curată, fiindcă se amestecă și egoismul acolo. Are să zicem
30% râvnă și 70% egoism. Apoi slăbește și nu mai înaintează duhovnicește. Nu
există carburant. Dacă benzina nu este curată, ci are și altă substanță în ea,
motorul nu poate porni.
*
Îmi spunea un nebun pentru Hristos: „La
început este greu. Când începi, până când se zdrobește egoismul, îți vine greu.
După aceea te bucuri”.
*
Pe cel smerit toți îl iubesc. Pe cel
smerit nu poți să-l uiți.
Din
cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura
Evanghelismos, 2016.
ODAIA
LUMII
Parintele
Dumitru Staniloae
Am putea compara lumea cu o camera plina
de tot felul de lucruri, iar slava dumnezeiasca, cu lumina soarelui. Cu cât e
mai întunecata camera, cu atât se vad mai putin lucrurile din ea. Si cu cât
napadeste pe geamuri mai multa lumina, cu atât lucrurile din ea se vad mai
clare si mai frumoase.
Ratiunile lucrurilor din lume, departe de
a deveni de prisos dupa vederea descoperita a lui Dumnezeu, ne vor ajuta sa
întelegem fecunditatea Ratiunii divine, vor fi chiar o exemplificare a ei, asa
cum razele soarelui sunt o exemplificare si o manifestare a luminii Lui.
Desigur atunci vom privi direct la Soarele dreptatii, sau la lumina Lui si
numai indirect la ratiunile lucrurilor, pe când acum nu vedem tâsnirea directa
a luminii din soare, ci numai iradierea ei estompata din lucruri. Cu alte
cuvinte, când vom contempla pe Dumnezeu direct, vom contempla ratiunile
lucrurilor în El Însusi, nu în lucruri, ca acum, deci cu mult mai iluminate,
mai adânci, mai explicate.
Parintele Dumitru Staniloae, Ascetica si
mistica ortodoxa, Ed. Deisis, Manastirea Sf. Ioan Botezatorul, Alba Iulia,
1993, p. 14-15.
Un
colac murdărit cu noroi
"D-apoi sa-ti spun o poveste. Zace ca
o murit un om si s-o dus dinaintea lui Dumnezau - ca omu' dupa ce moare, se
duce mai intai inaintea lui Dumnezau sa deie de sama si numa' dup-ace ii trimas
unde s-o pregatit. Si cand o sosit Acolo, o vazut o masa mare, lunga, plina cu
tat feliu de bunatati, incarcata mai ceva ca in Zua de Pasti. Si pa langa masa
ceie erau scaune. Pa cate un scaun sedea cate un om; altele erau goale. Noa,
amu s-ar si (fi - n.r.) asezat si el pa un scaun, unde era masa mai incarcata,
da' i-o aratat Dumnezau cu dejetu unde sa se puna.
Pa cand s-o pus pa scaun si s-o uitat, o
vazut ca inaintea lui, pa masa, nu-i nimic-nimicuta, nici cat sa bagi in ochi
la o musca. Si s-o uitat pa lung la ceia care mancau. Ce s-o gandit Dumnezau,
ce nu s-o gandit, ca i-o dat drumu' sa se intoarca pa pamant. Era un om foarte
bogat. "Noa, amu mi-oi pregati eu pomene, sa am pa masa mai multe decat
oricare de-Acolo", s-o gandit el.
S-o dus si-o injugat boii la car si si-o
comandat un car de pomene (colaci), ca ase o intales el pomenele. Dupa ce-o
incarcat colacii (in car) o pornit la drum, da' o avut grija sa nu deie la
nime', Doamne, feri! Cu toate ca mirosea dupa el a paine coapta pana departe,
si pa la porti ieseu oameni saraci, ologi, copii.
Cand o fost odata, rotile carului o intrat
intr-o groapa cu tina si i-o picat un colac. O vazut cand o picat, ase ca s-o
dus si l-o luat si l-o dat unui om sarac ce se uita la caru' cela incarcat.
Saracu' l-o sters de tina si-o inceput sa muste din el cu pofta, strigand: "Dumnezau
primeasca. Sa ti-l vezi in Ceie Lume!".
Pa cand o sosit acasa, o picat inaintea
boilor, s-o murit. Dumnezau l-o chemat la El. Si iara o vazut masa ceie
incarcata cu fel de fel de mancaruri, da' pa cand s-o pus pa scaun, inaintea
lui nu era decat colacu' cela cu tina pa care l-o dat saracului".
(Maria Gavan, Tautii de Sus)
Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧΙΙ
Pentru mine a ridica saci este nimic în
comparație cu a ridica greșeala celuilalt. Saci ridică și cei lumești, dar au
și egoism.
*
La slujbe începătorul mai mult să
urmărească, decât să spună Rugăciunea lui Iisus. Să învețe tipicul,
sărbătorile, slujbele și apoi să rostească Rugăciunea lui Iisus.
*
Biserica este precum corabia. Unul doarme,
altul cască gura. Ea însă își urmează drumul ei. Altul se luptă cu valurile.
Toți înaintează. Ajunge să fii în Biserică. De aceea să vă îngrijiți să fiți
întotdeauna la slujbe. Să nu lipsiți.
CURAJ!
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Nu trece zi ca vrajmasul sa nu-mi atace
credinta, nadejdea, dragostea. Vrea sa va distruga, credinta mea, dragostea
mea! Rabda credinta, rabda nadejde, rabda iubire! Curaj credinta, curaj nadejde,
curaj iubire! Dumnezeu este de partea noastra! Nu slabi, credinta, nu slabi,
nadejde, nu slabi, iubire!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 392.
Unghiile
pe post de gheare
Multe lucruri nu le-am înțeles! Nu știu
dacă am trăit chiar degeaba, dar uite că nu
le-am înțeles pe toate! Așa, bunăoară, nu am reușit să înțeleg de ce
atâtea femei consideră că sunt mai frumoase, mai atrăgătoare, mai inteligente,
mai interesante, mai… , dacă au unghiile netăiate și vopsite!
Când eram în școala primară, Doamna
Învățătoare Elena Sfetcu ne controla în fiecare dimineață dacă avem mâinile
spălate și unghiile tăiate. La școala generală, Domnul Profesor Marius Buzatu
nu scăpa nici un moment să ne îndemne să ne tăiem unghiile ,,cât mai din carne,
fiindcă sub unghiile netăiate se ascund milioane de microbi!”
Mama mea, când avea un pic de răgaz, își
controla unghiile și, cu foarfeca sau cu lama, tăia orice dunguliță, orice
colțișor. Făcea pâine și nu putea băga mâinile în coca de pâine cu unghiile
netăiate. S-ar fi spurcat pâinea!
Văd
astăzi femei cu unghiile de câte patru centimetri și mai bine, vopsite în toate
culorile, la unele cu pietricele multicolore lipite. Ca la orice om, și mâinile
dumnealor umblă prin multe locuri. Să nu-mi spună că toată ziua stau și se
scobesc sub unghii. Cu aceleași mâini gătesc, dau mâncare la copii, la familie.
Nu e destul, oare, că ne otrăvim zilnic cu
tot felul de substanțe chimice, care se găsesc în mâncăruri, în băuturi? Mai
trebuie să adăugăm și milioanele de microbi de sub unghiile noastre? De multe
ori, uitându-mă la unele unghii ieșite din obișnuit, am avut impresia că ele
seamănă mai mult a gheare de pasăre răpitoare.
Mă aflam într-o zi la o familie. Oficiasem
slujba pentru un parastas. Era prezent acolo și un fost coleg al meu, pe care
nu-l mai întâlnisem de câteva decenii. După slujbă, familia m-a poftit să rămân
la masă. Contrar obiceiului meu, am acceptat, nutrind bucuria unei discuții
plină de amintiri comune cu fostul meu coleg.
Printre altele, gazda a adus la masă, pe
un platou, o pasăre(găină) friptă. Femeia a încercat s-o taie, ținând într-o
mână un cuțit și în alta o furculiță. N-a reușit. S-a ridicat de la masă o rudă
de oraș, o femeie vânjoasă, cu niște unghii mari, vopsite în negru. Era la
parastas, ce naiba, și trebuia să-și arate jalea și prin unghii!
,,- Lasă, dadă, c-o judec eu!”
Și-a judecat-o. A prins trupul bietei
orătănii în gheare și a început să smulgă, cu vădit elan patriotic, bucățică cu
bucățică, carnea de pe oase. Untura îi curgea printre degete și se prelingea pe
mâncărurile de pe masă, pe veselă, pe unde apuca.
Un resort nevăzut m-a împins puternic de
pe scaun și am ieșit val-vârtej pe ușă, gata să explodez. Abia atunci am
realizat, că unghiile – gheare ar putea să fie o soluție la vreme de criză.
Mie, spre exemplu, în împrejurarea aceea, mi-a
pierit foamea pentru câteva zile!
(Unghiile pe post de gheare, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XIV(2015),
nr. 311, p. 5; în vol. Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. VIII, 2016, pp. 508-509).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧΙΙ
Femeile au nevoie de puțină bărbăție. Fără
bărbăție, femeia este precum halvaua.
*
Femeile au interes, au și inimă. De multe
ori însă nu le întorc acolo unde trebuie. Lipsește luarea aminte. Este ca și
cum ar avea un vas, în care vor să pună untdelemn. Îl spală bine, îl șterg, îl
pregătesc cu atenție, aleg untdelemnul cel bun, de cea mai bună calitate, și-l
pun în el. Și în loc să-l asigure, să pună ceva tare deasupra, pun o pânză – se
poate să aibă și o broderie pe ea. Apoi vin șoarecii să mănânce, cad vreo doi
înăuntru, și astfel se întinează și devine nefolositor întreg untdelemnul. La
ce a folosit că ai curățat vasul și ai ales untdelemnul cel bun? Este bun de
aruncat și toată osteneala ta se pierde. Pentru că nu vă îngrijiți să păziți
ceea ce aveți.
*
Dacă arunci greutatea asupra celuilalt,
îngreuiezi. Dacă o iei asupra ta, ușurezi.
Z
I U A
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Ziua este simbolul caracterului trecator
al vietii noastre pamântesti: mai întâi dimineata, apoi vine ziua, în sfârsit,
seara, si atunci când cade noaptea, ziua toata s-a scurs. Astfel se scurge
viata, mai întâi copilaria, ca prima dimineata, apoi adolescenta si maturitatea
ca plinul zilei si ceasul amiezii; în sfârsit, batrânetea, ca seara cazând,
daca ne-o da Dumnezeu; dupa care, inevitabil, vine moartea.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 114
Eşti
o Eva!
Între două sărbători importante din timpul
anului, dedicate Sfintei Fecioare Maria, mi se pare potrivit a alege o expresie
românească dedicată femeii. O auzim adesea în vorbirea multora: „Eşti o Eva!”
Desigur, expresia are mai multe variante, dar înţelesul este acelaşi. Despre el
vom vorbi în cele ce urmează.
În momentele de mânie sau în cele de şagă
şi de ironie, bărbatul îi spune femeii: „Evo! Eşti o adevărată Eva!” Numele de
Eva se extinde uneori la întreg sexul feminin. Este bine? Este rău? Da şi nu!
Atribuirea numelui strămoaşei Eva unor reprezentante ale sexului „slab” sau
„frumos” din zilele noastre nu este întâmplătoare. Ea se aplică atunci când
prin îndemnul dat de dânsa bărbatul a dat cu oiştea-n gard. Prin imputarea sau
reproşul care i se aduce, femeii i se reaminteşte că prin strămoaşa sa a intrat
păcatul în lume, că datorită acesteia neamul omenesc a pierdut raiul şi
nemurirea.
Teologic vorbind, bărbatul are dreptate!
Dar femeia credeţi că se lasă mai prejos? Aş! Tocmai ea, care, aşa cum zice
vorba românească, îl judecă şi pe dracu şi-l scoate dator, să se lase
împroşcată şi înjosită? Ţi-ai găsit! Şi împărătesei Teodora a Bizanţului i s-a
replicat că „prin femeie a intrat păcatul în lume!” dar ea nu s-a fâstâcit, ci
a răspuns cu demnitate şi mândrie: „Da, dar prin femeie a venit mântuirea în
lume!” Avea dreptate? Teologic vorbind, sigur că avea dreptate!
Femeia nu este geniul răului. Doamne
fereşte, asta ar mai trebui! Ea este creatura lui Dumnezeu, egală în drepturi
cu bărbatul, este fiinţa prin care se perpetuează neamul omenesc, cea prin care
vine viaţa în lume, este, dacă vreţi, poarta Vieţii. Femeia este mamă, soţie,
soră, bunică, tovarăşă de viaţă la bine şi la rău, la muncă şi la distracţie,
la fericire şi la nenorocire. Femeia este cea care menţine focul dragostei
într-un cămin, într-o societate, este cea care, alături de bărbat, poate face,
în cadrul familiei ei, un adevărat rai pe pământ.
Femeia este cea care se roagă alături de
bărbat şi, în lipsa lui, pentru copii, pentru familie, pentru neam şi pentru
lume. Femeia este jumătatea lumii, fără de care lumea n-ar mai fi lume. Dacă
sunt cazuri izolate de asemănare cu străbuna Eva, este firesc, având în vedere
marea diversitate a genului uman.
A califica însă întreg sexul feminin „Eva”
este o greşeală din punct de vedere teologic. Se uită, – greşeală de neiertat!
–, că Maica Domnului a fost dintre pământeni, fecioară şi mamă a Mântuitorului
Iisus Hristos. Se uită ca Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu este împărăteasa
lumii. Mântuitorul a avut în persoana Sa fire dumnezeiască şi fire omenească;
Fecioara Maria a avut numai fire omenească. Meritul Sfintei Fecioare Maria este
mult mai mare decât al sfinţilor şi al îngerilor, ea fiind alături de Fiul Său
şi Dumnezeul nostru, mijlocitoare şi purtătoarea rugăciunilor noastre către
Dumnezeu. De ce se uită acest lucru? De ce ne oprim numai asupra aspectelor negative
din comportamentul unui om, unei specii a creaţiei, ci nu vedem în primul rând
părţile nobile ale acesteia? Ce încununare mai măreaţă putea spera firea
omenească, decât cea la care s-a ridicat Maica Domnului, deci, strănepoata
Evei! Ea este simbolul purităţii, al fecioriei, al sfinţeniei, al curăţiei
morale. N-am auzit pe nimeni spunând fiicei sau soţiei sale: „Străduieşte-te să
fii o Marie!” Aceasta în sensul de a-şi alege un model demn de urmat în viaţă.
Şi ce model ar putea fi mai frumos decât Sfânta Fecioară Maria?
Recapitulând, înţelegem că Eva este
simbolul femeii prin care omul, neamul omenesc, a căzut, iar Maria este
simbolul celei prin care El S-a înălţat. Sunt două extreme între care oscilează
firea omenească. Câte Eve şi câte Marii întâlnim în viaţă!
Ca mamă, femeia este o Eva în măsura în
care nu-şi face datoria ei de mamă. Misiunea de mamă nu este o oarecare. Este o
misiune sfântă. Ea înseamnă nu numai a naşte copiii, ci şi a-i creşte şi a-i
educa pentru viaţă. Mama este o adevărată misionară a neamului. Este un
adevărat apostol al poporului. Dacă ea nu dă educaţia cuvenită copiilor săi, ei
vor apuca pe căi greşite, vor deveni oameni păcătoşi, vicioşi, oameni care vor
deveni repede adevărată povară şi pericol pentru familie, pentru societate,
pentru propria lor mamă. Reuşita unei societăţi în lume, numărul de oameni
străluciţi sub aspect moral, social, cultural şi artistic se datorează în
primul rând mamelor.
Infracţiunile, criminalitatea, decăderea
morală a tineretului, a societăţii, se datorează iarăşi în primul rând mamei.
Ea este cea care dă startul spre o direcţie sau alta viaţă. Cinste mamelor ai
căror copii au învăţat din familie respectul pentru Dumnezeu şi pentru oameni,
iubirea faţă de Dumnezeu! Din acestea decurg apoi toate cele bune în viaţă!
Ruşine mamelor care şi-au neglijat copiii, care nu şi-au cunoscut rosturile,
care au făcut din copiii lor adevăraţi monştri sociali. Ele nu vor avea linişte
şi odihnă nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare.
Ca soţie, femeia este Eva în măsura în
care nu-şi împlineşte misiunea ei socială. În măsura în care, roabă unor
patimi, unor ispite de mărire, de înavuţire, de parvenire, roabă propriului său
egoism, face din familie mijlocul prin care să-şi realizeze aceste apucături.
Femeia egoistă nu va şti şi nu va putea să iubească soţul, copiii, familia. Se
va iubi doar pe sine, îşi va fi suficientă sieşi. Casa nu va mai fi casă,
familia nu va mai fi familie. Între soţ şi soţie se va instaura un climat de
înstrăinare, de pândă reciprocă, pe cei doi ţinându-i sub acelaşi acoperiş doar
un act de stare civilă. Uneori nici atât!
Nu consider că toată vina şi toată
responsabilitatea familiei revin femeii, dar într-o mare măsură. Când va lipsi
iubirea de familie din sufletul femeii, soţul şi copiii vor veni, dacă vor veni
acasă, cu îndoială, cu lehamite.
Cunosc familii care de ani de zile sunt
despărţite în fapt, în care soţul şi soţia îşi au viaţa lor particulară, care
stau sub acelaşi acoperiş doar din interese pur materiale, sociale,
profesionale. Copiii li s-au rătăcit pe drumuri fără întoarcere, soţul a
devenit mai întâi un destrăbălat notoriu, apoi un beţivan sadea. Soţia îşi
concentrează toată atenţia şi toată grija spre farduri şi bijuterii, spre haine
şi alte asemenea marafeturi. Vecinii îi dispreţuiesc, colegii de serviciu îi
desconsideră, numai ei nu se văd, nu se aud. Casa lor este un colţ de iad pe
pământ. Ruşine unor astfel de femei, adevărate Eve ale decăderii şi pierzaniei.
Cinste femeilor care-şi cunosc menirea,
care fac din casa lor acea cetate invincibilă, la porţile căreia necazurile şi
valurile lumii se opresc neputincioase. Cinste femeilor, care fac din casa lor
oază de fericire şi de bună înţelegere, care ştiu să menţină în căminul
familiei lor focul dragostei faţă de soţ, faţă de copii, faţă de Dumnezeu
nestins. Ele se sfinţesc prin naşterea şi creşterea de copii, prin educaţia
aleasă pe care o dau odraslelor lor, prin bucuriile adevărate pe care acei
copii le vor aduce apoi părinţilor şi societăţii.
Femeia poate face omul şi neamul omenesc
să decadă ori să se înalţe. Rostul ei este măreţ în lume. S-o ajutăm şi să ne
rugăm lui Dumnezeu s-o ajute ca să-şi împlinească acest rol cu cinste, spre
binele ei, al familiei, al copiilor, al patriei, al lumii întregi, amin.
(Ești o Eva! în ,,Scrisoare pastorală”, an.
III(2004), nr. 45, pp. 1-2; în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2006, vol. II, pp.
44 – 47).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
TARIA
LUMINII
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Asa cum în lumina soarelui putem vedea si
aerul, si pamântul, si apa, tot ce se afla în vazduh si pe pamânt, asijderea si
în lumina soarelui imaterial putem vedea cu ochiul inimii lumea duhurilor, a
îngerilor, a sfintilor; pe Maica Domnului, pe patriarhii biblici, prooroci,
apostoli, ierarhi, ucenici, cuviosi, toti sfintii; îi vedem cu ochiul inimii
(prin credinta) întocmai cum vedem cu ochii firesti realitatile lumii
senzoriale. O inima simpla si curata poate vedea, de pilda, cu ochiul launtric
chipul Maicii Domnului ca si cum ar vedea cu ochi trupesti oricare alt obiect.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 418.
MOARTEA
Prof.Univ.
Dr Doc.ZOE DUMITRESCU BUSULENGA
...Moartea pentru mine inseamna eliberarea
de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si
trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul
stie. "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu