Divide
et impera: până când? - „Limba moldovenească” pe traseul politic
Moscova-Kiev-Tiraspol-Odesa (2)
Av.
Dr. Eugen Patraș, Vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu
Hurmuzachi”, Cernăuți
12
Februarie 2023
Identitatea
limbilor: o nouă șmecherie în stil stalinist
În continuare mă voi referi la două dintre
aspectele recente ale moldovenismului politic din Ucraina, și anume așa numita
recunoaștere de către Ucraina a identității așa-zisei „limbi moldovenești” și
limbii române, după cum și modul în care au înțeles să aplice autoritățile de
la Kiev Opinia Comisiei de la Veneția vizavi de expertiza art.7 din Legea
Educației.
Un prim aspect care necesită o clarificare
în acest context este așa-numita recunoaștere, anul trecut, de către Ucraina,
în relația cu România, a identității așa-zisei „limbi moldovenești” și limbii
române. Faptul rezultă din comunicatul de presă al MAE al României din
23.04.2021, de pe urma vizitei ministrului ucrainean de externe, Dmytro Kuleba,
la București, respectiv din interviul vicepremierului ucrainean, Olga
Stefanișina, din 08.06.2021, drept urmare a vizitei sale oficiale în România.
Câteva remarci se impun:
1. Așa-numita recunoaștere a identității
așa-zisei „limbi moldovenești” cu cea română naște o altă întrebare: totuși,
există o limbă sau două? Dacă una este identică cu alta, înseamnă că e una, și
nu două. Sau dacă sunt două, cu denumiri diferite, dar identice, după cum încă
mai vrea să sugereze Kievul, atunci ce s-a schimbat? Sau știința este
substituită cu adevărate șmecherii de stat?
2. Declarațiile demnitarilor ucraineni nu
se corelează nici cu punctul de vedere al instituțiilor pe care le conduc și
nici cu realitățile de pe teren. În aceste condiții, asigurările politice date
de cei doi demnitari ucraineni în cadrul întâlnirilor cu oficialitățile române
sunt desuete. Astfel, MAE al Ucrainei, printr-un răspuns din 06.07.2021, evită
să confirme clar asigurările date de cei doi demnitari ucraineni. Mai mult,
Cabinetul de Miniștri, prin Secretariatul său, ne-a precizat, printr-un
răspuns, din 12.07.2021, pe cât se poate de neechivoc că, „nu dispune de informații
privind recunoașterea de către Ucraina a identității limbilor română și
moldovenească”. Dacă domnul ministru Kuleba îl asigură pe omologul român de
ceva, iar ministerul pe care îl conduce nu confirmă acest lucru, pe de altă
parte guvernul din care face parte neagă explicit afirmațiile ministrului, ce
să înțelegem din acest balamuc? Concluzia că asigurările celor doi demnitari nu
valorează și nu schimbă nimic se impune. Întrebarea dacă au și vrut cumva cu
adevărat să schimbe ceva rămâne deschisă.
3. Atât M.A.E., cât și Ministerul
Educației și Științei din Ucraina, prin declarațiile făcute, susțin că Ucraina
respectă Opinia Comisiei de la Veneția vizavi de Legea Educației, în special
art.7 privind raportul dintre limba de stat și limbile minorităților naționale.
În cazul nostru ne interesează mai mult prevederile pct.48, prin care s-a
menționat „situația particulară a persoanelor, care se identifică drept
moldoveni, a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română
și, prin urmare, limbă oficială a UE”. Menționăm și noi că, Opinia în cauză a
Comisiei de la Veneția face trimitere expresă la hotărârea Curții
Constituționale din R. Moldova din 5 decembrie 2013, care stipulează clar că,
inclusiv prevederile privitoare la instituirea limbii române, în baza grafiei
latine, din Declarația de Independență a Republicii Moldova, fac corp comun cu
legea fundamentală a statului, și prevalează asupra dispozițiilor acesteia, în
care se regăsește sintagma „limba moldovenească”. Drept urmare, Comisia practic
a stabilit (dacă mai era cazul) că și cei care se identifică moldoveni vorbesc
limba română, respectiv vorbesc o limbă oficială a UE, care se impune a fi
tratată în consecință. Astfel, și românii moldoveni din regiunea Odesa vorbesc
limba română, respectiv se impune ca procesul de învățământ să se desfășoare în
limba română. Respectarea Opiniei Comisiei de la Veneția înseamnă și
implementarea acesteia, iar în cazul nostru – trecerea din oficiu la limba
română de predare în școlile din regiunea Odesa, evitându-se furcile caudine
ale instanțelor de judecată. Cu atât mai mult această trecere se impune în
condițiile în care cvazitotalitatea părinților și profesorilor au solicitat
expres acest lucru. De altfel, MAE și Integrării Europene al R. Moldova în data
de 07.04.2021 (prin nota verbală nr.DB/3/220.1-3309) a notificat oficial
Ucraina că întregul procesul de învățământ din R. Moldova se desfășoară anume
în limba română (exceptând procesul de învățământ în limbile minorităților),
solicitând totodată părții ucrainene ca „în procesul de implementare a Legii
Educației din Ucraina să se procedeze astfel încât școlilor cu „limba
moldovenească” de predare să le fie acordate condiții și posibilități identice
cu școlile în care procesul de învățământ se desfășoară în „limba română”, după
cum rezultă din răspunsul primit de la MAE al Ucrainei.
Totodată, Ministerul Educației, Culturii
și Cercetării din R. Moldova ne-a reconfirmat și nouă că procesul de învățământ
din R. Moldova se desfășoară în limba română încă din 1991.
Pe de altă parte, în comunicatul de presă
al M.A.E. al României din 23.04.2021, după întâlnirea cu ministrul ucrainean de
externe, Dmytro Kuleba, se menționează că „ministrul Aurescu a luat notă de
asigurarea omologului său că Ministerul Educației din Ucraina a transmis deja
instrucțiuni autorităților locale de a aplica aceste prevederi ale legislației
ucrainene, inclusiv în regiunea Odesa”. Investigațiile noastre nu doar că nu
confirmă acest fapt, ci, dimpotrivă, cu surprindere constatăm contrariul. Fiind
interpelat asupra actului emis de instituție, în acest sens, autorităților
locale din regiunea Odesa, cu solicitarea de a ni se pune la dispoziție copia
acestuia, Ministerul Educației și Științei ne-a comunicat că „aplicarea
prevederilor legislației ucrainene privind procesul de învățământ în școlile cu
predare în limbile minorităților naționale, în speță a celor care sunt limbi
oficiale a U.E., nu necesită emiterea unui act normativ special” (răspunsul
nr.4.5/1429-21/930621 din 03.06.2021). Concluzia e simplă: contrar asigurărilor
ministrului ucrainean de externe date oficialităților române, o asemenea
dispoziție din partea Ministerului Educației și Științei a Ucrainei către
autoritățile regiunii Odesa nu s-a dat. Mai mult, se pare, totuși, că s-au dat,
doar că în sens invers, la care ne vom referi mai jos. Cel puțin asta rezultă
din ordinul emis de directorul școlii din Frecăței (Limanscoe), conform căruia
trecerea la cotele lingvistice ucrainene de predare în școală sunt întemeiate
pe două ordine ale Ministerului Educației și Științei al Ucrainei: nr.1/9-581
din 17.09.2019 și nr.1/9 din 08.04.2020.
Tocmai aici și apare problema: Ucraina
recunoaște, dar nu implementează prevederile Opiniei Comisiei de la Veneția.
Doar că, într-un asemenea caz, Ucraina nesocotește
nu doar Opinia Comisiei de la Veneția, în speță pct.48, ci și relațiile sale cu
România și Republica Moldova, care au fost asigurate de un tratament unitar al
școlilor cu „limba moldovenească” de predare cu cel al școlilor cu limba română
de predare. Pe teren lucrurile stau exact invers. Astfel, o serie de directori
deja au emis ordine de trecere a școlilor la cotele lingvistice ucrainene,
începând cu anul de învățământ 2020/2021, după cum urmează :
- Școala generală de gradele I-III din
localitatea Satu Nou (Novosilca), prin ordinul nr.69/01.06.2020;
- Școala generală de gradul I-III din
localitatea Frecăței (Limanscke), prin ordinul nr.37 din 21.09.2021, pentru
anul de învățământ 2021/2022 (în continuarea celui emis pentru anul de
învățământ 2020/2021);
- Școala generală de gradele I-III din
localitatea Anadol (Dolinske), prin ordinul nr.40 – od din 16.03.2020. Mai
mult, suntem informați, de direcția școlii date că, „în anul de învățământ
2021/2022 nu există clase cu limba moldovenească de predare”;
- Școala generală de gradele I-III din
localitatea Cartal (Orlovca), prin ordinul nr.54 din 04.05.2020;
- Școala generală de gradul I-III din
localitatea Barta (Plavni), prin ordinul nr.43/12.05.2020, dublat de ordinul
nr.139/01.09.2021;
- Școala generală de gradul I-III din
localitatea Frumușica Veche (Staroselie), prin ordinul intrat în vigoare la
01.09.2021 (deocamdată, însă, domnul director Andrei Muntean refuză să se
conformeze prevederilor legale și să ne transmită copia ordinului).
În unul din cazurile sus-menționate am
fost informați că, deschiderea claselor a X-XI cu limba de predare
„moldovenească” în anul de învățământ 2021/2022 a fost condiționată de primăria
locală (oare doar de primărie?) anume de trecerea în avans la cotele
lingvistice ucrainene de predare în școală, ceea ce s-a și întâmplat. Vorbim
aici practic de obligarea administrației școlii de a trece la cotele
lingvistice ucrinene în avans față de prevederile legale.
Este ușor de observat că „atenția”
autorităților, în acest caz, s-a îndreptat, deloc întâmplător, spre fostul
raion Reni, în care din cele 7 școli, 5 erau moldovenești, iar în celelalte
două, cu predare în limba ucraineană, majoritatea elevilor tot români moldoveni
sunt. Fostul raion Reni avea cea mai ridicată pondere a populației românești,
comparativ cu celelalte raioane din regiunea Odesa, respectiv a nimerit sub
lovitura de grație a „integrării” imediate. Iar a șasea școală nu este alta
decât școala din satul de baștină a lui Anatolii Fetescu, liderul moldovenist
din regiunea Odesa. E bine de știut, în acest context, că în toată perioada de
existență a Asociației moldovenilor din Ucraina nu s-a înregistrat niciun
demers public de apărare, din partea acesteia, a intereselor școlilor, fie și
„moldovenești”, din regiunea Odesa, deși, din cele 21 de școli românești rămase
de la U.R.S.S. în Bugeac a rămas doar una, restul fiind sau ucrainizate
definitiv sau devenind mixte.
4. Iar dacă de continuat în logica sintagmei
recente a „identității limbilor moldovenească și română”, considerăm că aceasta
nu are nicio relevanță, întrucât Ucraina de mai multă vreme a recunoscut o
asemenea identitate în relația cu Republica Moldova. Or, limba română fiind
aceeași în România și Republica Moldova, nu putem vorbi de o recunoaștere a
unei asemenea identități de către Ucraina separat pentru România și separat
pentru Republica Moldova, ci doar raportat la aspectul lingvistic și nu al
țării de circulație. Prin comparație, Ucraina n-a făcut niciodată vreo
declarație în sensul că recunoaște identitatea limbii germane din Austria cu
cea din Germania, sau a celei engleze din SUA cu engleza din Marea Britanie,
eventual din Canada sau Australia. Recunoscând o asemenea identitate prin acordurile
internaționale semnate cu Republica Moldova, încă din anii ’90, nici măcar nu
trebuia de adus în discuție o a doua recunoaștere a identității, de data asta
în relația cu România, întrucât o asemenea „recunoaștere” este doar pentru
necunoscători și are un caracter strict propagandistic, de fațadă, lăsând
impresia unei mari generozități a părții ucrainene față de partea română, dar
în realitate făcându-se doar pentru a câștiga imagine, fără să schimbe nimic pe
fond, pentru a trage de timp, probabil până la asimilarea definitivă a
comunității românești din Bugeac. De altfel, perioada de după 2017 doar a
confirmat cele constatate. Mai mult, în acordurile internaționale încheiate cu
Republica Moldova, Ucraina a recunoscut, de multă vreme, atât identitatea
etnică român/moldovean cât și cea lingvistică, care, din păcate, nu este
suficient valorificată în relațiile cu Ucraina. Exemplificăm cele de mai sus :
- Tratatul de bună vecinătate, prietenie
și colaborare dintre Republica Moldova și Ucraina, încheiat la Chișinău la 23
octombrie 1992, în limbile română și ucraineană ;
- Protocolul privind cooperarea în
domeniul învățământului pentru perioada anilor 2017-2020 (Chișinău, 18.11.2016)
de asemenea a fost încheiat în limbile română și ucraineană; mai mult, în
textele anterioare ale acordurilor și protocoalelor bilaterale anterioare din
domeniul colaborării bilaterale în domeniul educației a fost inclusă în mod
expres sintagma „minoritate națională moldovenească (română)” și „limbă și
literatură moldovenească (română)”, cum ar fi:
- Acordul între Guvernul republicii
Moldova și Guvernul Ucrainei privind colaborarea în domeniul învățământului,
științei și culturii, semnat la 20.03.1993, la Chșinău ;
- Acordul între Ministerul Educației și
Științei al Republicii Moldova și Ministerul învățământului al Ucrainei privind
colaborarea în domeniul științei și învățământului, semnat la 04.06.1993, la
Chișinău;
3. Acordul dintre Guvernul Republicii
Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind recunoașterea reciprocă și
echivalarea documentelor de studii și titlurile științifice, semnat la
18.05.2001, la Kiev;
4. Protocolul între Ministerul Educației
al Republicii Moldova și Ministerul Educației și Științei al Ucrainei privind
colaborarea în domeniul învățământului pentru anii academici 2010-2011,
2011-2012 și 2012-2013, semnat la 29.06/2010, la Chișinău.
(I)raționalul politic: vrem – vă dăm, nu
vrem – nu vă dăm limba română
Și totuși, cine ar trebui să decidă care e
denumirea corectă a limbii vorbite de românii (unii declarați „moldoveni”) din
Ucraina? Poate Ucraina să ia o decizie în această privință? Sau luarea unei
asemenea decizii e de competența poporului purtător al acelei limbi, prin
instituțiile sale? E aceasta o chestiune care necesită o rezolvare politică sau
e o problemă care solicită rezolvare științifică? Răspunsul e simplu: după cum
nimeni nu se poate pronunța asupra denumirii corecte a limbii ucrainenilor
decât însuși ucrainenii, la fel și asupra denumirii corecte a limbii românilor
moldoveni nu se pot pronunța decât purtătorii ei nativi, prin instituțiile
științifice și de stat. Doar o asemenea abordare este corectă din toate
punctele de vedere, nu în ultimul rând moral. Reamintim punctul de vedere al
ombudsman-ului lingvstic al Ucrainei, Taras Kremini, care a negat în mod expres
competența vreunei instituții de stat a Ucrainei asupra subiectului discutat.
Și cum să nu ne amintim aici de vorbele biblice : să nu-i faci altuia ceea ce
ție nu-ți place ? Atunci cum e posibil să schimbi denumirea unei limbi de 4 ori
în opt ani, după cum s-a întâmplat în regiunea Odesa ? Comenzile politice sunt
mai importante decât bunul simț ?
Refuzul autorităților, în speță a
Ministerului Educației și Științei din Ucraina, de a consimți la trecerea, în
școlile din regiunea Odesa, la denumirea corectă a limbii de predare, după cum
solicită părinții, sfidează dreptul legitim al copiilor de a învăța în limba
lor maternă, cu denumirea corectă a acesteia. Majoritatea statelor, inclusiv
Ucraina, prin obligațiile internaționale, Constituție și legislația internă
s-au angajat să pornească în acțiunile sale de la interesul superior al
copilului. Menționăm aici doar Convenția cu privire la drepturile copilului,
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1989, intrată în vigoare la
2 septembrie 1990, ratificată de Ucraina, prin care statele semnatare ținând
seama de importanța tradițiilor și a valorilor culturale ale fiecărui popor în
protejarea și dezvoltarea armonioasă a copilului, prin art.3 au convenit,
printre altele :
1. În toate acțiunile care privesc copiii,
întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de
instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele
legislative, interesele copilului vor prevala.
2. Statele părți se obligă să asigure
copilului protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării
sale, ținând seama de drepturile și obligațiile părinților săi, ale
reprezentanților săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost
încredințat în mod legal, și în acest scop vor lua toate măsurile legislative
și administrative corespunzătoare.
Sub acest aspect, subliniem faptul că,
Ucraina, prin vocea ex-președintelui Petro Poroșenko, a guvernului și, separat,
a M.A.E. și a Ministerului Educației și Științei au declarat ferm că vor
respecta Opinia Comisiei de la Veneția privind art.7 din Legea Educației a
Ucrainei. Mai mult, cu toții au mulțumit sincer Comisiei pentru munca depusă.
În cazul nostru, ar trebui să rezulte cel puțin două efecte logice :
- trecerea la limba română în procesul de
învățământ, și eliminarea oricăror discriminări la care sunt supuși mii de
elevi și profesori ai școlilor cu „limba moldovenească” de predare (unificarea
programelor de învățământ, studierea după aceleași manuale, posibilitatea
elevilor de a participa la olimpiadele de limba și literatura română, cursuri
de perfecționare unice pentru profesorii din cele trei regiuni, Odesa, Cernăuți
și Transcarpatică etc.), și
- pentru perioada de tranziție la limba
română, aplicarea unui tratament identic al școlilor cu „limba moldovenească”
de predare în raport cu școlile cu limba română de predare. Or, trecerea în
avans la cotele linvistice ucrainene în cele șase școli sus-menționate s-a
făcut ilegal și în desconsiderarea angajamentelor asumate. Aceasta întrucât
Legea Educației a statuat perioada de trecere la cotele linvistice ucrainene
pentru școlile cu predarea în limbile oficiale ale Uniunii Europene doar
începând cu data de 1 septembrie 2023.
După cum am fost informați de către
Ministerul român al afacerilor externe, prin răspunsul din 18 august 2020, „în
acest context și ca urmare a demersurilor părții române, partea ucraineană a
informat că, la nivelul școlilor care folosesc așa-zisa „limbă moldovenească”,
vor fi aplicate prevederile legislației ucrainene aplicabile limbii române,
limbă a unui stat membru al Uniunii Europene”. Era de așteptat anume așa să se
și întâmple, dar... una anunță/promit demnitarii ucraineni la București și
Chișinău, și cu totul altceva se întâmplă practic în Ucraina.
În aceste condiții, Consililul Național al
Românilor din Ucraina, printr-un memoriu adresat Ministerului Educației și
Științei din Ucraina în data de 5 ianuarie 2021 a solicitat să se dispună
anularea/revocarea tuturor ordinelor directorilor de școli din regiunea Odesa
care au trecut deja, nelegal, la cotele linvistice ucrainene. Drept răspuns,
Ministerul, în loc să fie preocupat de această situație de ilegalitate în
curtea sa, ne-a informat că „nu are prerogative prin care ar putea să anuleze
ordinele directorilor de școli generale, dar nici în ceea ce privește definirea
sau interzicerea denumirii limbilor minorităților naționale”. Același Minister
a refuzat să răspundă clar dacă școlile cu „limba moldovenească” de predare a
regiunii Odesa se încadrează sau nu la școli cu predarea într-o limbă oficială
a Uniunii Europene, respectiv dacă directorii acestor școli sunt în drept să
emită ordine de trecere la cotele lingvistice ucrainene anterior datei de 1 septembrie
2023. Rezultă că, din punctul de vedere al Ministerului, obligațiile
internaționale ale Ucrainei sunt una, iar ordinele directorilor – cu totul
alta, iar bietul minister nu mai poate face nimic. Dar cum oare s-a întâmplat
că același biet minister a reușit să „convingă” atât de autonomele școli să-și
schimbe – la unison ! – denumirea limbii de predare în procesul de învățământ
de patru ori în numai opt ani, între 1992-2000? Comentariile sunt de prisos.
Pe de altă parte, M.A.E. al Ucrainei,
fiind sesizat cu situația creată, ne-a informat că „nu deține informații despre
modul de implementare practică a actelor menționate în procesul de învățământ
din școlile ucrainene”. Am înțeles că M.A.E. ucrainean nu deține asemenea
informații, dar fiind sesizat cu niște nereguli concrete, nici nu vrea să
dețină asemenea informații și să se implice în respectarea angajamentelor
internaționale asumate și promisiunilor date Bucureștiului și Chișinăului? Că
doar anume M.A.E. este prin lege obligat să vegheze la respectarea obligațiilor
internaționale asumate de Ucraina. Sau poate ministerul de profil veghează
selectiv la respectarea obligațiilor? Aceasta și pentru faptul că zilnic suntem
martori cum același minister face apeluri la respectarea dreptului
internațional de către alții, în special de către vecinii din est, fiind
indignat că nu e auzit.
Înlăturarea politicului din sfera
educației nu mai suportă amânare. Nu credem că este în interesul Kievului să se
afle la nesfârșit în aceeași barcă cu Moscova și regimul separatist de la
Tiraspol într-o problemă atât de sensibilă ca definirea identității etnice și
lingvistice a românilor din Ucraina. Cu cât mai repede Kievul se va debarasa de
sechelele regimului totalitar sovietic, cu atât mai bine pentru imaginea țării.
La fel se va bucura și comunitatea românească când va vedea că Legea
decomunizării din Ucraina e aplicată corect și față de produsul gândirii
staliniste numit „limba moldovenească”, armă ideologică cu bătaie lungă scoasă
din mâneca largă a Kominternului spre a extinde bolșevismul ca paravan al
scopurilor anexioniste rusești în zona sud-est europeană. Cele patru schimbări,
din oficiu, în denumirea limbii de predare în procesul de învățământ a regiunii
Odesa, în perioada anilor 1992-2000, sunt izbitor de asemănătoare cu
schimbările similare avute loc, sub bagheta lui Stalin, în Transnistria
sovietică: revenirea la limba română, în 1932, fiind urmată de reinstalarea, la
ordin, a „limbii moldovenești”, în 1938. Poate a fost și o diferență: în timp
ce adepții limbii române și alfabetului latin din Transnistria anilor ’30 au
fost cu toții lichidați prin GULAG-uri, adepții limbii române din regiunea
Odesa de după 1991 s-au ales ... doar cu destituiri din funcții și
marginalizări. Și, de ce să nu recunoaștem „indulgența” diriguitorilor din
Ucraina, care spre deosebire de cei din Tiraspol, au lăsat, totuși, „limbii
moldovenești” din regiunea Odesa alfabetul latin. În schimb, și unii și alții
au în continuare un numitor comun: a te pronunța deschis pentru limba română în
regiunea Odesa deseori echivalează, de facto, cu a te pronunța împotriva
Ucrainei, iar la Tiraspol același lucru echivalează cu a te pronunța împotriva
R.M.Nistrene și a Moscovei, orice discuții bazate pe criterii științifice
negăsindu-și loc în spațiul public.
Pe alocuri se mai fac și amenințări
directe din partea autorităților, militanților pentru limba română ca limbă de
predare în școlile regiunii Odesa, amintindu-le și de prevederile codului penal
al Ucrainei. Așa s-a întâmplat și cu Anatol Popescu, președintele Asociației
național-culturale „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa, care, prin
solicitarea de unificare a programelor de învățământ în școlile cu „limba
moldovenească” de predare din regiunea Odesa cu cele din regiunile Cernăuți și
Transcarpatia (cu limba română de predare) a stârnit furia Consiliului pentru
relații interetnice de pe lângă Ministerul Culturii al Ucrainei, în speță a
președintelui acestuia, Abramovici L.O. În răspunsul său către Anatol Popescu
la o asemenea solicitare, Abramovici L.O., după ce face trimitere la
prevederile art.161 din Codul penal (prin care se pedepsesc infracțiunile de
incitare la ură interetnică, rasială și religioasă și acțiunile asimilate
acestora), aidoma timpurilor de tristă amintire, ridică pumnalul și o spune
direct: „apelurile la unificarea programelor de învățământ în instituțiile
școlare pot fi interpretate ca tentative de incitare la ură interetnică pe
criterii lingvistice între comunitățile etnice moldovenească și română din
Ucraina”. Sic ! În același răspuns, Abramovici L.O. s-a angajat să convoace
experți, comisii și comitete pentru studierea „problemei” date, fără să știm și
noi care a fost finalul expertizelor diferenței între „limba moldovenească”
comparativ cu cea română. O remarcă se impune la toate aceste expertize de-a
lungul vremurilor: niciunul dintre „experți” nu este cunoscător al limbii
române. Și pentru că domnul Abramovici tot face trimitere la voința poporului,
ne întrebăm dacă a avut cumva curiozitatea să afle în ce măsură a fost sau nu
auzită voința poporului în perioada anilor 1992-2000, când denumirea limbii de
predare în procesul de învățământ s-a modificat de 4 (patru !) ori, fără nici o
consultare populară. Iar atunci când voința poporului, în 2020, a fost
exprimată expresis verbis, prin miile de cereri depuse de părinți pentru a
trece la limba română, Abramovici și K au tăcut.
Și mai susține domnul Abramovici ceva cu
tărie: „hotărârile Curții Constituționale a Republicii Moldova privind statutul
limbii române ca limbă de stat nu obligă cu nimic statul ucrainean la
executarea acestora”. (Uite așa: pentru Comisia de la Veneția contează, iar
pentru domnul Abramovici – ba). Asta pentru a închide definitiv problema, după
cum consideră reprezentantul Ministerului Culturii, dând de înțeles că situația
va fi rezolvată de cine trebuie și cum trebuie, nicidecum în modul solicitat de
Anatol Popescu. Așadar, suntem în drept să ne întrebăm: dacă deciziile Curții
Constituționale ale R. Moldova nu contează, la fel și faptul că întreg
procesul de învățământ din R. Moldova se desfășoară în limba română, nici
opiniile specialiștilor nu contează, la fel și miile de cereri ale părinților
și profesorilor din regiunea Odesa tot nu contează, atunci ce contează pentru
Ministerul Culturii din Ucraina?
De altfel, nici Ministerul Educației și
Științei nu vrea să audă, deocamdată, de unificarea programelor de învățământ a
școlilor comunității românești din cele trei regiuni ale Ucrainei (Cernăuți,
Transcarpatia și Odesa).
Academiile de științe din București și
Chișinău, Curtea Constituțională din Chișinău, romaniștii de talie
internațională și cele trei catedre (cabinete) de filologie română din Ucraina
s-au pronunțat în repetate rânduri în favoarea unității limbii române și
denumirii corecte a acesteia. Din comunicatul M.A.E. al României, din
19.06.2021, mai aflăm că „ministrul Bogdan Aurescu a reiterat solicitarea către
Ucraina ca, pornind de la recunoașterea identității între limba română și
așa-zisă „limbă moldovenească”, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie
2021, aceasta să recunoască oficial inexistența „limbii moldovenești”.
Este, deci, rândul Kievului să hotărască,
dacă vrea să fie de aceeași părere cu lumea științifică și Adevărul sau
simulează în continuare „voința poporului” exprimată de...agronomul Fetescu.
Libera opțiune a părinților și
profesorilor din regiunea Odesa pentru limba română nu poate fi îngrădită de
nimeni. Este regretabil că tocmai Ministerul Educației și Științei din Ucraina,
primul chemat în soluționarea acestei probleme artificiale, create de regimul
totalitar stalinist este vârful de lance în stăvilirea acestui deziderat
legitim și firesc. Dreptul la denumirea corectă a limbii de predare în procesul
de învățământ este subsumat dreptului la limba maternă, iar în consecință,
aflat sub protecția reglementărilor naționale și internaționale privind
drepturile omului. Îngrădirea acestui drept este incompatibilă cu statul de
drept, iar autoritățile ucrainene nu vor putea la nesfârșit obliga părinții
să-și educe copiii într-o limbă inexistentă, inventată de regimul stalinist.
Ucraina, ca stat fondator al O.N.U., are
obligații morale în plus la respectarea obligațiilor internaționale asumate
prin tratate, în special referitoare la drepturile omului, implicit ale
copilului. În cazul dat, ne referim la art.4 din Declarația O.N.U. cu privire
la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice,
religioase și lingvistice, art.34 din Documentul de la Copenhaga asupra
Dimensiunii Umane O.S.C.E., art.14 din Convenția-cadru privind protecția
minorităților naționale, art.5 din Convenția U.N.E.S.C.O. privind lupta
împotriva discriminării în domeniul învățământului, art.27 din Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice prin care statele
semnatare, inclusiv Ucraina, s-au obligat să garanteze minorităților naționale
dreptul la educație în limba maternă. Ai impresia uneori că politrucii de ieri
și de azi ai „limbii moldovenești” mai așteaptă ca și în documentele la nivel
O.N.U. să fie stabilită procedura de trecere de la „limba moldovenească” la cea
română, nefiind suficientă știința, voința părinților și bunul simț.
Într-o altă ordine de idei, prin
similitudine, conform prevederilor internaționale, nimeni nu poate fi ținut cu
forța să aparțină de o anumită etnie. Astfel, art.3, alin.1 din Convenția-cadru
pentru protecția minorităților naționale a statuat că „orice persoană
aparținând unei minorități naționale are dreptul să aleagă liber dacă să fie
tratată sau nu ca atare și nici un dezavandaj nu poate rezulta dintr-o asemenea
alegere ori din exercițiul drepturilor legate de acesta”. Și art.11 din Legea
minorităților naționale din Ucraina a stabilit că, cetățenii Ucrainei pot opta
liber pentru etnia de care vor să aparțină. Este cazul să ne amintim aici de adagiul
juridic latin Qui potest maius, potest et minus (cine poate mai mult, poate și
mai puțin). Prin urmare, dacă o persoană este liberă să opteze pentru
apartenența la o anumită etnie, de ce nu poate să opteze pentru denumirea
corectă a limbii materne? Întrebarea este mai mult retorică, întrucât raspunsul
este clar: da, poate. Și această opțiune nu aparține ministerului, diferitor
politruci sau consiliilor locale, ci științei și părinților.
Atât sub aspectul nerecunoașterii
dreptului elevilor din regiunea Odesa de a fi instruiți în limba maternă cu
denumirea sa firească, cât și trecerea în avans la cotele linvgvistice
ucrainene într-o serie de școli din aceeași regiune, pe motivul fals că aceste
școli sunt cu „limba moldovenească” de predare, diferită de cea română, Ucraina
aduce atingere unui principiu esențial de drept internațional, fixat în
Declarația din 1970 asupra principiilor dreptului internațional privind
relațiile prietenești și cooperarea între state, conform Cartei O.N.U., și
anume principiul respectării cu bună credință a obligațiilor asumate în
conformitate cu dreptul internațional. În legătură cu aceasta, Convenția de la
Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor prevede că „Orice tratat în vigoare
obligă părțile și trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credință”. De
asemenea, Convenția prevede că un stat nu poate să invoce prevederile dreptului
său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. În esență, conduita
statelor trebuie să fie conformă nu numai literei tratatelor, ci și spiritului
acestora, obiectivului urmărit prin normele de drept internațional respective,
toate aceste prevederi luate împreună subsumându-se principiului pacta sunt
servanda. Neonorarea fățișă a angajamentelor oficiale asumate de către
autoritățile ucrainene față de cele două state vecine și prietene, România și
R. Moldova, privind tratarea uniformă a școlilor cu așa-zisa limbă
moldovenească de predare și a școlilor cu limba română de predare nu poate să
rămână neobservată și nici de durată. Astfel este ignorată și Opinia Comisiei
de la Veneția (pct.48). Nu este deloc confortabil să constați, pe de o parte,
susținerea necondiționată a Ucrainei de către România și R. Moldova în
parcursul ei european, iar pe de alta, modul în care Ucraina ține morțiș să
păstreze una dintre dogmele regimului totalitar stalinist - așa-zisa limbă
moldovenească. De altfel, la propunerea deputatului Miroslav Petrețchi,
președintele Uniunii Ucrainenilor din România, Parlamentul României a adoptat
Legea nr.213/2018 privind instituirea Zilei Limbii Ucrainene în România, anual
la 9 noiembrie.
Dacă Ucraina nu-și dorește o adevărată
decomunizare, inclusiv prin renunțarea la sintagma stalinistă de „limbă
moldovenească”, sperăm să o facă instanțele de judecată, poate chiar Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Deocamdată, mii de părinți și profesori din
regiunea Odesa, prin reprezentanții lor, se judecă la Instanța de contencios
administrativ din Kiev pentru readucerea în procesul de învățământ a limbii
române. Nu cunoaștem ca în Europa să mai fi avut loc un proces pentru denumirea
corectă a limbii de predare în școli. Dar nici 60% din populația românească a
Ucrainei nu mai poate fi ținută ca ostatici ai unei limbi inventate de regimul
totalitar sovietic și a unei politici cu rezonanță stalinistă.
Este adevărat și faptul că, subiectul
„limbii moldovenești” din Ucraina ar fi trebuit să fie deja rezolvat în
relațiile diplomatice ale Bucureștiului și Chișinăului, pe de o parte, cu
Kievul, pe de alta. Un demers comun, clar și ferm, în acest sens, către
autoritățile ucrainene se impune cât mai rapid posibil, întrucât a persevera în
promovarea dogmelor lingvistice staliniste înseamnă a-i sfida nu doar pe
copiii, părinții și profesorii din Bugeac, ci și bunul simț în relațiile cu
cele două state vecine, România și Republica Moldova, în noul context european.
În numele adevărului trebuie să mai
recunoaștem ceva: toate aceste derapaje cu așa-zisa limbă moldovenească din
U.R.S.S., apoi din Ucraina de după 1991, cu atât mai mult după 2014, s-au
întâmplat și din cauza așa zisei corectitudini politice (politically correct) a
Bucurestiului.
La 1 februarie a.c. s-au împlinit 30 de
ani de la stabilirea relațiilor diplomatice între România și Ucraina, ocazie cu
care a avut loc o discuție telefonică între președintele român, Klaus Johannis,
și cel ucrainean, Volodâmâr Zelenski. Cu acest prilej, președintele României,
după cum se menționează în comunicatul de presă al Administrației Prezidențiale
”a acordat un amplu spațiu, în convorbirea telefonică, soluționării problemelor
legate de drepturile persoanelor aparținând minorității române din Ucraina,
îndeosebi privind protecția identității lingvistice a etnicilor români. În
acest sens, Președintele României a reiterat așteptarea ca, pornind de la
recunoașterea identității între limba română și așa-zisa „limbă moldovenească”,
confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, Ucraina să recunoască
oficial inexistența „limbii moldovenești”. Pe de altă parte, subiectul dat
lipsește cu desâvârșire pe pagina oficială a președinției ucrainene, ceea ce
denotă lipsa de interes a Ucrainei față de problema dată. Pentru Ucraina,
problema „limbii moldovenești” este una geopolitică, în timp ce pentru România
este una lingvistică. În egală măsură e limpede că a ține morțiș la așa-zisa
limbă moldovenească de către Kiev nu mai corespunde stadiului actual al
relațiilor româno-ucrainene.
Recent, în cadrul întâlnirii trilaterale a
miniștrilor de externe din Ucraina, România și R. Moldova, din 15 septembrie
2022, desfășurată la Odesa, „ministrul Bogdan Aurescu a reiterat, alături de
omologul din Chișinău, și cu această ocazie solicitarea către Ucraina de a
recunoaște în mod oficial inexistența așa-zisei «limbi moldovenești», pornind
de la recunoașterea identității între limba română și așa-zisa limbă
moldovenească confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, subliniind
totodată importanța respectării drepturilor identitare ale românilor din
Ucraina prin asigurarea acelorași standarde de care se bucură și etnicii
ucraineni din România, în conformitate de altfel și cu declarațiile din luna
aprilie 2022 ale Președintelui Zelenski”.
Identificarea unor soluții echitabile și
durabile pentru asigurarea dreptului firesc al comunității românești la
educație în limba maternă, conform prevederilor art.13 din Tratatul de bază
româno-ucrainean, al Constituției Ucrainei (art.22, 53), precum și al
angajamentelor internaționale asumate, după cum și renunțarea oficială la
inexistenta „limbă moldovenească”, ar putea constitui niște prime gesturi de
bună-credință și a înțelegerii impasului creat din partea Ucrainei.Aceasta și
pentru faptul că o condiție sine qua non pentru a fi european este să accepți
și să promovezi valorile europene, iar drepturile unei întregi comunități, de
cca. 500.000 de persoane, nu pot fi constant ignorate. Și pentru aceste drepturi
în prezent sute de români, cetățeni ucraineni, luptă eroic pentru apărarea
independenței și integrității teritoriale a Ucrainei, iar câteva zeci deja
și-au pierdut viața.
Răspunsul Ministerului ucrainean al
Afacerilor Externe din 31august 2022 prin care se respinge o nouă solicitare a
Consiliului Național al Românilor din Ucraina de a renunța definitiv la „limbă
moldovenească” din sistemul de învățământ al regiunii Odesa este de-a dreptul
halucinant. Vom reda în continuare doar partea finală a acestuia : „potrivit
Ministerului Afacerilor Externe, în condițiile agresiunii militare pe scară
largă a Rusiei împotriva Ucrainei, problema renunțării la utilizarea termenului
„limba moldovenească” poate fi folosită de agresor pentru a incita la vrajba
interetnică în țara noastră”. Așadar, după ce timp de 31 de ani de independență
a Ucrainei, în condiții de pace, această problemă mult-discutată nu s-a dorit
să fie soluționată, acum vinovați sunt... războiul și agresorul. Am fi dorit să
aflăm de la M.A.E. care ar fi vrajba interetnică (între cine și cine) la care
se referă, fiindcă, sub acest aspect, comunitatea a rămas nedumerită. Iar a
face orice legătură între dreptul părinților de a-și educa copiii în limba lor
maternă, cu denumirea științific corectă, dar și a profesorilor de a preda în
această limbă europeană, după cum a solicitat cvazitotalitatea acestora în
august 2020, cu invazia rusească, nu poate fi calificat altfel decât cinism de
prost gust, care nu face altceva decât să compromită instituțional imaginea Ucrainei.
Pe de altă parte, răspunsul sus-amintit
denotă și altceva : Ministerul de Externe al Ucrainei recunoaște în mod expres
că, din punctul de vedere al autorităților ucrainene, problema așa-numitei
limbi moldovenești este una strict (geo)politică, neavând nimic de a face cu
știința lingvistică. Pe scurt, vrem-renunțăm (când vom avea chef), nu vrem – nu
renunțăm. Astfel, comunității românești din regiunea Odesa i s-a stabilit
oficial rolul de cerșetoare a unui drept natural, asupra căruia statul ucrainean
n-are nicio atribuție.
În aceste condiții ai impresia că, exact
după cum Bondarciuk, fost secretar al C.C. al P.C. din R.S.S.M. rostea de la
tribuna Uniunii Scriitorilor din Moldova, în 1988, faimosul slogan „26 / 5.000
„Нет, нет и еще раз нет” (Nu, nu și încă o
dată, nu!”) atunci când s-a pus problema oficializării limbii române în
Constituția republicii, azi, alți politruci, din Ucraina, spun “Ni, ni i șce
raz ni” limbii române în regiunea Odesa.
„Ни, ни ишче раз ни” (Nu, nu, și de mai multe ori nu!)Kievul a tolerat
participarea (sau poate mai mult decât atât) cetățenilor ucraineni - membri ai
unor formațiuni paramilitare, în conflictul transnistrean din 1992 de partea
armatei a 14-a, mercenarilor cazaci și a separatiștilor de la Tiraspol împotriva
suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova (spre deosebire
de R. Moldova, care în prezent, tot în situație de conflict, se comportă
exemplar față de Ucraina). După cum și România. În aceste condiții apare
firească întrebarea : oare cât va mai merge Kievul cot la cot cu regimul
separatist de la Tiraspol și acoliții săi, în promovarea unui „moldovenism”
politic deșănțat și a unei așa-zise limbi moldovenești inexistente, sfidând o
întreagă comunitate, două state vecine, dar și bunul-simț? Chiar dacă este
lingvistic, tot separatism se numește, acesta neavând nimic comun nici cu
valorile europene, nici cu vectorul european constituțional al Ucrainei și nici
cu interesele, inlusiv pe termen lung, ale Ucrainei, mai ales în condițiile de
azi.
Nota autorului - Prezentul text a fost
actualizat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu