Mulțumiri!
Mulțumesc cordial tuturor prietenilor și
neprietenilor mei, care au binevoit să-mi adreseze urări de bine și de sănătate
cu prilejul zilei mele de naștere, care au avut doar intenția s-o facă dar au
uitat, cât și Dumneavoastră tuturor celor care citiți aceste rânduri și vă rog
să primiți și din partea mea aceleași urări de bine și de sănătate.
Vine o vreme, când ai impresia că
prietenii sunt tot mai puțini, că cei mai mulți au plecat în lumea tinereții fără bătrânețe, că ești
tot mai singur. Zilele aniversare și mijloacele acestea electronice de
comunicare între oameni îți dovedesc contrariul. Descoperi atunci că sunt sute
de oameni care te respectă, poate chiar te iubesc, care-ți adresează urări și
gânduri bune. Toate acestea sunt ca o gură de oxigen, pe care ți-l oferă
societatea. Înțelegi atunci nu numai că nu ești singur, dar că oamenii au
nevoie de tine, de munca ta, de prezența ta în mijlocul lor, de cuvântul tău și
de dragostea ta pentru ei.
La mulți ani cu sănătate, pace și bucurii,
dragii mei de aproape și de departe!
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
Tata
Am avut norocul să fie tatăl meu.
S-a născut la 22 iunie 1927, ca fiu al lui
Gheorghe și Gheorghița Stănciulescu. Șase surori mai mari s-au stins la vârste
fragede. Tot felul de boli le-au secerat. În urma lui au mai venit doi frați și
o soră.
Ca fiu mai mare, a fost folosit de părinți
încă de timpuriu la tot felul de munci în gospodărie. În primul rând s-a dus cu
vitele la pășunat. A fost luat apoi la plivit buruienile de prin porumbi, la
pus pologii de grâu pe legături, la urzit și înăvădit, la făcut țevi pentru
războiul de țesut, la cărat apă de la fântână etc. S-a jucat cu alți copii pe
câmp, când pășteau vitele, la iazul din Negară, când păzea la grădina de
zarzavat.
Școala a făcut-o în sat. Șapte clase. Mai
întâi a avut un învățător, care ședea la cineva în gazdă. Învăța bine, dar era
foarte des oprit de la școală de către părinți, fiindcă aveau de lucru cu el.
Lipsea mult, dar îi ducea învățătorului câte o căciulă cu ouă sau cu nuci,
câteva bucăți de brânză și absențele erau motivate. Era chiar premiantul clasei
la un moment dat. Învățătorul l-a învățat cum să copieze o hartă la geografie.
Punea cartea cu foaia pe care era harta întinsă pe geam, iar deasupra foaia de
caiet pe care urma să deseneze. Lumina soarelui pătrundea prin geam, prin foaia
cărții și pe caiet apărea conturul hărții. Elevul nu avea decât să traseze cu
creionul conturul hărții, hotarele, apele, să puncteze orașele principale etc.
și apoi să scrie denumirile respective.
Impresionat de o asemenea realizare,
învățătorul a chemat-o pe Doamna
Învățătoare Elena Sfetcu, preoteasa, de la cealaltă grupă de clase ca să-i
arate ,,opera” elevului său. Doamna, expertă în depistarea fraudelor, și-a
aruncat privirea peste caietul cu pricina și l-a întrebat pe ,,autor”: ,,-
Mânuța ta a desenat asta?” ,,- Da, Doamnă!” a răspuns elevul cu curaj. ,,-
Treci la tablă și fă-o și acolo!” Ți-ai găsit! ,,- Spune adevărul” i-a poruncit
învățătoarea. ,,- Am copiat-o pe geam!” a răspuns făptașul rușinat. Au răsunat
două perechi de palme, așa cum numai Doamna Sfetcu știa să aplice, apoi sentința:
,,- Să nu te mai prind că faci așa ceva altă dată, că te joc cu picioarele! Ai
înțeles?”
Își mai amintea cum, într-o recreație, s-a
bătut cu un coleg, Gicu lui Glod, cel care mai târziu va ajunge colonel în
armată. A reușit să-l trântească pe acela. Ședea culcat peste el și-i căra
pumni în cap. Părintele Ionică Sfetcu, soțul învățătoarei, a venit pe nesimțite
și l-a luat de picior, încercând să-l tragă jos de pe coleg. Nicolae, fără să
se uite, crezând că este un alt coleg care-i ține parte lui Gicu, i-a tras
câteva înjurături deocheate. Când s-a întors și l-a văzut pe părintele, să
leșine, nu alta. ,,- Nu ți-e rușine, măgarule! Pe mine mă înjuri tu?” Era
târziu să mai dreagă busuiocul.
În partea a doua a ciclului școlar a
devenit elevul Doamnei Elena Sfetcu. Boieria se terminase. La clasa Doamnei era
alt regim. Fiecare elev era rânduit ca într-o anume săptămână să aducă un top
de nuiele de corn, lemnul cel mai rezistent. Cu acele nuiele, care puteau să
fie de grosimea unui deget sau chiar mai groase, Doamna bătea elevii peste
palme, peste spinare, peste cap. Pentru cea mai mică greșeală, pentru
neștiință, pentru o vorbă, pentru orice, trebuia să primești porția de bătaie.
Unora li se tăbăciseră palmele, încât nu se mai văitau, ba chiar râdeau. Întindeau mâinile cu palmele desfăcute și
Doamna bătea cu nuiaua peste ele până îi curgeau broboane de transpirație pe
față. Altă formă de tortură o reprezentau cojile de nucă. Întotdeauna erau coji
de nucă în colțul clasei. Cel care nu știa lecția sau făcea vreo trăsnaie, fie
era bătut cu nuiaua de corn, fie trebuia să stea ore în șir în genunchi, pe
cojile de nucă și să citească lecția sau să mediteze la prostiile făcute. La
clasa Doamnei Învățătoare erai fericit la sfârșitul orelor dacă puteai spune că ai scăpat nebătut în
ziua aceasta.
Tăticu a căpătat repede încrederea Doamnei
Învățătoare. Era isteț, prindea repede, dădea răspunsuri bune. Din cauza
aceasta, Doamna îl trimitea adesea la dânsa acasă, aceasta fiind în imediata
vecinătate a școlii, să aibă grijă de cei trei copii minori ai dumneaei, când
Părintele Ionică trebuia să plece undeva. Cu băieții se înțelegea bine, erau
mai mari, mai cuminți, mai ascultători. Cornelia, fiica mai mică, era o problemă. Neascultătoare, pusă mereu pe
,,fapte mari”, scotea peri albi supraveghetorului. Într-o zi a bătut-o. Atât
i-a trebuit fetei. Ca o sfârlează a ieșit pe ușă și dusă a fost la școală,
țipând în gura mare că Nicolae a bătut-o. Doamna și-a lăsat elevii în clasă și
a pornit-o în pas alergător spre casă, convinsă că-i va da o bătaie elevului
îndrăzneț s-o țină minte toată viața. Fata țopăia pe lângă dânsa ca o ieduță,
așteptând judecata. ,,- Nicolae, de ce-mi bătuși fata? De asta te trimisei eu
să ai grijă de copii? Să mi-i bați?” ,,- Doamnă, dădu cu mâța în tavan și mâța
căzu în oala cu ciorbă de pe tabla mașinii! De asta îi dădui două palme, ca s-o
potolesc!” Doamna lăsa oala cu mâncare să fiarbă pe sobă și se repezea în
recreații să mai pună câte ceva în ea, așa că la sfârșitul orelor aveau și
prânzul gata.
Doamna a văzut verde în fața ochilor, când
a auzit de isprava fiicei. I-a tras o bătaie soră cu moartea ,,eroinei”, de
care aceasta își aducea aminte până la anii bătrâneții.
Multe alte amintiri îi erau legate tatălui
meu de cei șapte ani de școală. Dar au trecut repede!
De timpuriu s-a dus cu Steaua și cu
Vicleiul la Crăciun. Își amintea întotdeauna cu indignare că, într-un an,
Iconiu din Bârda i-a primit în casă pe stelari, a încuiat ușa, apoi i-a pus să
cânte toate colindele pe care le știau, în număr de douăzeci și patru. A turnat
vin în cizmă și i-a obligat pe toți să bea! Își amintea, de asemenea, că la
Viclei el juca păpușile. În unele locuri, când găseau trandafirii atârnați pe
dorângă la uscat, luau câte trei-patru, îi băgau în viclei și-i mâncau după ce
plecau de la acea casă.
Până a venit vremea de armată, tata a fost
bun la toate. Bunicu, taicuțu, se mai
ducea la muncă pe bani, fie în Severin, hamal în port, fie la alți consăteni pe
bani sau pe ,,ajutate”. Bunica Gheorghița, muichița, cum aveam să-i spun eu,
muncea din greu. Aveau câteva pogoane de pământ și se străduiau din răsputeri
să mai cumpere. Până la colectivizare, bunicul meu reușise să încropească o
,,moșie” de opt pogoane de pământ, adică patru hectare, ceea ce, considera el,
reprezenta o adevărată avere. Bunica era o femeie foarte muncitoare, tăcută,
modestă. Știa să-și înghită necazurile, durerile și nemulțumirile, dar și când
izbucnea…., era vai și amar. Devenea o adevărată mitralieră, din care țâșneau
blesteme cum nu auzeai la altele.
Bunicu iubea mult animalele. Nu putea
suporta ca altul să aibă vite mai bune și mai frumoase ca ale lui. Pentru asta
îl obliga pe tata să se ducă noaptea cu ele la păscut, fiindcă ziua era muscă
și nu puteau să pască în tihnă. Îl obliga să le culeagă zilnic de prin porumbi
câteva maldăre de costrei sau volbură și să le dea la gură. Boii trebuiau
țesălați, îngrijiți, ca să-i fie drag să iasă cu ei în lume, la arat, la câmp,
la moară, la oraș. Tata trebuia să se ducă la moară în Colibași, când aveau
rândul, să se lupte cu sacii de boabe sau de făină, să împingă la car. La
secerat, la cosit, la arat, la treierat, la săpat, la semănat și la cules, tot
Nicolae era bun. Cei doi frați mai mici
au fost dați la școli de meserii, la oraș. Tatălui meu i se reproșa mereu: ,,-
Ce, mă, nu te bucuri să-ți vezi frații domni?” Celor doi frați le-a cumpărat
bunicu și casă în Severin, pe bulevardul Brâncoveanu, nr. 305. Era o brujdură
cu două camere, cu o curte destul de măricică. Acolo și-au făcut veacul, acolo
și-au crescut copiii. Mai târziu, când le-a fost luată de stat și pe locul
respectiv s-au construit blocuri, fraților li s-au dat apartamente drept
recompensă, iar după Revoluție le-a mai dat statul câte o jumătate de miliard
lei. De! Avuseseră casă!
Deși era iubăreț, tata n-a prea avut mare
succes la fete. Fie că era sărac, fie din alte motive. Îi plăcuse de Marina lui
Turlacu, dar aceasta nu-i acceptase prietenia: ,,- Hei, daică, să mai crești!”
îi spunea fetișcana, deși era mai mare ca el doar cu un an. După vite, pe
Covilocea, o cunoscuse pe mama, Maria lui Dănilă Dunăreancu din Colibași. S-au
îndrăgostit și în 1949 au făcut nuntă. Părinții lui s-au făcut luntre și punte
să-l împiedice ca să se căsătorească cu mama. O socoteau săracă. Nu corespundea
speranțelor lor. Ei ochiseră pe altele, care ar fi avut pământ mult și astfel
tata ar fi ajuns bogat prin căsătorie. Cu chiu cu vai, s-au dus la împețit. ,,-
Eu o iau ca fata mea!” spunea bunică-mea, ca să-i convingă pe părinții fetei.
La nuntă, tata s-a trezit că nu are
încălțăminte corespunzătoare. Umblase în opinci până atunci, dar ca ginere
trebuia să fie și el mai acătări. A găsit soluția până la urmă. În sat avea
bocanci Ilie al Ancuței. A reușit să-l convingă pe acela să-i împrumute
bocancii pentru nuntă, dându-i în schimb o baniță de grâu și prestându-i,
gratuit, trei zile de coasă. Cine mai era ca el în bocanci! Îl vătămau
groaznic, dar nu conta. Baba Floarea lui Tătucu, vecina miresei, șușotea pe
lângă horă cu alte surate ale sale: ,,- Cine i-o fi dat bocancii?! Doar el
n-are așa ceva, că-i sărac, vai de capul lui!”
Atât tata, cât și mama, erau săraci.
Părinții le-au dat câteva petice de pământ, care însumau cu puțin peste un
pogon. Nu aveau unde să locuiască. Taicuțu le-a dat o cameră. Casa lui avea
trei încăperi și o tindă. Camera din mijloc era ,,casa”. Acolo era vatra cu
hornul, lavița cu gălețile de apă și oalele pentru mâncare, acolo era lada de
făină și alte lucruri utile. De pe horn era atârnat un lanț gros, zălarul, de
care se prindea căldarea în care se fierbea mămăliga sau lăturile porcilor. În
camera de la nord locuiau bunicii cu fiica mai mică, cu Lena. Camera de la sud
era ,,odaia bună”. Acolo aranjau masa la nedeie sau la praznic, acolo găzduiau
câte un oaspete. Camera aceea ședea oricând aranjată ,,de zile mari”. Sub acea
cameră era beciul, unde erau păstrate butoaiele cu vin și țuică, putina cu
varză murată, brădoaica cu brânză, chitele cu struguri, fructele și altele. Tinda era un sațiu de
trecere de la o cameră la alta, dar și pentru depozitat câte ceva. Era
acoperită de podul și acoperișul casei, dar a bunicului nu era împrejmuită cu
prispă, așa că oricând putea să cadă cineva. Urcai până la tindă pe o scară de
sigă de piatră și apoi intrai în camera în care voiai.
Tinerii căsătoriți s-au instalat în casa
bunicului, în ,,camera bună”, dar luna de miere a fost scurtă. Mai venise o
slugă în casă și nimic mai mult. Îl sfătuiseră pe tata de la bun început că nu
este cea potrivită pentru el și acum continuau pe aceeași temă. Taicuțu se
purta ca un dictator nemilos. Poruncea fără jenă și amenința că-i dă afară din
casă, că-i scoate ,,cu boarfele” în drum. Nimic nu le convenea bătrânilor din
ceea ce făceau cei tineri și mai ales mama, ,,putoarea” asta. De la intrigi s-a
trecut la vorbe mai grele, apoi la amenințări și chiar scene de violență. Ușa
de la camera în care au stat părinții mei în primii lor ani de căsătorie am
pus-o, după demolarea casei bunicilor, la un grajd. Încă se mai vedeau pe ea
loviturile de secure, pe care aplica taicuțu, când voia să ,,bage spaima” în
părinții mei baricadați în odaie.
La câteva luni după nuntă, la începutul
lui 1950, tăticu a fost luat în armată. A fost repartizat la vânători de munte.
Era o armă nou înființată și acolo erau repartizați în special tineri de la
țară, obișnuiți cu greul și cu coastele. A fost repartizat în Vâlcea, undeva aproape de Mănăstirea Dintr-un
Lemn. De acolo a fost transferat la Brașov și apoi la Miercurea Ciuc. Trei ani
de armată cu o săptămână învoire acasă!
La armată primea scrisori de acasă, în
care mama îi povestea de necazurile ce le are cu socrii, de nedreptățile ce i
le făceau. La Vâlcea își găsise o ibovnică într-un sat din apropierea unității
militare. N-am înțeles dacă era fată sau văduvă, dar o chema tot Maria. Se
gândea că dacă nu va putea face casă cu mama, să rămână pe acolo. N-a fost așa!
La Vâlcea a păzit la un depozit de
armament și muniție, la Brașov și Miercurea Ciuc a făcut instrucție adevărată.
Îmi povestea cum trecea pe frânghie dintr-un munte în altul, cum schia pe
munte. Se întâmplau multe, foarte multe accidente mortale. O manevră era
calificată în funcție de numărul de morți: cu cât mai mulți, cu atât mai bună.
Își amintea de un coleg țigan, Scripchioruc Ieronim. Era vremea stalinismului,
când propaganda sovietică era la cotele ei maxime. În armată se duceau și
ofițeri ruși. Atât ei, cât și cei români țineau ,,ore educative”, de
îndoctrinare, cu soldații. Le vorbeau de succesele nemaipomenite din Uniunea
Sovietică, de comunism și altele asemenea. Strigau în cor ,,Trăiască Uniunea
Sovietică!” Țiganul, din spatele sălii, striga ,,Trăiască une și une câte un
sovietic!” La urmă le puneau întrebări soldaților referitoare la cele ce li se
vorbise. Cel care dădea un răspuns corect primea ca recompensă o carte poștală. După o astfel de oră, un ofițer a întrebat:
,,- Acum, să vedem cine-mi spune mie ce a înțeles! Ia spune tu, acela de
acolo!” L-a arătat pe țigan, care se făcea că moțăie, undeva în spatele sălii.
Țiganul a sărit ca ars, a luat poziția de drepți și a zis: ,,- Să trăiți! Sunt
soldatul Scripchioruc Ieronim de la unitatea…. Din cele ce-ați spus dumneavoastră, eu am înțeles că-n Uniunea
Sovietică au crescut boabele de porumb și de grâu atât de mari, încât nu le mai
pot înghiți găinile sovietice. Din cauza asta cară trenurile grâu și porumb din
România ziua și noaptea, ca să dea mâncare găinilor sovietice să nu moară de
foame!” Toți ofițerii prezenți au făcut ochii mari, iar în rândul soldaților
s-au auzit șușoteli și râsete înfundate. ,,- Cum, tovarăși, am spus eu așa
ceva?” ,,- Să trăiți, eu așa am înțeles, fiindcă m-a luat somnul și am
adormit!”
Peste câteva zile, țiganul a dispărut
dintre ei. Li s-a spus că a fost
transferat la altă unitate!
Greutățile și necazurile din armată,
coroborate cu veștile rele de acasă, l-au făcut pe tata să se apuce de fumat. I
se părea că, fumând, răul nu mai e așa de mare. Se dădea câte o cotă de zece
țigări pe zi fiecărui soldat. Ajunsese să-și dea porția de pâine pe
țigări. Îmi spunea că în momentul în
care a primit scrisoare de la mama, în care spunea, printre altele, că a umblat
comisie care a ,,comasat” pământurile, urmând să se înființeze fermă de stat, a
avut un moment de luciditate absolută și a zis în sine: ,,Pământul mi-l ia,
meserie nu știu, serviciu nu am, casă n-am, cu părinții nu mă înțeleg, familia
o să mi se mărească! În loc să muncesc ca să câștig un ban și să aduc pâine
acasă, eu voi da banii pe țigări! Vai de capul meu!” Din momentul acela n-a mai
băgat țigară în gură până la sfârșitul vieții.
Când a fost lăsat la vatră, acasă a găsit
vai și amar. Tensiunile dintre părinți și soție atinseseră cote insuportabile.
De multe ori o scoseseră pe poartă cu
vaca primită de zestre și o trimiseseră la Colibași, la părinții ei. Doar
strigătele vecinei Lilica lui Bobaru îi făceau să o lase să se întoarcă! O
trimiteau noaptea cu vitele în Bremăna, iar ziua o luau la muncă. Multe- multe
amintiri de genul acesta păstra mama.
Și-au dat seama că nu mai pot trăi sub
același acoperiș. Mă anunțam și eu la orizont. Au hotărât să-și facă propria
lor casă. Fiindcă nu aveau loc potrivit, au convenit să o construiască în
aceeași curte cu a bunicilor. O iarnă a scos tata piatră de sigă la Curecea
pentru fondație. Bătea cu târnăcopul în groapă, iar la marginea gropii veneau
lupii și-l priveau!
Taicuțu avea pădure la Conac, dar nu i-a
dat un singur lemn măcar pentru casă. Se ducea noaptea cu vecinul său, Titu lui
Bobaru, în Bremăna și furau lemne din pădurea statului. Veneau pe întuneric cu
lemnele în spinare și de multe ori se prăbușeau sub povară. De la vacă au avut
un junc și l-au vândut să ia țiglă. Când a auzit că au bani, a venit la ei
unchiul Pătru lui Buică, soțul uneia dintre surorile bunicului, și l-a implorat
să-i împrumute cei trei mii lei, prețul juncului, pentru o săptămână. I-a dat
banii și i-a văzut după aproape un an. ,,- Tică, stăm pe ce este! Dacă nu am,
de unde să ți-i dau!” Au cumpărat până
la urmă țigla de pe cârciuma lui Marin Ciocoiu. La casă au lucrat meșteri din
Colibași, unul Jianu, dar și bunicul meu de pe mamă. Construcția casei a
însemnat un efort uriaș din partea părinților mei. Bani nu aveau, materiale nu.
Taicuțu avea car și boi, dar nu le-a dat niciodată să aducă un butoi cu apă.
Boii bunicului se jucau în coarne în curte, iar părinții mei cărau apă din
Vârtoape cu hârdăul pe ciobârneac.
Între timp mă născusem și eu.
Mama se ducea cu vitele. Când venea la
prânz acasă, în brațe mă ducea pe mine, pe un umăr avea traista cu iarbă pentru
porc, la spate, în crojnă, brațul cu lemne pentru foc. Asta până am ajuns eu
mai mare, de puteam să-i stau pe umeri.
La Crăciunul din 1953, când a venit
Părintele Ionică cu icoana, tăticu încărca la casă. Erau pereții înuieliți și-i
încărca cu pământ amestecat cu paie. Când a venit părintele cu botezul, după 1 ianuarie
1954, eu eram în camera aceea. În sobă ardea focul puternic, camera era plină
de aburul care ieșea din pereții încărcați cu pământ ud, iar ușa era deschisă
ca să nu mă asfixiez. M-am îmbolnăvit de plămâni, Noroc că apăruse penicilina
și a reușit tata să facă rost de patru
flacoane, pe care mi le-a injectat medicul și am scăpat cu viață!
Au terminat casa, au aranjat-o. Avea două
camere și o sală. Mai târziu au dat 3000 lei și
au cumpărat mobilă pentru odaia ,,bună”. Eram cineva! În fața casei au făcut
un gărduleț, împrejmuind un spațiu de 1,50 m pe lungimea casei. Acolo mama a
pus flori, dar și doi stupi. Mama a primit de la bunicii din Colibași un grajd vechi. L-au demolat și
l-au adus la Bârda. Aveam unde să ținem vitele. Ne-am făcut lângă casă cuptor
pentru pâine. Sub cuptor aveam coteț pentru găini. La spatele casei am făcut o
polată din zid, acoperită. Acolo depozitam streazul și butoaiele primite de
mama ca zestre.
Se înființase ferma de stat din Bârda.
Tăticu a fost printre primii care s-au dus și a muncit acolo ca ziler. Aceasta
l-a îndreptățit să ia în arendă teren de pășunat vitele în perimetrul fermei.
Era acolo iarbă de calitate. În afară de aceasta, după ce se recoltau culturile
de la fermă, puteau să pășuneze vitele mult și bine în afara terenului primit
în arendă. Ca plată pentru pășunatul vitelor presta zile-muncă la fermă.
Oricum, vitele noastre se înmulțeau, erau grase și frumoase. Mama mergea tot
mai des la piață cu lapte și brânză. Începeau să facă cheag!
Taicuțu nu vedea cu ochi buni faptul că
părinții mei începeau să meargă pe
picioarele lor. Privea cu ură spre casa noastră și, de câte ori avea prilejul,
ne făcea câte un tărăboi de toată frumusețea. Unul dintre frații lui tăticu s-a
căsătorit cu o fată din sat, care provenea dintr-o familie care fusese cândva
bogată. Bunicul îl atenționa pe tata: ,,- Mă, ăsta-i norocul vieții tale! Vei
putea sta slugă în curtea lui cu muiere cu tot toată viața!” N-a fost așa!
Părinții mei se iubeau, dar tata era de
multe ori influențat de bunici. Din această cauză o bătea uneori pe mama. I-am
găsit de câteva ori în această situație. Am plâns și s-au împăcat.
Tata devenise un om religios, determinat
mai mult de mama. Dânsa îl convingea să se ducă noaptea cu vitele, ca să poată
duminică dimineața să mergem toți trei la biserică. Rareori se întâmpla să
lipsim de la biserică. Tăticu era membru în consiliul parohial, apoi epitropul
bisericii. După pensionarea Părintelui Ionică Sfetcu, au venit preoți navetiști
din Izvorul Bârzii, Părintele Verdeș Nicolae sau Părintele Matei Gheorghe. Ei
veneau și plecau, tăticu era adevărat stâlp al bisericii din Bârda. El avea
chitanțierul, strângea contribuțiile de cult, hotăra cu oamenii ce-i de făcut
la biserică. Preoții nu se amestecau. Când s-a făcut gardul la biserică, tăticu
a strâns banii, iar eu, elev la seminar, m-am dus cu bicicleta la Salcia și
l-am comandat la colectivul de acolo și apoi l-am adus cu o mașină. Era gard de
ciment, de prefabricate. Tăticu a strâns oameni și l-au montat.
Aveam vreo 12 ani. Într-o zi, un porc al
bunicilor a intrat în grădinița noastră din fața casei. Nu numai că a făcut
praf florile, dar a răsturnat și stupii și albinele au fugit. Eu am găsit
porcul în grădiniță și l-am scos. Când a venit taicuțu și a aflat despre ce e vorba,
a făcut un tărăboi de zile mari. Porcul era culcat la umbră. Era vara și-i era
cald. Îmi amintesc că taicuțu mi-a zis: ,,- Îmi goniși porcul, taică!
Arde-te-ar focul să te ardă!” Amintirea acelui blestem m-a urmărit toată viața.
Când au aflat părinții mei că m-a
blestemat taicuțu, tare s-au mâhnit. Eram în vacanță. Făcusem clasa a cincea la
Malovăț. M-am dus cu tăticu la Bâlvănești, cu vaca la taurul comunal de acolo.
Pe drum, a început să plângă. ,,- Ce să mai fac, mă, tată? Încotro s-o iau? Am
stat cu el! Nu i-a convenit. M-a gonit! Trudii și-mi făcui casă! Am acum
rosturile mele! Nu mă lasă! Ce să fac? Nu-mi rămâne decât să-i dau în cap și
gata. Ăsta numai de frică știe!” Atunci mi-a dat Dumnezeu o idee salvatoare. Se
înființase și la noi colectivul de vreo cinci ani. Nu știu de unde auzisem eu
că s-ar da teren pentru construcția de case membrilor de colectiv. I-am spus
lui tăticu. A fost de acord să fac cerere și s-o depun la colectiv. Poate-poate
ne va da și nouă un plaț de casă, ca să ne facem o altă casă și să plecăm din
curtea bunicului.
Am depus cererea la colectiv. S-a aprobat
pentru noi și Curea Maria, o văduvă cu trei copii. Brigadierul Vasilică Ivașcu
și paznicii Botoșan Dumitru și Anghel Nicolae ne-au susținut în adunarea
generală, vorbind de neînțelegerile pe care le avem cu bunicii. Era un plaț
bun, la intersecția dintre drumul principal și Drumul Mare, pe locul care
fusese cândva al Domnichii Boescu. Pe lângă plațul alocat nouă trecea Drumul
Mare, iar lângă drum era ogașul în care se aruncau toate gunoaiele de către
săteni. Pe locul ogașului fusese de fapt adevăratul drum, dar apa îl mărise de
la un an la altul, iar când drumul devenise impracticabil, se formase altul pe
terenul colectivului. O iarnă întreagă a trudit tăticu și a înfundat ogașul,
transformându-l din nou în drum. A întins apoi gardul și a ocupat cei câțiva
metri pe unde era drumul vechi. Mare
tărăboi din partea conducerii colectivului. Inginera Nadia, sârboaică, amenința
că ne ia terenul înapoi. Noroc că soțul ei fusese coleg cu unchiu-meu Ion,
fratele mamei, la fabrică, la Topleț și lucrurile s-au calmat.
Ne-am apucat de casă. Din nou a trebuit să
scoată tăticu piatră de la Curecea. A scos el, a mai plătit și altora să facă
acest lucru. Părinții mei au vrut să facă o casă cu etaj. Puține erau cu etaj
în sat. Meșteri au fost bunică-meu de pe mamă, taicaluțu, cu unchiu-meu Dănilă,
fratele mamei. Primul nivel l-au făcut din piatră, din sâgă. Etajul l-au făcut
din lemne. A fost tare greu, dar am reușit. Tare intrigat a fost taicuțu, când
a văzut că ne descurcăm fără ajutorul lui, că ne demolăm casa veche din curtea
lui și ne facem alta nouă!
Ne-am înmulțit vitele, în special vacile.
La un moment dat aveam șapte vaci. Părinții mei umblau noaptea cu ele pe
terenul fermei. Dimineața le legau în Bucium, le mulgeau și veneau cu cobelcile
acasă, cu gălețile de lapte. Tăticu se descurca bine la fermă. Era om muncitor,
priceput și bun de gură. Era bine văzut și de șefi și de colegi. Era o plăcere
să lucrezi cu el. Era o arhivă ambulantă de glume, de bancuri și de snoave
hazlii. Nici nu știau cum trece ziua de muncă, dacă erau cu el. La fermă veneau
muncitori sezonieri din satele de câmp ale județului, dar și din Dolj. Într-o
zi au venit la noi vreo cincisprezece femei de la fermă și ne-au prășit
porumbii gratuit, numai să-l audă pe tăticu povestindu-le. Au spus că au râs în
ziua aceea pentru un an de zile. Mama ajunsese de se ducea din două în două
zile la piață cu lapte, cu brânză, cu caș, cu urdă, cu unt. De toate știa să
facă. Banii s-au înmulțit și la noi. Eu am urmat seminarul, apoi facultatea,
m-am căsătorit, m-am preoțit și am ajuns preot în sat și în comună.
Tăticu era un om vrednic și puternic. Când
se cosea manual la fermă, se formau echipe și de peste o sută de cositori.
Între ei tata era pe primele locuri ca viteză și rezistență. L-am văzut
luptându-se cu un cal nărăvaș al lui moșu Gheorghiță Cocoș. I-am admirat
puterea, curajul și stăpânirea de sine. L-am văzut până a ucis un șarpe de vreo
doi metri, care era foarte aproape de mine, în Bucium. Era, într-adevăr, un
bărbat puternic.
Tăticu era un om frumos. Când se primenea și
mergeam la nuntă sau la nedeie, era de nerecunoscut. Avea un costum de haine
bune, pe care-l purta mulți ani, dar știa să-și aleagă hainele cu gust, pe
corp, parcă-i veneau turnate. Mama se îmbrăca întotdeauna în costum popular
lucrat de dânsa în întregime. Tata era neîntrecut la joc. După ce bea câteva
păhăruțe, se prindea în horă și juca precum un dansator profesionist. Puțini se
puteau întrece cu el. Știa toate horele care se jucaseră cândva în sat: sârba,
ardeleanca, bordeiașul, răstemul și multe altele. La nedeie la Colibași, când
mergeam cu toții la bunici, cânta întotdeauna Neghiniță neagră. Cântecul acesta
știa că-i place nespus de mult și lui
taicaluțu.
Tata era un om fericit. Asta n-a durat
mult însă. Eșecul meu în căsătorie l-a zdruncinat cumplit. O gastrită din
tinerețe s-a agravat, devenind un ulcer veritabil. Angina pectorală moștenită
de la muichița și-a făcut și ea simțită prezența. Șapte ani am stat văduv, timp
în care părinții se topeau ca lumânarea, văzând că nu am familie, nu am copii,
sunt amenințat să fiu dat afară din preoție. Își doreau mult nepoți. Când vedea
pe vreunul dintre colegii lui de la fermă cu nepoții, îi curgeau lacrimile pe
obraji.
În 1978 s-a angajat muncitor permanent la
fermă. A insistat mult mama, ca să aibă și el vechime, să poată ieși mai târziu
la pensie. În același timp, scăpa de
hărțuielile celor de la colectiv. Toată ziua îl chemau la tot felul de munci,
iar plata era mizerabilă. Au fost ani în care a fost plătită ziua de muncă la
colectiv cu doi lei! Săptămâni în șir m-am dus zi de zi pe la fermele mari de
care aparținuse ferma Bârda, precum Halânga, Tr. Severin, Dealul Viilor și, cu
chiu cu vai, am parcurs arhiva acelor instituții și am găsit ștatele de plată
de la ferma Bârda. La sfârșitul programului venea funcționarul fermei și-și
nota zilele respective. Zilele erau transformate în luni, lunile în ani și așa
a făcut o vechime de opt ani și jumătate. I-am găsit zile de coasă plătite cu…
1,50 lei!
În 1979 m-au ajutat să iau mașină. Mă
duceam adesea cu dânșii la Băile Herculane, în câte-o excursie pe la mănăstiri.
Pe mama o duceam de acum cu mașina la piață!
În 1984 am reușit eu să mă recăsătoresc,
am avut doi feciori și a revenit bucuria pe fața tatălui meu și fericirea în
suflet.
După Revoluție a început nebunia cu
Caritasul. Toți cărau bani cu traista la Cluj, în speranța unei pricopseli
rapide și ușoare. Aveam și noi oarecare economii. Părinții mei au luat atunci
hotărârea să nu depunem acolo nici un ban, fiindcă nouă ,,nu ne trebuie bani
nemunciți!” Au hotărât să mai facem o casă. Ziceau că vor crește nepoții mari
și trebuie să aibă și ei casă. ,,- Tată, îmi zicea, ai doi copii. Când se vor
însura, dacă n-ai casă ca să le dai, să bați câte doi pari în pământ și să le
faci câte o covercă. Acolo să stea, dar în casă la muiere să nu se ducă. Dacă o
vor face, toată viața vor fi slugi!” Noua casă, a treia din viața lor, a fost
mult mai bine construită, de oameni de meserie, cu materiale de calitate, mai
scumpe. Cu toate acestea, nu ni s-a părut atât de greu ca la primele două. Până
la urmă, noi am rămas cu casa, ceilalți cu ,,câștigul” de la Caritas!
În 2005 a murit mama. Din momentul acela,
tăticu a devenit de nerecunoscut. Greu ne mai înțelegeam cu el. Avea multe
medicamente de luat, pentru inimă, pentru stomac. Lua medicamentele, apoi se
ducea la butoi și bea țuică și vin ca pe apă, ,,ca să se dizolve
medicamentele!” O iubise mult, pătimaș,
pe mama. Se simțea singur și neputincios și-și căuta refugiul în băutură. Îl
auzeam câteodată, când voia să ridice câte o găleată cu apă și nu putea: ,,Of,
Doamne, unde o fi puterea mea!” Îl găseam plângând în grajd și mângâind vitele.
,,- De ce plângi, tăticule?” ,,- Plâng, tată, că după ce-oi muri și eu va
rămâne oborul pustiu, că voi nu mai puteți să le țineți!” I-am promis că nu le
voi înstrăina. Când scriu aceste rânduri, au trecut cincisprezece ani de la
moartea lui și curtea ne este plină de animale și de păsări.
După doi ani de la moartea mamei a fost
depistat și dânsul cu cancer la ficat. N-am mai avut ce să-i facem să-l salvăm.
În trei săptămâni a murit, la vârsta de 80 de ani. Își pregătise din timp cavou
și cruce, ba chiar și hainele pe care să le dăm de pomană. La fel făcuse și
mama.
Și uite așa a trecut prin lume ca o
poveste, mulțumit că a lăsat ceva în
urma sa pe pământ!
Îți mulțumesc, iubite tată, pentru tot ce
ai făcut și ai însemnat pentru mine. Dumnezeu să te ierte!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Mama
S-a
născut la 24 iulie 1930 în casa soților Dănilă și Elena Pârvănescu din
Colibași. Au fost șase frați, dânsa a fost cea mai mare dintre ei.
Unul dintre frați, Maximilian, a murit
ars, bunica fiind la apă și copii în casă, nesupravegheați.
A urmat cele șapte clase la școala din
sat, avându-l învățător pe Domnul Pârjache. Bunicul fusese mobilizat la război,
iar bunica rămăsese cu toată gospodăria și cu șase copii. Mama, fiind cea mai
mare, a devenit sprijinul de nădejde al bunicii. O oprea săptămâni întregi de
la școală. Câteodată, după absențe așa de îndelungate, îi era frică să se ducă la școală și mai ședea 3-4 zile pe
ogașul Caminicului fugară. Învățătorul era om în vârstă, îi cunoștea situația
familială și închidea ochii la asemenea escapade. N-a strălucit la școală și
este explicabil, dar la socoteli nu cred că o întrecea cineva. Avea o precizie
și o rapiditate de calculator.
După ce-a terminat școala, n-a mai plecat
la alte școli sau la vreo meserie. A rămas acasă, ca să-și ajute părinții și
frații. La 19 ani s-a măritat cu tata, pe care-l cunoscuse pe Covilocea, când
pășunaseră vitele pe acolo. Primii ani de căsnicie au fost cumplit de grei,
fiindcă socrii nu o voiau. Era săracă, iar ei ar fi vrut ca fiul lor să ia una
cu mult pământ. Tata a plecat în armată la câteva luni după nuntă. Vreme de
trei ani a stat cu socrii și i-au mâncat zilele. Era sluga bună la toate. Până
și noaptea o trimiteau cu vitele în
Bremăna. De multe ori au scos-o pe poartă cu hainele în boccea și cu Stela,
vaca ce-o primise de zestre, și trimisă la părinți, la Colibași. Avea norocul
cu două vecine, Lilica și Anica. Una provenea din părțile Bucureștiului, alta
dintr-ale Piteștiului. Ele erau locatare mai vechi ale satului, dar soții lor
le băteau des și îndesat, fie ziua, fie
noaptea. Dacă se întâmpla ca vreuna din cele două să observe că bunicii mei au
gonit-o pe mama, începeau să strige de se-auzea în toată mahalaua: ,,- Lăsați,
mă, femeia în pace, fire-ați ai dracului de țigani!” Le striga câte toate și nu
îi lăsa până nu o întorceau pe mama. Toate ca toate, dar bunicul se temea ca de
moarte de ,,opinia publică”. Se socotea om onorabil, era cineva în mahala și nu
putea permite să fie bălăcărit de o venetică. Iar veneticele nu se lăsau. De!
Solidaritate de femei necăjite!
A venit tăticu din armată, dar necazurile
cu bunicii n-au încetat. Din ,,curvă” și ,,putoare” nu o scoteau. S-au hotărât
să-și facă o casă în aceeași curte cu bunicu. Au muncit pe brânci. Bunicu nu i-a ajutat cu nimic. Dimpotrivă. În
fiecare dimineață se ducea în pădurea lui de la Conac să verifice dacă nu cumva
i-a furat tata vreun lemn. ,,- Să nu dea dracu să-mi tai vreun lemn din pădure, că foc îți dau!”
După ce-și făcuseră toate rosturile, au
înțeles că acolo nu vor putea rămâne toată viața. Bătrânii nu-i suportau și
pace. S-au apucat de-a doua casă, undeva pe o bucată de pământ obținută de la
colectiv. Bunicul, taicuțu, nu i-a ajutat nici de data aceasta cu nimic.
Mama era o mare iubitoare a portului
popular. Puține zile a lipsit din camera ei războiul de țesut. Ziua, noaptea,
cum prindea puțin timp, trecea la război. Făcea oprege, fustâcuri, covoare,
pături, macate, dimii și multe altele. Toate erau de o frumusețe rară. Umbla
prin sat și prin satele din jur după modele și le alegea pe cele mai frumoase.
În afară de război, unealta ei de bază
era acul. Cu el cosea cămăși cu altițe
minunate. Parcă toate florile câmpului le punea pe șabacii din altițe și de la
poale. Aveam permanent în casă furca de tors, vârtelnița, sucala, daracul,
spete, brâgle și alte asemenea unelte. La Paști, mama mergea la biserică
îmbrăcată în costum nou, făcut de mâinile ei în timpul iernii. Era de o mare
frumusețe. Tot în costum popular mergea și la piață. Vindea lapte, brânză, caș,
urdă, unt, ouă, fructe, zarzavaturi. Din piatră seacă scotea banii. Când punea
dânsa marfa pe masă, în piață, imediat se făcea coadă. Aveam vite multe și
făcea bucăți mari de brânză, frumoase. Mama era curată, frumos îmbrăcată, știa
să vorbească cu fiecare, atrăgea clienții ca un magnet. Până vindea ea marfa,
ceilalți aveau pauză! Întotdeauna dădea ,,cu bătaie la cântar”, adică punea mai
mult decât trebuia. La dânsa veneau cerșetori și nu numai și-i cereau bani sau
brânză. Nu eram bogați, dar niciodată nu respingea pe cineva. ,,-Lasă, că-mi dă
mie Dumnezeu pe de altă parte!”
Mama era o femeie foarte credincioasă. Era
nelipsită de la biserică. Păștea vitele noaptea, ca să poată merge dimineața la
biserică. Făcea donații la biserică și pe unde auzea că este nevoie și necaz.
Marele ei vis a fost acela de a mă face eu preot. Și-a dorit apoi ca și nepoții
să-i fie tot preoți, dar n-a fost să fie! Era destul să vadă un covor mai vechi
la biserică, ori o perdea mai nu știu cum, că imediat lua măsuri și cumpăra altele noi.
Mama iubea mult cântecul popular. Cânta ea
însăși după vite, câteodată în mașină, când mergeam cu dânsa pe undeva. Avea
voce frumoasă, puternică. Era convinsă că ea cântă mult mai frumos decât
Domnica Trop. Și-ar fi dorit mult să cânte la televizor, pe scenă, dar n-a avut
niciodată un asemenea prilej.
Nu era răzbunătoare. Câte necazuri i-au
făcut socrii în timpul vieții, dar n-a ținut seamă. În ultimii ani ai vieții
lor, atât taicuțu, cât și muichița au căzut la pat. Soțiile celorlalți doi fii
n-au trecut pe la ei, fiindcă ,,- Nu putem suporta mirosul!” Mama le-a dus
mâncare, le-a făcut curățenie, i-a îngrijit ca pe niște copii.
Iubea curățenia. Avea de lucru la câmp, cu
vitele, dar casa era sfântă. Trebuia să fie totul curat și pus la locul lui. În
fiecare zi casa trebuia măturată, vasele spălate, totul în ordine. Nu aveam
mașină de spălat, fiindcă nu aveam apă curentă. O duceam cu mașina sau cu
șareta în Colibași, la apa Caminicului și acolo spăla rufele. Mergeam de multe
ori și la Malovăț, ori la Băile Herculane. Și ultima cârpă din casă trebuia
spălată. Îi plăcea să mă vadă pe mine și pe tata cu cămășile curate și pentru
asta freca gulerele ca o mașină. Înainte de marile sărbători, precum Paștile și
Crăciunul, toate rufele și hainele trebuiau spălate, camerele văruite, podelele
frecate. Totul trebuia să strălucească de curățenie.
La noi în casă era oricând binevenit un
musafir. În câteva minute i se pregătea masa. Putea să rămână peste noapte.
Oricând era o cameră pregătită pentru oaspeți.
Icoanele erau prezente în toate
camerele și în fața lor se ruga mama, ne
rugam și noi. La stăruința mamei, părinții mei și-au făcut din timpul vieții
sarindare, adică pomeni de vii, pentru sufletul lor. ,,- Hai să facem noi acum,
când putem, că nu se știe dacă ne vor mai face copiii ceva după moartea noastră!”
Și-au dat de pomană nu numai mâncare și băutură, ci și costume de haine
nou-nouțe, paturi, lenjerie de pat, plapumă, lighean, mătură, făraș, găleată,
dar și pieptene și oglindă. Toate trebuiau să fie acolo, la locul lor.
Mă iubea ca o leoaică și ar fi fost în
stare de orice ca să mă știe sănătos și în viață. Părinții erau bolnavi
amândoi, dar îi găseam adesea vorbind despre mine: ce voi face, când nu vor mai
fi ei? Încercam să-i liniștesc, să-i asigur că mă voi descurca, degeaba. Pentru
ei eram tot copilul mic, neajutorat, amenințat din toate părțile.
Mama avea credință puternică în Dumnezeu.
Era convinsă că tot și toate se desfășoară după voia Lui, cu știința Lui. Se
ruga mult. Cred că numai rugăciunile au scăpat-o de cancer în 1974, când s-a
operat, numai rugăciunile au ajutat-o să găsim remedii pentru insuficiență
renală în Pakistan, ca să-i prelungească viața cu mai bine de 20 de ani. Când
s-a pus problema să facă dializă, a refuzat
categoric: ,,- Nu-L înșel eu pe Dumnezeu! Cât va vrea El, atâta voi trăi!” Când
s-a lăsat înduplecată să facă dializă, era prea târziu.
A murit la 75 de ani așteptându-și
nepotul, care plecase cu câteva săptămâni, fără voia noastră, după pricopseală
prin Europa. A fost cea mai mare mâhnire a vieții ei.
Dumnezeu să te ierte, scumpă mamă!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
DOMNITORUL
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Ti se întâmpla sa vezi un domnitor intrând
într-o oarecare cetate. Baga de seama cu ce bucurie si cinstire îl întâmpina si
îl primesc pe el cetatenii; ei curata drumul si ulitele pe care va trece
alaiul, se împodobesc în felurite chipuri, îsi pleaca fruntea si genunchii
înaintea celui care trece si asa mai departe. De la aceasta priveliste vazuta,
întoarce-ti mintea prin credinta catre cele care nu se vad, iar de la cele
trupesti catre cele duhovnicesti. Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Împaratul
Ceresc, a venit pe pamânt atunci când S-a nascut pentru noi din Preasfânta
Fecioara si a intrat la noi, în aceasta lume, ca într-o cetate. Noi suntem
cetatenii acestei necuprinse cetati, care nu-i facuta de mâna omeneasca; El a
venit la noi, robii cei nemernici, si „ne-a cercetat pe noi Rasaritul cel de
Sus, ca sa-i lumineze pe cei ce sed în întuneric si în umbra mortii si sa
îndrepte picioarele noastre pe calea pacii”, dupa cum cânta Sfântul Proroc
Zaharia (Luca 1, 78-79). Si a venit întru smerenie si blândete, în chip de rob
– „chip de rob luând, facându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2, 7). Cum oare
se cuvine sa-L întâmpinam si sa-L primim pe El? Cu ce bucurie si cinstire?
Rusinos ne este sa iesim înaintea Împaratului nostru cu prisos de trufie si de
îngâmfare, când El a venit la noi cu smerenie! Nu-i este bineplacuta Lui o
asemenea întâmpinare. Rebeca mergea calare spre mirele ei, Isaac, si când l-a
vazut pe el înaintea sa, s-a dat jos de pe camila, dupa cum ne marturiseste
despre acestea Scriptura (Facerea 24, 64). Întocmai trebuie si noi sa coborâm
din mândrie ca de pe o camila înalta, sa mergem pe jos, sa-L întâmpinam pe
Mirele nostru cu smerenie mare si sa ne plecam genunchii si inimile noastre.
Catre acestea ne îndeamna pe noi Prorocul, zicând: „veniti sa ne închinam si sa
cadem înaintea Lui!” (Psalmul 94, 6).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 84
YALA,
CHEIA SI USA
-
Parintele Arsenie Boca -
Ce folos ca, urmarit de o fiara, scapi
pâna la usa unei case în padure, dar n-ai avut grija ca sa iei cheia de acasa.
Dar Iisus e nu numai Cheia, ci si Usa Împaratiei de scapare.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 175.
TITIREZUL
-
Sfantul Vasile cel Mare -
„Sa rasara pamântul” (Facerea 1, 11) –
aceasta mica porunca s-a prefacut îndata într-o puternica lege a naturii si
într-o ratiune maiastra. Porunca aceasta a savârsit miile si miile de însusiri
ale plantelor si ale arborilor mai iute decât un gând de-al nostru. Pamântul
are în el si acum aceasta porunca si-l sileste, în fiecare anotimp al anului,
sa dea la iveala puterea pe care o are pentru rasarirea plantelor, semintelor
si arborilor. Dupa cum titirezul, dupa ce a fost fixat în vârf se învârteste în
continuare de la cea dintâi porunca, se continua în tot timpul care urmeaza
pâna ce se va ajunge la sfârsitul obstesc al universului.
Spre acest sfârsit sa ne grabim si noi
toti, plini de rod si fapte bune, ca, fiind saditi în casa Domnului, sa
înflorim în curtile Dumnezeului nostru, în Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia
fie slava si puterea în vecii vecilor. Amin.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
130
MELODIA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Când auzi o melodie sau o cântare armonioasa si dulce, duhul sa îti fie
rapit de credinta si dus întru salasluirile ceresti, în casa Dumnezeului lui
Iacov. Si acolo, cu urechile cele sufletesti, sa asculti cum adunarea Îngerilor
si cetele Sfintilor Îi aduc Dumnezeului Triipostatic o cântare preaarmonioasa.
Aceasta întâmplare îti slujeste drept prilej pentru a I te ruga Lui cu osârdie
sa te învredniceasca a-L slavi pe El si aici si în veacul ce va sa fie,
dimpreuna cu toti alesii Lui.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 72.
In
memoriam: Dumitru Fărcașu
S-a stins zilele acestea un mare Artist și
un mare Om: Dumitru Fărcașu. Toți îl știam de ani și ani de zile. Cele mai
frumoase concerte de muzică populară erau acelea în care îl vedeam pe Dumitru
Fărcașu. Era artistul care scria istorie cu taragotul lui. Cântecul lui Dumitru
Fărcașu nu era numai muzică; era istorie, filozofie, bucurie și durere, hohot
de plâns și de râs, amintire și speranță, înfrângere și victorie. Dar ce nu
era! Numai când ascultam pe Gheorghe
Zamfir sau pe Constantin Gherghina sufletul îmi era atât de răscolit, iar
izvorul lacrimilor se descătușa. Cântecul lui Dumitru Fărcașu învia moșii și
strămoșii, eroii neamului căzuți pe câmpuri de luptă, știuți și neștiuți. Învia
marii bărbați ai neamului și faptele lor de sfântă aducere aminte.
Prin taragotul lui, Dumitru Fărcașu cântă
munții, dealurile și câmpiile, apele și vremile; plâng cei neplânși, horesc
îndrăgostiții. Zvâcnirile cântului său amintesc de suspinele mamelor
nemângâiate, bocind la mormântul sau la amintirea fiilor morți la hotare, ori
secerați de boli; amintesc de inimile încătușate de iubire, nevoite să se
despartă poate pentru totdeauna. Cântul lui Dumitru Fărcașu este mâna cu care
Dumnezeu mângâie pământul Maramureșului natal, al Transilvaniei, al Bihorului,
al Banatului, al Țării Românești, al Moldovei, al Dobrogei și al tuturor
țărilor din împărăția limbii române.
Cântecul lui Dumitru Fărcașu este sărutul
pe care Dumnezeu îl dă sufletului
românesc dintotdeauna, sufletului cel atât de încercat al neamului românesc.
Glasul taragotului devine glasul istoriei venit din adâncuri de vremi, care povestește despre fapte de
mărire ale marilor bărbați ai neamului, despre lupte grele, prin care ne-am
apărat hotarele. El are două altare, pe care le cântă și le adoră, le poartă în
inimă: ,,Țara mea și Draga mea”. Înțelegem noi bine mesajul acesta al lui
Dumitru Fărcașu? Acestea ar trebui să fie altarele dintotdeauna ale sufletului
românesc: Țara și Familia cu toate valorile lor.
Rapsodul este un bătrân al nației sale,
îndrăgostit de tot ce-i valoros în cultura și în arta românească. El a
străbătut lumea în lung și-n lat și pretutindeni a spus lumii cine suntem, de
unde venim, ce idealuri avem; le-a spus tuturor celor ce au vrut să-l asculte
cât de frumos este sufletul românesc, cât de măreață este România tainică,
profundă, România românilor adevărați. Dumitru Fărcașu a vorbit prin glasul
taragotului său românilor răspândiți pe toată fața pământului de casa
părintească, de căldura căminului părintesc, de
poarta și de masa de acasă, de hora din duminici și sărbători, de pâinea
scoasă de mama din cuptor, de merele și de nucile din grădină, de turmele de oi
păscând pe coastă, de ciobanul ce-și doinește dorul. Dumitru Fărcașu ne-a făcut
pe toți cei ce l-am ascultat ca pe-o liturghie, fie că am fost aici, fie peste
mări și țări, să-i mulțumim lui Dumnezeu că suntem români, că facem parte din
acest popor și din această țară. Ne-a alungat decepțiile și disperările,
nemulțumirile și frustrările și ne-a redat speranța, încrederea în viitor, bucuria
de-a trăi.
Dumitru Fărcaș a fost străjerul de la
hotare, care a scris pe cer cu cântecul
său, ca să citească toți vrăjmașii, că peste acest neam nu se trece.
Dumitru Fărcașu a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în grădina casei
părintești, la umbra nucului sub care și-a petrecut copilăria și să-i fie
învelit trupul și inima cu pământul de acasă, pe care l-a iubit și l-a sfințit
cu iubirea sa.
A plecat dintre noi, dar sufletul lui a
rămas să ne cânte în continuare, să ne redea nădejdea, și încrederea, curajul
și puterea să supraviețuim, în ciuda tuturor necazurilor, dușmăniilor,
vremurilor și micimii omenești.
Dumnezeu să te ierte, Dumitru Fărcașu,
Român adevărat![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Dumitru Fărcașu, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XVIII
(2018), nr. 378, pp. 3-4; în vol.
Scrisoare pastorală, vol. X,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, pp.
267 – 268.
TERORISMUL
SI ARTA
-
Compozitorul Arvo Part -
În general, exista ceva terorist în arta
actuala. Distrugerea a dobândit în cadrul ei un loc considerabil, fie ca e
comentariu sau reflectare a actualitatii, fie ca luare de pozitie agresiva.
Prea multi oameni se amuza astazi cu distrugerea. Distrugerea valorilor vietii.
Trebuie sa putem si sa vrem sa facem diferenta între doua lucruri: ura si
dragostea. Lumea întreaga oscileaza între aceste doua extreme. Asta-i tot! La
fel e si cu arta. Depinde de fiecare artist sa hotarasca cu ce partid va vota.
Trebuie sa începem sa privim violenta care este în noi. 11 septembrie 2001
trebuie sa le aminteasca oamenilor ca si noi suntem raspunzatori pentru aceasta
violenta.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 98-99
General
pe câmpul suferinţei
Spitalul este o instituţie de care ne
amintim mai cu seamă când ne copleşeşte suferinţa pe noi sau pe cei din
apropierea noastră. Atunci alergăm spre el cu ce putem ca la ultima speranţă.
Considerăm că oamenii aceia în alb deţin tainele vieţii, licorile miraculoase
care ne smulg din mrejele morţii şi ale suferinţei. De cele mai multe ori aşa
este, însă sunt şi cazuri când, în ciuda tuturor strădaniilor oamenilor în alb,
nu se mai poate face nimic.
Am avut prilejul de a fi cunoscut mai din
aproape Spitalul Judeţean de la Turnu Severin. Acolo am cunoscut instituţia,
dar mai ales o parte din oamenii de acolo. În primul rând l-am cunoscut pe Dl.
Dr. Radu Iman, directorul spitalului. Tocmai era de gardă la secţia de
chirurgie. Cu competenţă, seriozitate şi deosebită atenţie m-a consultat. În
mai puţin de o oră am fost pe masa de operaţie. Anestezia fiind parţială, am
putut să-l urmăresc cu teamă şi cu admiraţie. Era sigur pe sine. Câte o glumă
făcea, ca să alunge încordarea momentului. Pregătirea pentru operaţie a fost un
adevărat ritual. Parcă se pregătea preotul pentru Sfânta Liturghie. În timp ce
îşi punea echipamentul specific, cânta. Mai bine zis fredona ca pentru sine o
melodie religioasă. Parcă invoca divinitatea să-i fie într-ajutor. Când
anestezia şi-a făcut efectul, a trecut la treabă. Se vedea că îi place meseria
şi o face cu drag. Vorbele de încurajare adresate mie se împleteau cu comenzile
scurte, precise, date asistentelor. Nimic nu trebuia să fie inutil, greşit.
Toţi ştiau asta. Şi aşa a fost. Mâna de profesionist răspundea comenzilor
inteligente.
Timp de câteva săptămâni apoi l-am
cunoscut pe Dl. Dr. Radu Iman şi echipele de asistente ce asigurau schimburile
24 de ore din 24. Nu-mi amintesc să fi fost zi din această perioadă, în care
dânsul să nu fi venit în vizită de cel puţin două ori pe zi. Îl ştia pe
fiecare, cântărea situaţia clinică a fiecăruia şi încerca să-i întărească
moralul şi speranţa cu câte o glumă ori o vorbă de încurajare. Dl. Iman nu avea
timp de vorbă multă, de taclale. Ardelean de origine şi formaţie, ştia că
seriozitatea este cartea de vizită a unui medic bun. Bolnavii îl aşteptau ca pe
un înger şi nu rămâneau dezamăgiţi. Dânsul lupta acolo ca un ofiţer de rang
înalt cu suferinţa şi cu moartea. Din păcate, adesea trebuia să lupte şi cu
teama, cu îndărătnicia şi mai ales cu prostia multora. Cel mai greu era să
lucreze cu cei care „ştiau“ mai multe decât medicii! Ceea ce a fost incredibil
dar adevărat, a fost faptul că Dl. Dr. Iman mi-a refuzat, cu delicateţe şi
demnitate, onorariul pe care am considerat de datoria mea să i-l ofer. Cazuri
mai rare, dar cu atât mai vrednice de laudă!
Personalul secţiei de chirurgie II de la
Spitalul Judeţean este format din asistenta şefă, asistente, infirmiere şi
femei de serviciu. De la prima până la ultima îşi cunosc perfect atribuţiile şi
le împlinesc cu conştiinciozitate. Totul se desfăşoară cu precizie de
ceasornic. Nimic inutil, nimic pe bâjbâite. Fie ziua, fie noaptea, fie zi de
lucru, fie duminică sau sărbătoare, în secţia respectivă, cât şi în toate
celelalte secţii ale spitalului se desfăşoară activitatea în foc continuu. În
orice moment poate apare cine ştie ce caz disperat. Spitalul e pregătit până în
cele mai mici amănunte să facă faţă situaţiei. Au sosit acolo tot felul de
bolnavi şi accidentaţi, care mai de care în stare mai gravă şi corpul medical
de specialitate a răspuns prezent cu promptitudine.
Spitalul este condus de Dl. Dr. Radu Iman.
Este uimitor cum are capacitatea de a se dărui atât muncii profesionale de
medic chirurg, cât şi de conducător de unitate. Conducerea spitalului e grea.
Problemele sunt multiple şi spinoase. Cele câteva sute de persoane de pe schema
de funcţionare a spitalului, numeroasele secţii cu problemele lor,
medicamentele, instrumentarul, hrana bolnavilor şi multe, multe alte greutăţi
sunt rezolvate în primul rând de director. Toate s-ar rezolva însă cu bine, dar
lipsa unor fonduri suficiente se resimte adesea, deşi dăruirea şi
profesionalismul personalului încearcă să acopere acest aspect. Spitalul
funcţionează ca o maşinărie uriaşă, menită să redea sănătatea, liniştea şi
bucuria de a trăi celor ce îi bat la poartă.
Privesc azi cu alţi ochi spitalul: cu mai
mult respect şi recunoştinţă, cu regretul că nu am puterea necesară pentru a
face munca oamenilor de acolo mai uşoară. Nu ştiu dacă medicii, asistentele şi
personalul inferior al spitalului au familii şi viaţă personală. Ştiu însă că
dumnealor se topesc ca o făclie zi şi noapte, veghind la viaţa şi sănătatea
celor aflaţi în suferinţă.
Un singur cuvânt poate să sintetizeze
simţămintele ce
le încearcă oricine trece prin spitalul de
la Severin: „Vă mulţumesc!“ Fiecare rămâne cu o datorie sfântă pentru tot
restul vieţii sale: a se ruga şi pentru oamenii de acolo, care se dăruiesc
oamenilor[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Generalul, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
IX(1997), nr. 1978(24 oct.), p.
5; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda,
Editura Cuget Românesc, 1998, pp. 76-77;
ed. a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc, 2013, pp. 75 – 76; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 226 - 227; General pe câmpul
suferinței, în ,,Datina”, Tr. Severin,
an. XII(2001), 12 oct., p. 5; în
vol. Piscuri și prăpăstii, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 129
– 131.
LUCRURILE
STRALUCITOARE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Noi iubim tot ceea ce straluceste pe
pamânt: aurul, argintul, pietrele pretioase, cristalele, vesmintele de matase…
De ce oare nu iubim slava viitoare la care Dumnezeu ne cheama? De ce nu nazuim
sa devenim stralucitori ca soarele? „Atunci cei drepti vor straluci ca soarele
în Împaratia Tatalui lor” (Matei 13, 43). Aceasta pentru ca natura sufletului
nostru s-a pervertit prin pacat, iar noi suntem legati de pamânt si nu de cer,
de lucrurile stricacioase mai degraba decât de cele nestricacioase; pentru ca iubim
slava trecatoare, stricacioasa si înselatoare a acestui pamânt. De ce exista în
noi o astfel de dragoste pentru tot ceea ce straluceste? Pentru ca sufletul
nostru a fost creat pentru lumina cerului si pentru ca el a fost, la origine,
cu totul lumina, cu totul stralucitor, lumina este deci înnascuta în noi,
sensul si nevoia de lumina sunt înnascute în noi. Îndreapta-ti aceasta nazuinta
catre lumina Cerului!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 112.
PUIUL
SI APA
-
Sfantul Simeon din Dajbabe -
Puiul îsi înalta capul numai atunci când
bea apa, pe când crestinul cel bun îsi înalta gândurile spre Dumnezeu în toata
vremea.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-
In
memoriam: Preotul Letea
Despre preotul Letea nu cred că s-a scris
vreodată un singur rând în presă ori în cărți.
L-am cunoscut în primii mei ani de
preoție. Avea parohia undeva în apropierea Vânjului Mare. Îl văzusem la
protoierie, la ședințe, dar nu discutasem cu el. L-am găsit într-o zi la
autogară, când mergeam spre Gruia, unde aveam parohia. Atunci mi-a povestit un crâmpei din viața
lui.
Tocmai ieșise din spital, unde șezuse
câteva săptămâni. Fusese găsit de un vecin în grădină, în comă. Îl duseseră cu
salvarea la spital. S-a stabilit că
fusese otrăvit.
De ani buni fusese cu ochii în patru,
fiindcă bănuia că aceasta îl așteaptă. Obișnuia ca, înainte de a mânca, să dea
din mâncarea lui la pisică, ori la câine. De mai multe ori se întâmplase ca
animalele respective să moară în spasme îngrozitoare.
Viața lui de familie era un adevărat colț
de iad. Așa fusese întotdeauna. Nu divorțase, fiindcă era amenințat, atât de
preoteasă, cât și de autoritățile bisericești. Era condamnat să rămână împreună
cu soția, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Era un om bătrân, gârbovit,
terminat. Își purta cu greu crucea vieții pe ultima sută de metri. Se întorcea
acasă… !
Peste o vreme am auzit că a murit. Fără
îndoială, că doamna a primit scrisoare
de condoleanțe de la autoritățile bisericești pentru durerea despărțirii…
Astfel de situații am cunoscut mai multe
de-a lungul vieții. Cred că un astfel de preot, care a trăit drame asemănătoare
cu cea pe care o trăia părintele Letea,
ar fi trebuit să vorbească înaintea Sfântului Sinod și să-și povestească
viața. Cu siguranță că membrii sinodului
ar fi zăbovit mai mult înainte de a-și da votul pentru decizia privind preoții divorțați și recăsătoriți![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Preotul Letea, în
,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr. 177, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. V, 2012, p. 298.
MAREA
INVIFORATA
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Viata noastra este mare ce se înviforeaza
neîncetat de furtunile necazurilor, patimilor si smintelilor; traind, plutim
necontenit pe aceasta mare, înconjurati de primejdii în orice clipa. Aceste
primejdii sunt pricinuite de vânturile ispitelor neasteptate. Multe cai sunt în
aceasta viata plina de necazuri, si pe fiecare dam de anumite necazuri, pe
calea binelui trebuie sa luptam cu raul. Mângâiere ne da faptul ca Dumnezeu nu
îngaduie sa fim ispititi mai presus de puterile noastre, ci ne daruieste ajutor
ca sa putem îndura ispitele.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 105-106
PAHARUL
SI BLIDUL
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Paharul obisnuit si blidul semnifica
pacatuirea omenirii, caci „paharul” în chip simbolic reprezinta pe omul
curatit, iar „blidul” – pe cel pacatos. Important este ca paharul si blidul sa
fie curatite pe dinauntru, apoi pe dinafara. Deci cu atât mai important este sa
pastram mai întâi curatia sufleteasca, si apoi pe cea trupeasca. Evanghelia
spune: „Fariseule orb! Curata întâi partea dinauntrul a paharului si a
blidului, ca sa fie curata si cea din afara” (Matei 23, 26).
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 59.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu