Eminescu,
Elena și o poveste din Florești: O iubire de-o vară
Mirela
MARINESCU
În
vara anului 1878, Mihai Eminescu venea în judeţul Gorj, la Florești, la
recomandarea doctorului Kremnitz (medicul familiei regale), pentru a se îngriji
de sănătatea lui șubredă. Aici, pe meleaguri oltenești, pe cărările liniștite
ale pădurii ce îmbrăca dealurile Arpadiei, pașii îi erau însoțiți de Elena,
fata preotului ce slujea la vechea bisericuță din lemn. În mijlocul naturii, la
adăpostul crengilor dese ale copacilor, în cântul păsărilor, s-a țesut o idilă.
În „Freamăt de codru“, poezie pe care Eminescu
ar fi scris-o inspirat de iubirea de-o vară a Elenei, șoaptele pline de
dragoste ale frumoasei fete de preot alinau sufletul poetului. Mihai Eminescu
ajungea în frumosul ținut al Arpadiei într-o zi călduroasă de vară a anului
1878. Venise cu trenul până la Filiași. Acolo, o trăsură l-a așteptat în fața
gării. Pe capra trăsurii ședea mândru olăcarul Sandu Pătru. Avea misiunea să-l
ducă pe marele poet la conacul Mandrea din Florești, unde a fost găzduit
întreaga vară. O cruce veche de piatră, măcinată de trecerea timpului, ridicată
de Zoe și Nicolae Mandrea, amintește și astăzi de cel care avea să-i
înlesnească drumul lui Eminescu în Floreștiul oltenesc. Se află în cimitirul
din preajma vechii bisericuțe de lemn, astăzi îmbrăcată atât de trist în tencuială.
Doar pridvorul mai amintește de lemnul din care era ridicată odinioară și unde
Eminescu venea, pe timpul șederii sale în Oltenia, în căutarea liniștii
sufletești, când freamătul creației nu îi dădea pace. Acolo, în preajma
bisericii, în foișorul din spatele lăcașului de cult, stătea până noaptea
târziu, iar tocul cu cerneală așternea pe foaia albă de hârtie versuri. Tot
acolo a cunoscut-o pe fata preotului, Elena, care era văduvă și care avea să se
îndrăgostească de marele poet. În liniștea nopții, sub mângâierea dulce a
vântului, s-a născut iubirea de-o vară a celor doi.
La umbra pădurii de pe dealurile Arpadiei
Cărări neumblate, pe care razele soarelui
abia răzbăteau, au fost martore ale iubirii. Acest colț al Olteniei l-a cucerit
pe poet, iar iubirea i-a mângâiat sufletul. Mâna tremurând de nerăbdarea de a
da frâu liber sentimentelor adunate în versuri a lăsat lumii ce avea să vină un
„Fremăt de codru“. Este poemul care, spun cei ce s-au aplecat asupra scrierilor
lui Eminescu, face trimitere la fata popii din Florești „cu privirea ostenită“,
alături de care a trăit o iubire de-o vară.
„Cucu-ntreabă: – Unde-i sora/ Viselor
noastre de vară?/ Mlădioasă şi iubită,/ Cu privirea ostenită,/ Ca o zână să
răsară/ Tuturora… Se întreabă trist izvorul:/ – Unde mi-i crăiasa oare?/ Părul
moale despletindu-şi,/ Faţa-n apa mea privindu-şi/ Să m-atingă visătoare/ Cu
piciorul?/ Am răspuns: – Pădure dragă,/ Ea nu vine, nu mai vine!/ Singuri, voi,
stejari, rămâneţi/ De visaţi la ochii vineţi,/ Ce luciră pentru mine/ Vara-ntreagă./
Ce frumos era în crânguri,/ Când cu ea m-am prins tovarăş!/ O poveste
încântată/ Care azi e-ntunecată…/ De-unde eşti revino iarăşi,/ Să fim
singuri!”.
O frumoasă poveste de dragoste creionată
în versuri. Doi protagoniști: o frumoasă tânără blondă, văduvă, și un poet al
iubirii.
Nu doar povestea de iubire a bucurat
sufletul poetului, dar şi locurile care au fost martorele ei. Dovadă în acest
sens este scrisoarea pe care Eminescu a trimis-o colegilor din redacția
ziarului Timpul: „Locul în care sunt e cât se poate de frumos. Râuri, codru,
șes, dealuri, munții în depărtare, frumos adecă în puterea cuvântului, încât să
fiu Bodnărescu aș nenoroci poate Convorbirile cu amintiri de călătorie ale unui
june. Dar numai grija asta n-o am, ci mă mărginesc a mulțumi zeilor îndeobște
și d-lui Mandrea îndeosebi de îngăduirea unui colț de pădure care-mi dă toane
bune și sănătate“, nota Eminescu.
Conacul din Câmpul Cerbului
Pe toată perioada șederii sale în
Florești, Mihai Eminescu a fost găzduit la conacul magistratului Nicolae
Mandrea din Câmpul Cerbului, undeva între dealurile împădurite ale Arpadiei.
Poetul a stat singur în tot conacul, în acea vară. O imagine a acestuia se
păstrează într-un mic tablou aflat în Muzeul „Mhai Eminescu“ din Florești. Un
cerdac de pe care puteai admira în voie frumusețile locului, o fântână cu apă
rece, tocmai bună de astâmpărat setea în zilele călduroase ale anului 1878,
toate i-au adus lui Eminescu sănătatea și liniștea de care avea nevoie. Acolo,
seara, în odaia inundată de lumina lumânării, la masa de lucru, plină ochi cu
hârtii, poetul s-a plecat pentru a traduce numeroase pagini din faimoasele
„documente Hurmuzaki“ pentru care i se încredinţase „un onorariu de câteva mii
de lei, mai mult ca o înăbuşire a susceptibilităţilor“, după cum menționa
George Călinescu. Acolo a finalizat poemul „Scrisoarea III“ compunând şi alte
poezii, precum „Pajul Cupidon“, „O, rămâi…“, „Pe aceeaşi ulicioară“, „De câte
ori, iubito“, „Rugăciunea unui dac“, „Atât de fragedă“ și câte și mai câte.
Liniştea, singurătatea, codrii seculari de
pe Câmpul Cerbului, lacul din luminişul pădurii Arpadia şi fata popii din
Floreşti – toate creau o ambianţă potrivită cu firea celui care toată viaţa a
fost stăpânit de nostalgia locurilor natale.
Iubirea de-o vară s-a stins odată cu
plecarea lui Eminescu, dar și a fetei preotului, frumoasa Elena, care s-a
căsătorit în București. Amintirea dragostei lor o mai păstrează doar fremătul
de codru, căci soarta le-a despărțit drumurile.
Dor de Eminescu la Florești
Astăzi, localnicii din Florești pomenesc cu drag de acea idilă. În memoria lui Eminescu, la inițiativa profesorului Liviu Poenaru şi cu sprijinul unui grup de profesori, printre care și fostul director al Școlii Gimnaziale Țânțăreni, Gheorghe Vasilescu, s-au pus bazele Muzeului „Mihai Eminescu“. „Dor de Eminescu“ stă scris pe o plăcuță la intrarea în casa ce găzduiește obiecte, lucruri care amintesc de trecerea marelui poet prin acest colț al Olteniei. În cele câteva cămăruțe se găsesc printre exponate cărți, imagini cu marele poet, dar și un dulăpior vechi pe care este pictat chipul Elenei. Pe pereți sunt înrămate câteva scrisori pe care Eminescu le-ar fi primit pe vremea când a poposit la Florești.
A primit aici și vizita lui Ioan Slavici.
Tot aici aştepta veşti despre fratele său mai mic, ofiţer mobilizat în campania
din Bulgaria şi demobilizat în vara anului 1878. De sub poalele codrului de
stejar al Arpadiei, va fi privit toate acestea cu ochi de voievod, până la
confluenţa Gilortului cu Jiul, imaginându-şi toată desfăşurarea luptei dintre
cele două tabere, prezentată în „Scrisoarea III“…
Prezenţa poetului pe meleagurile
Floreştiului a fost consemnată şi în toponimia locală – aici există un tei al
lui Eminescu, dar și un nuc ce poartă numele lui. De asemenea, aici a luat
naştere Societatea Academică „Mihai Eminescu“, cenaclul literar şi revista
„Luceafărul“ de la Floreşti.
Eminescu veghează încă asupra acestui loc:
bustul poetului din curtea muzeului gorjean vorbește călătorului prin aceste
locuri de toate istoriile ce au legătură cu trecerea sa prin Floreștiul anului
1878.
--
http://ilazu.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu