Eminescu
- pururea după Eminescu
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
15
Iunie 2022
„De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu
nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi lor duce mai departe,/ De a
pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri/ Şi-or găsi, cu al meu nume,
adăpost a mele scrieri!” (Mihail Eminescu)
Personalitate artistică, persoană cultă,
geniu, profet cu caracter erudit, universal, Mihail Eminescu a devenit osia
literaturii poetice, axa gândirii metafizice, cea mai frumoasă înfăptuire a
profetismului valah al veacului al XX-lea şi-a celor următoare.
„Devenind poet exponenţial, paradigmatic,
poet-mit, el ne determină să-l urmărim nu atât într-un curs biografic, cât
într-o idee Eminescu care retopeşte totul - viaţă particulară, operă, doctrină
filosofică în personalitatea ideii... Eminescu se identifică unui Homo Dacicus,
unui om paradisiac, unui om al începuturilor... Ideea e Sufletul, şi acet
suflet poartă în sine ca înnăscută deja cugetarea corpului său.” (Acad. Mihai
Cimpoi, Mihai Eminescu, Poet al Fiinţei, în Eminescu, Opere I. Poezii)
Mihail Eminescu este o permanentă căutare
a valorilor supreme, a adevărurilor veşnice, a Frumosului absolut. O pururea
comuniune între Dumnezeu şi Neam!
Marea exegetă italiană Rosa Del Conte, l-a
admirat enorm ca pe cel mai mare poet român, numindu-l în esenţă „geniu
religios”, unde „fireşte, sentimentul sacrului este apriori la a cărui esenţă
participă numai acela care a experimentat-o în sine.” (Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut,
Ed. Dacia, Cluj, 1990, p. 269)
Întâlnirea cu Profetul Mihail Eminescu, pe
orice cale, dar mai ales pe cea a spiritului este o întâlnire serafică cu
însăşi fiinţa ta, cu persoana, demnitatea, onoarea, chemarea, alegerea,
împlinirea, misiunea ta, cu poezia, filosofia, teologia, istoria, cu Patria ta,
cu Neamul tău, cu strălucirea sufletului tău, unde arde dragostea divină, unde
se reflectă continuitatea şi dăinuirea nemuririi vlaho-carpato-danubiene.
Geniul creştin al Poeziei lui Mihail
Eminescu are întrupat în el dimensiunea ortodoxă a isihasmului carpatin din
care se răsfrânge ca într-o sacră splendoare, metafizica gândirii sale şi
mistica trăirii filocalico-sofianice la cotele sublime, serafice. Firul
înţelepciunii sale lirice se ridică la început ca fumul subţire al rugii de
seară, înteţindu-se tot mereu până către zori, într-un Rug aprins al spiritului
său vulcanic, odrăslind simplu, firesc, continuu, spre profund, înspre sublim
şi întru ceresc.
Luceafărul - Mihail Eminescu îşi ia din
înrudirea cerească, Luna, spre a-l călăuzi întru strălucirea preambulului său
privind dorul dumnezeesc în Creația Sa. Lăsând Soarele - Astrul ceresc să
urmeze unda, raza, cursul, voia, lumina, strălucirea, înţelepciunea, frumuseţea
soarelui Dreptăţii - Iisus Hristos, Luceafărul dac şi-a făcut din Lună, o
prietenă, o călăuză, o confesoare, o muză, o protectoare a îndrăgostiţilor de
frumos şi iubire, de natură şi cânt, de soartă şi destin, de vise şi împliniri,
de poezie şi cuget, de doruri şi doine, de miracole şi legende, de aprinderi şi
mistuiri, de cuprinderi şi înălţări, de tresăriri şi îmbrăţişări, de amintiri
şi retrăiri, pornind amândoi de mână sau alăturea în lumea cea mare a lui
Dumnezeu.
Şi-a pregătit cu smerenie tainiţele
sufletului, folosind flacăra rugăciunii pentru a purifica umbrele ce s-au
ascuns în cotloanele luminişului serafic, apoi cu meticulozitate de sacerdot a
ales elementele pregătitoare creaţiei sale, folosind după retragerea azurului
spre încăperile cereşti, odaia sa în care se ţine zestrea de preţ şi în care
sunt primiţi oaspeţii de seamă, pământeşti ori cereşti, precum Luna, câteva
accesorii, candelă, masă, scaun, lumânare, ceasornic, pană, cerneală, hârtie,
carte.
Scrisoarea
I
„Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,/ Căci perdelele-ntr-o parte
când le dai, şi în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,/ Ea din
noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simţim
ca-n vis pe toate.// Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Şi
gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;/ Mii pustiuri scânteiază sub
lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!//
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când pluteşti pe mişcătoarea
mărilor singurătate!/ Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,/ Străbătute
de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!/ Şi în câte mii de case lin pătruns-ai
prin fereşti,/ Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!”
(Eminescu, Opere. I. Poezii. Coord., ediţiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas,
Chişinău, 2008).
Curgerea lină, limpede, ritmică,
melodioasă în care se oglindeşte harul Cerului albastru în undele albastru -
verzui ale cugetării sale, se amplifică semănând cu o înrudire, dar şi o
deosebire, cu o dovedire şi o întărire tainică în repeziciunea cuprinderii
Icoanei Creaţiei divine, revărsându-se apoi ca o mare Cascadă profetică.
În meditaţia şi contemplaţia sa harică
întrevede din firida sufletului său frumos, planurile lumii aşa cum sunt în
Iconomia Creatorului, cel de sus şi cel de jos, de care atârnă sorţile celor
mulţi şi destinele celor chemaţi şi aleşi, prin care se împlinesc Soarta
poporului şi Destinul Neamului întru Calea lor mântuitoare spre ÎNVIERE.
„Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n
planuri pe un veac,/ Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac.../ Deşi
trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi
geniul morţii;/ La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie
puternici, fie genii ori neghiobi!// Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său
păr,/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr,/ De pe galbenele file el adună
mii de coji,/ A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj;/ Iară altu-mparte
lumea de pe scândura tărăbii,/ Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i
corăbii” (idem).
Creaţia harică, eminesciană începe
ingenios ca apariţia Zorilor cereşti, dimineaţa, pe cerul frumos al Bucovinei
ori ca o ploaie rodoasă de vară, ivită din senin, ca la Radu Gyr, Maica
Teodosia, Andrei Ciurunga, pentru a se cuteza apoi înspre suişul mistic,
serafic, într-o aureolă carpatină de azur, strălucitor de cultă, aşa cum
întâlnim la marile genii ca Virgil Maxim, Costache Oprişan ori la Demostene
Andronescu.
Cu har liric, metafizic, mistic,
cosmogonic pătrunde întru Revelaţia Creaţiei divine. „Pe când luna străluceşte
peste-a tomurilor bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de
veacuri,/ La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era
lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...//
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpăstie? Genune? Fu
noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci
era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi
care s-o vază.// Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine
împăcată stăpânea eterna pace!.../ Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi
singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.../ Punctu-acela
de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste
marginile lumii...” (idem).
Asumarea mesianismului său profetic îl
însumă ca dimensiune a relaţiei sale cu Neamul, cu Crăiasa
Maria-Vlaherna-Carpatina, Fiica Daciei Mari, cu Patria valahă, prin raportarea
sa permanentă la aceștia şi a acestora la El. Mihail Eminescu s-a pogorât adânc
în Neamul său binecuvântat pe temeiul haric al creaţiei creştin-ortodoxe, pe
prelingerea firii sale serafice, atotcuprinzătoare, blânde, înţelegătoare,
răbdătoare, vizionare, cu deschidere şi îmbrăţişare pentru cei Aleşi.
Poetul-profet Mihail Eminescu şi-a iubit
Neamul get şi Patria dacică, mai presus de fiinţă. Aproape ca pe Dumnezeu. A
umblat de-a lungul şi de-a latul vetrei străbune, strămilenare, bucurându-se şi
mulţumind Mântuitorului Hristos pentru darurile şi dorurile cu care a
înzestrat-o şi a împodobit-o atât de frumos şi de divin.
A cântat-o în versuri. A venerat-o în
drame. A slujit-o în poeme. A slăvit-o în
cugetări. A liturghisit-o mistic. A apărat-o istoric prin Adevăr. A
eternizat-o în veşnicie. „Între ziduri, printre arbori ce se scutură de
floare,/ Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!/ Şi din noaptea
amintirii mii de doruri ea ne scoate;/ Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n
vis pe toate,/ Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării/ Şi ridică
mii de umbre după stinsul lumânării.../ Mii pustiuri scâneiază sub lumina ta
fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!// Peste câte
mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor
singurătate,/ Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii” (idem).
A urmat sacerdotal, mistic, Drumul
Golgotei Naţiei sale dacoromâne. S-a suit pe Crucea Neamului get. S-a împlinit
Jertfă sacră întru Dumnezeiasca Înviere! Însă cel mai mult a lăcrimat cu foc şi
sânge pentru Mireasa sa, Basarabia. De veghe la hotarele Patriei şi de Taină la
Altarul străbun, istoricul Mihail Eminescu răspunde politicos la gazeta
nepoliticoasă, rusă (de fapt folosind expresia, nepoliticos rus este un
pleonasm n.a.) „Viedomosti”, respectiv scrisorii insului X, din „Le Nord”,
privind răspunsul unui rus către bardul Vasile Alecsandri, prin care sublinia
mujicul că, Basarabia a fost cucerită de ruşi cu sabia de la tătari şi de la
turci.
Mujicul uitase însă, că muscalii foloseau
mai mult samavolnicia slavă, decât sabia. „... Acest petic de pământ, precum îl
numesc corespondenţii ziarului „Le Nord”, locuit de tătari sub corturi şi de
alte neamuri pe jumătate sălbatice, care-şi datorează scoaterea lui din
întuneric unor generali „d’un renom populaire”, ca Rumianţev şi Suvorov, are cu
toate acestea un nume care ţipă sub condeiele ruseşti. A rosti numele Basarabia
e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni
exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest
nume singur este o istorie întreagă. D’Ohsson, în Histoire des Mongols (T.I, p.
XXXV), ne spune că existau în arhivele hanului mongol din Persia fragmente
istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba şi cu caractere
mongole, pe care însă prea puţini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste
fragmente să fie pricepute şi de public, sultanul Mahmud Gazon Khan a voit ca
ele să fie adunate într-un trup de istorie şi a însărcinat cu această lucrare
în anul 1303 pe medicul Fazel Ulah, poreclit Rasid.
Medicul Fazel Ulah-Rasid compilează deci
cronica lui după fragmente mongolice, şi sub anul 1240 povesteşte următoarele:
„În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţei, pentru a
intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce
a trecut ţara Aluta, îi ieşi înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut.
Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek
trecu din ţara saşilor peste munţi, intrând la Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele
ulaghice”.
În Annales Polonorum vetustiores, scrise
între anii 1248-1282 (publicate întâi de Sommmersberg şi analizate de Lelewel)
se află o însemnare pentru anul 1259: „Tătarii, după ce subjugaseră pe
besarabeni, pe litvani, pe ruteni şi alte neamuri, au luat cetatea « Sandomir
», latineşte; Thartari, subiugatis Bessarabenis, Lithvanis, Ruthenis etc.”
Regele maghiar Carol-Robert, într-o
diplomă din anul 1332, povesteşte bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui
Tugomir, în ţara noastră: In terra transalpina per Bazarab, ilium Thocomery
(Fejer VIII, 3, 625).
Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe
la 1300 şi ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care
a trăit până la 1360; din Alexandru s-au născut Vladislav şi Radu Negru, din
Radu Negru, Dan şi Mircea cel Mare. Cam într-o sută de ani, de la Tugomir până
la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare
întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele
Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu
cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de
aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei,
se numea în bule papale, în documente cele scrise latineşte ale domnilor, în
scriei contemporane: Basarabia.
Una din aceste posesiuni a fost şi acest
lambeau de terre de pe care Rumianţev şi Suvorov pretind a fi cules tătari de
sub corturi. Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi şi a ţării
Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de la Hotin până în Cetatea
Albă, căci la începutul veacului al cinsprezecelea cavalerul Guillelert de
Lannoy se întâlneşte cu Alexandru cel Bun, merge la Catatea Albă, care e a
Domnului moldovenesc şi se găseşte aici un oraş stăpânit de un pârcălab
(Burggraf) moldovenesc populat cu genovezi, moldoveni şi armeni...
Marele român al spiritului ortodox,
defineşte pururea mujicilor, muscalilor, ruşilor, sovieticilor, rascolnicilor,
rasputinilor, europenilor, tuturor din stirpea lor hrăpăreaţă;
-
Ce se numeşte astăzi Basarabia? Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru
până în Prut, avem o lature; de la amândouă capetele ei tragem câte o linie
până în Marea Albastră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul
Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie
formată prin ţărmul Mării Albastre. Acest cvadrilater cam neregulat se numeşte
azi Basarabia, deşi fără cuvânt...
Iată deci marginile reale ale Basarabiei
reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful
lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o latură, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni,
ai a doua latură, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia latură;
apoi luând malul Mării Albastre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra
latură; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea
latură. Numai pământul cuprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept
cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812
încoace. Pământul cuprins între aceste cinci linii era împărţit în patru
ţinuturi: Buceagul, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail. Numai în ţinutul Buceagului
au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei. ” (Eminescu, Opere. V.
Publicistică. Coord., ediţiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas, Chişinău, 2008,
p. 485-488).
După ce defineşte şi reaşează Basarabia
iubită în graniţele ei fireşti, dacoromâne, aşa cum a hărăzit-o Bunul Dumnezeu,
marele istoric-poet-filosof, repune în Hrisoave autentice, izvoarele Adevărului
din Cronicile veacurilor XV-XIX.
În dimensiunea creştin-ortodoxă a
geto-românilor, poeţii-filosofii-teologii, grăiesc precum marii înaintaşi,
monarhi creştini, Patria mea!, iar istoricii şi scriitorii ţes reprezentarea
trecutului, pe cele mai alese figuri de Mame, Vlădici, Monahi, Pedagogi,
Preoţi, Bărbaţi de stat, Comandanţi, Generali, Artişti, care susţin ori crează
națiunea, prin spirit, libertate, adevăr, voinţă şi iubire, brodând astfel
pentru prezent și viitor un ideal de pedagogie naţională întru continuitate şi
dăinuire. „Când omul mare e şi poet, şi gânditor: Eminescu; rolul lui naţional
e imens! Eminescu a făcut pentru neamul românesc aproape cât o istorie!”
(Vasile Băncilă, Opere, vol. XII, Ed. îngrijită de Dora Mezdrea, Ed. Istros,
Brăila, 2016, p. 83).
Toţi marii gânditori-creatori-formatori
dacoromâni au întrupat libertatea spiritului în naţionalismul creştin,
promovând Autohtonismul în Cultură, instaurând astfel marea lor iubirea de
Neam, după marea şi suprema dragoste de Dumnezeu!
La Congresul Ligii Culturale din Iunie
1939, intitulat Mihai Eminescu şi ca factor unitar naţional, marele istoric şi
om politic Nicolae Iorga a propus Modelul Eminescu – matrice de zămislire a
unei noi gândiri sociale româneşti! „A gândi ca Eminescu, înseamnă... a trăi o
viaţă ca a lui: viaţa unui om care nu s-a vândut nimănui, care nu s-a folosit
nici de munca nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfă-ntreagă pentru
poporul său. Aceasta înseamnă acceptarea, fără un cuvânt de protestare, a
muceniciei absolute”.
Mihail Eminescu s-a identificat cu vocaţia
sa ortodox-naţionalistă, transmisă milenar-testamentar de Tradiţia străbună,
fiind solidar cu poporul său drept măritor creştin mai ales în prigoana
suferinţelor şi durerile lui. Ca orice mare Profet pelasgo-get s-a indignat,
s-a cutremurat şi s-a revoltat, ironizând sacru, fariseismul iudelor, anelor şi
caiafelor din România, laşe, trădătoare, vânzătoare, pe „30 de arginţi”, care
au uzurpat Pantheonul pelasgo-geţilor primordiali, reflectat atât de fidel,
astăzi.
Scrisoarea
III
„... De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi
rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii.../ În izvoadele
bătrâne pe eroi mai pot să caut;/ Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut/
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?/ Înaintea acestora tu
ascunde-te, Apolo!/ O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,/ Aţi
ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,/ Şi cu voi drapându-şi nula, vă
citează toţi nerozii,/ Mestecând veacul de aur în noroiul greu al
prozii.// Rămâneţi în umbra sfântă,
Basarabi şi voi Muşatini,/ Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voatră/ De la munte pân’ la mare şi
la Dunărea Albastră” ( Eminescu, Opere. I Poezii, op. cit.).
Moştenind gena Profeţilor străbuni, a
Marilor Preoţi-Înţelepţi geţi în Patria hărăzită lor de Dumnezeu, Dacia, Mihail
Eminescu, ca toţi marii profeţi de-a lungul timpului care, au zidit
spiritualitatea isihasto-carpatină a primit harisma clarviziunii, a înainte
vederii, devenind Călăuză spirituală şi Scut de nebiruit, adică stâlp şi
temelie Bisericii şi Neamului întru comuniunea cu Mântuitorul Hristos şi
Fecioara Maria. „Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/ N-o să
aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?/ Au la Sybaris nu suntem lângă
capiştea spoielii,/ Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,/ N-avem
oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/ În aplauzele grele a canaliei de
uliţi,/ Panglicari în ale ţării, care joacă şi pe funii,/ Măşti cu toate de
renume din comedia minciunii?” (idem).
Profeţii apără Fiinţa neamului, a
Bisericii lui Dumnezeu cu preţul Vieţii lor, prin rugă, cuvânt, atitudine, dialog,
autoritate, critică, avertisment, mustrare, pedeapsă, jertfă. „Au de Patrie, virtute nu vorbeşte
liberalul,/ De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?/ Nici visezi că
înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,/ Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe
ele./ Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpăroşată şi
la fălci umflat şi buget,/ Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,/
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;/ Toţi pe buze-având virtute, iar
în ei monedă calpă,/ Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă” (idem).
Profeţii nu întotdeauna folosesc în
discursul lor blândeţea cuvintelor. Ei cern societatea prin sita cea mai deasă.
Ei taie uscăturile, îndepărtează putregaiurile, ard stârpiturile. Ei sunt
Altoiul cel mai nobil în regenerarea speciei umane, a naturii. Ei revigorează
creştinismul, reîntregindu-l menirii sale mesianice. Îl recreştinează! „Şi
deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,/ Îşi aruncă pocitura bulbucaţii
ochi de broască.../ Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!/ Oameni
vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,/ În cămeşi cu mâneci lunge şi pe
capete scufie,/ Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.//
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de
aşezăminte,/ Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,/ Cu evlavie de
vulpe, ca în strane, şed pe locuri/ Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi
jocuri.../ Şi apoi în sfatul ţării se adun şi se admire/ Bulgăroi cu ceafa
groasă, grecotei cu nas subţire;/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de
roman,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!” (idem.)
Profeţii, dincolo de vocaţia lor
vizionară, dincolo de misiune lor hristică privind dimensiunea transcedentală,
fac un adevărat apostolat socio-moral, în sfera imanentă prin adeverirea
năpăstuirilor, a relelor, a năpădirilor vicioase care vlăguiesc, care seacă,
care tulbură, care stârpesc, care
murdăresc izvorul vieţii. „Spuma asta-nveninată, ăstă plebe, ăst gunoi/
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/ Tot ce-n ţările vecine e smintit
şi stârpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/ Tot ce e
perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/Toţi se scurseră aicea şi formează
patrioţii,/ Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,/ Bâlbâiţi cu gura strâmbă
sunt stăpânii astei naţii!// Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte
fameni!/ I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!/ Şi această ciumă-n lume
şi aceste creaturi/ Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria
neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi
numele tău... ţară!” (idem.)
Profeţii geţi - cea mai aleasă Comoară a
spiritului zamolxian şi a celui creştin ortodox a Neamului, reprezentaţi cu
nobleţe şi demnitate de Poetul-Filosof-Istoric Mihail Eminescu, prin acceptarea
unor adevăruri revelatoare dincolo de viaţă, ctitoresc prin creaţia lor
metafizico-mistico-isihastă opera mântuirii noastre. „Şi acum priviţi cu spaimă
faţa noastră sceptic-rece,/ Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?/
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează şi
câştigul fără muncă,/ Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,/ Astăzi
alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?// Prea v-aţi arătat arama,
sfâşiind această ţară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea
v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate odată ce
sunteţi - nişte mişei!/ Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;/
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire” (idem).
Profeţii geto-daci din vremurile pre
zamolxiene/ zamolxiene şi cele hristice au lucrat în Creaţia lui Dumnezeu,
respectiv în Vatra lor străbună, întru comuniunea sacră a Neamului lor ales, cu
Mintea, cu Sufletul, dar mai ales cu Inima, unde se pogoară şi sălăşluieşte
harul lui Dumnezeu cu toate Darurile Sale, dar mai ales cu iubirea, peste care
se revarsă miraculos Frumuseţea dragostei Atotcreatorului, făcând astfel, inima
- limbajul dumnezeesc al creştinului
ortodox dacoromân.
Tocmai din această Iubire sălăşluită în
Inimă ţâşneşte mustrarea sacră a Profetului. „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să
doarmă-n colb de cronici;/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici./
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca puând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete:
în smitiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să
dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!” (Eminescu, Opere. I Poezii, op.
cit.).
Venerând permanent pe Eminescu, îţi afli o
Cale de esenţă ce urcă spre piscuri serafice de unde se pogoară o bucurie
vibrantă ce rezonează cu paşii Profetului. Lumina cinstirii lui cade
strălucitor nu numai pe urmele sale înfloritoare, ci şi pe întreaga sa fiinţă
şi persoană transcendentă, fiindcă Emin, este izvorul Frumuseţii şi
Înţelepciunii celor care au fost, sunt şi vor fi pe această vatră getă
străbună. „El este al nostru pretutindeni şi totdeauna. El depăşeşte timpul şi
spaţiul, înfruntă eternitatea, fiind astfel peste veacuri, mărturia şi esenţa
noastră, simbol şi împlinire a României” (Ion Negreanu, Mihai Eminescu, în
Mitropolia Olteniei, Anul XXXI, Nr. 10-12, octombrie - decembrie 1979, Craiova,
p. 747).
În Taina zămislirii lui harice pe
meleagurile sublimei Bucovine, s-au întrupat plenar Dragostea de Dumnezeu şi
Iubirea de Neam, aşa încât putea grăi profetic şi etern: numai eu, Dumnezeu și Neamul meu suntem pe
lume! Opera sa, capodoperă universală este o Comoară de mare preţ. O nepreţuită
avuţie a neamului, pe care şi l-a înfiiat, înfiindu-se la rândul său Neamului,
cu întreaga sa fiinţă şi persoană, pentru a-l apropia şi a se apropia de
Dumnezeu, aşa cum numai un mare Profet sau Apostol al Neamului este hărăzit de
Mântuitorul Iisus.
Personalitatea genială a lui Mihail
Eminescu este fascinantă, copleşitoare, covârşitoare, înălţătoare, încărcată de
o armonie vibrantă, dincolo de sferele cereşti.
Când i s-a cinstit Memoria prin monumentul
înălţat la Sînicolaul Mare, alt Luceafăr al Liricii - Octavian Goga a rostit cu
emoţie şi admiraţie: „E cel dintâi Român al cărui creştet primeşte
binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sînt înfipte pînă la glesne în
pămîntul strămoşesc” (apud. Ion Negreanu, op. cit., p. 747).
Rugăciunea Inimii a fost/ este dăruită
lumii de către Mântuitorul Hristos, astfel încât toată omenirea să poată
încăpea în Sufletul Său, dumnezeiesc de frumos, înfrumuseţându-se isihast, ca o
serafică şi mistică splendoare carpatină!
Mihail Eminescu a fost/ este o inimă mare
a rugăciunii pentru poporul său creştin. „Inima trebuie deosebită de suflet,
minte, spirit, conştiinţă, spunea marele Duhovnic al Ortodoxiei, Părintele
Sofian Boghiu, el însuşi o Rugăciune a Inimii valahe; ea este centrul absolut
al tuturor acestora” (Părintele Sofian - Duhovnicul, Ediţie îngrijită de
Garoafa Coman. Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 33).
Profetul naţionalismului creştin-ortodox
dacoromân, Mihail Eminescu, în, prin, cu inima sa, a săvârşit, a desăvârşit
toată lucrarea frumuseţii sale spiritual-ortodoxe, înveşmântându-se astfel
întru sublimul veşniciei nemuririi dacice divine! „Numai lucrarea pe care o
săvârşim în inima noastră ne va însoţi în veşnicie! (Părintele Zaharia Zaharov, citat în Arhim.
Sofian Boghiu, Caut Faţa Domnului, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2018, p. 8).
Fiul boiernaşului din Ipoteşti, Craiul
naturii meleagurilor mirifice bucovinene, admiratorul lăcaşurilor sfinte,
atinge surprinzător prin apariţia singulară, stelară, unică în universul dacic,
dar şi în universul cel mare, rangul de Voievod al Spiritului ortodox
sălăşluind în lăcaşurile sacre ale Literaturii, Filosofiei, Teologiei,
Istoriei, Artei. Sub Pronia Logosului, poetul - filosof a devenit un monarh al
împărăţiei cuvintelor, înzestrându-le şi înnobilându-le cu frumuseţea
spiritului său profetic, dându-le fiecăruia o grăire aleasă, o sinteză personală
în care se recapitulează viaţa în tot ce are ea mai frumos şi real, dar şi o
dimensiune de comuniune mărturisitoare.
Înfrumuseţarea poetului - filosof, creştin
ortodox dacoromân nu se poate realiza în afara sublimului poeziei ce se
prelinge din divinul haric al cugetării sale celeste! În culmea poeziei ce
fascinează cu muzica sa, urcă frumuseţea pură a poetului. În adâncul metafizic
pogoară misticul în sacralitatea sa, aureolându-l pe filosof. În piscul
Filocaliei sale unde se aşează Sofianismul se reflectă divin teologul.
Cel învrednicit de o astfel de regală
cinstire este un profet al cuvântului, Care Îl călăuzeşte vieții sale
religioase în toate gândurile, cuvintele, faptele, suferinţele, jertfele, ce
converg răstignirii înspre Înviere, îndrumându-ne îndeosebi armonia din suflet,
atât de necesară întâlnirii cu sinele, cu frumosul, cu adevărul, cu iubirea, cu
libertatea, cu Fecioara Maria, cu Dumnezeu.
Frumuseţea creştinului ortodox dacoromân,
mărturisitor, sălăşluieşte în inima sa curată, iubitoare, rugătoare, arzătoare
prin strălucirea Duhului Sfânt. „În inimă zace adevărata frumuseţe, adevărata
şi veşnica valoare a omului. Ea este centrul tainic al omului, ea este tăcută,
în ea este ascunsă frumuseţea nepieritoare a duhului, autentica frumuseţe” (Părintele
Sofian – Duhovnicul, op. cit., p. 41).
Cuvântul grăit/ scris trebuie gătit
frumos, fiindcă e identitatea celui care îl rosteşte! Inima trebuie să fie
Altarul sufletului unde se oficiază liturghia Frumosului în toate! În Emin s-au
întrupat deopotrivă Marea şi Muntele, Apa şi Soarele, Pământul şi Cerul
Patriei, Muzica şi Jocul, Doina şi Legenda, Versul şi Cugetarea, Suferinţa şi
Iubirea, Jertfa şi Crucea, Adevărul şi Dreptatea, Armonia şi Frumosul, Harul şi
Dorul!
Mihail Eminescu a fost asimilat de criticul,
istoricul literar, scriitor, academician George Călinescu cu, „prototipul
tuturor însuşirilor şi virtuţiilor umane”.
- „Istoria? Eminescu”.
- Economia politică? Eminescu.
- Pedagogia? Eminescu.
- Eminescu e cel mai mare filosof, cel mai
de seamă filolog, cel mai învăţat individ. El a formulat cu mult înaintea
fizicii moderne teoria relativităţii, a cunoscut pe clasici ca nimeni altul, a
revelat omenirii filosofia asiatică. El este un Profet” (G. Călinescu, Opera
lui Mihai Eminescu, 1969, vol. I, p. 335).
Mihail Eminescu - Eminul-Căminul nostru
spiritual a ţâşnit din Sânul sacru, adânc şi cald al pământului primordial şi
din Hrisoavele de aur ale istoriei noastre! În El au ars, au mocnit, au clocotit,
s-au revărsat, s-au măcinat, s-au frământat, au dospit, au crescut, s-au
înmulţit toate încercările, toate suferinţele, toate durerile, toate
prigonirile, dar tot în El s-a rumenit pururea şi credinţa în viitorul
neamului! „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de
dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;/
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (Opere
I.Poezii).
Numai un Vlăstar adevărat, numai un Crai
frumos, numai un Odor ales, numai un Fiu-Dor putea să-i dorească Maicii sale
Mari - Patria, Dorurile Dorurilor!
Radu Gyr - cel mai mare Poet al Crucii i-a
închinat celui mai mare Poet român - Eminescu, un poem aniversar, brodat genial
pe brocartul sufletului său carpatin.
Baladă
pentru Eminescu[1]
„Te-au slăvit în cărţi şi în poeme/ şi te-au
înălţat iconostas,/ ca să fulgeri tânăr peste vreme,/ cu vecii de cremene sub
pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră/ care sparge piscul viforos,/ şi
fierar înfierbântând, pe vatră,/ vorbele călite sub baros.// Împărat, ţi-au
scris pe tâmple steme./ Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger./ Şi-au cules,
din pana ta, blesteme,/ viscole şi răzvrătiri în cer...// Ci, netrebnic, eu
adulmec zării/ paşii tăi pe unde te-au fost dus/ şi-nsetat pe drumurile Ţării/
dibui urma ta de blând Iisus.// Caut picurii de sânge, neşterşi încă,/ ai
crucificării pe furtuni/ şi sărut lumina lor adâncă/ şi-i ating cu mâini de
rugăciuni.// Umbră care trepte-nalte suie,/ dăruind azur din mâini subţiri,/
sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/ scânteind, înalt, din răstigniri.//
Frânt de-o stea şi-ngenunchiat de-o floare,/ biruit de ramuri de arin,/
îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,/ ars ca Nesus în cămaşă de venin.../ Nu,
tu nu eşti meşterul, nici cneazul,/ nu eşti înstelatul împărat./ Sfâşiat ţi-i
pieptul şi obrazul,/ tu eşti marele însângerat!// Te-ncrustăm, zadarnic, în
agată/ şi-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu vor stinge, niciodată,/
umbrele cununilor de spin.// Eu nu-ţi pipăi steme şi nici laur.../ Numai rănile
mă plec şi ţi-le strâng/ şi le fac medalii mari de aur, -/ în genunchi,
le-nchid în inimă şi plâng” (Radu Gyr, Balade, Ed. Lucman, Bucureşti, 2006).
Bibliografie - Fond de carte: Dumitru
Ionescu-Bucureşti
†Aniversarea a 133 de ani de la urcarea la
Cer a Luceafărului dacoromân.
† Pogorârea Sfântului Duh - Rusaliile - 12
iunie 2022
-------------------------------------------
[1] Poem apărut în revista „Convorbiri
literare”, numărul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihail Eminescu, la
aniversarea a 50 de ani de la urcarea la Ceruri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu