GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - ANCESTRALA –ARTA PURĂ – POEZIA POPULARĂ GETO-VALAHĂ (partea I-a)

 

ANCESTRALA –ARTA PURĂ – POEZIA POPULARĂ GETO-VALAHĂ

(partea I-a)

 

      „Nu știu, luna-i luminoasă,/ Ori e puica mea frumoasă.

      Nu știu, luna-n ceruri trece,/ Ori puica la apă rece.”

          (Mihai Eminescu, Culegeri de literatura populară)

 

   Când Bunul Dumnezeu, în Zorii Creației Sale divine, a tocmit Pământul – Mamă și l-a dăruit primului Său popor ales, pelasgilor și urmașilor lor geto-daco-români, l-a înzestrat cu DARURILE Sale cele mai nobile și cele mai serafice: armonia, frumusețea și varietatea naturii, armonia fenomenelor naturale și supranaturale – minunile, armonia, frumusețea și sensibilitatea oamenilor,  armonia spiritului, armonia om-familie-comunitate-cult-natură-pământ-cer-cosmos.

   Pentru toate aceste entități, armonii și varietăți, Atotcreatorul a tors din Fuiorul Sufletului Său și a pogorât Lumină din Frumusețea Sa, pământenilor, ca să atingă nemurirea prin, CÂNTEC, JOC, POEZIE, UMOR - punctele cardinale ale religiei patriahale, ce le-a sacralizat și înnobilat libertatea, cugetul, creația, arta, onoarea, demnitatea, munca, bunăstarea și înțelepciunea.

   Așadar, de Atunci, din surâsul și lacrimile ferice ale Zorilor ancestrali s-a pogorât peste VATRA Străbună, milenară în care avea să se nască Marele Imperiu al lui Burebisa cel Mare, ce va dăinui prin legendara DACIA MARE, ca un fenomen ceresc, CURCUBEUL liric - POEZIA populară.

   TOATE erau CÂNT!

   TOTUL a început să CÂNTE!

   TOATE erau POEZIE!

   TOTUL era SIMFONIE!

   Cântau Munții și Apele, Dealurile și Câmpiile, Codrul și Florile, Vântul și Păsările, Luna și Soarele, Anotimpurile și Stelele, Dorurile și Oamenii, Mamele și Pruncii, Îngerii și Dumnezeu.

   Instrumentele cosmico-patriarhale vibrau melodios natura prin susurul apei, surâsul soarelui, ocheadele Lunii, hora norilor, adierea vântului, murmurul pădurii,  legănarea florilor, zumzetul albinelor, ciripitul păsărilor, mișcarea pietrelor, mugetul și talangele animalelor, fiorul țărânii, unduirea firului de iarbă, ecoul munților, psalmul azurului, fornăitul, tropotul și galopul murgului, rapsodia greierelui, foșnetul de cașmir al spicelor aurii, crainicul zorilor-cocoșul ș.a.

   Omul pelasg, țăranul-patriarh al Pământului – Mireasă și-a primenit menirea sa ancestrală cu muzica instrumentală. A luat frunza și i-a dat ghiers de ciocârlie prin gura sa aurită. A luat apoi lemnul, la început alunul și a făurit un fluier vrăjit, continuând cu bucium, tulnic, toacă, tobă...

   După care, Țăranul-patriarh al libertății, frumosului, datinilor, tradiției, religiei monoteiste și-a binecuvântat Crăiasa-Muiere îndemnând-o să-l încânte cu aleasa ei cântare. Sub bagheta fermecată a Naturii și-a compus singură, mireasma cântecelor, după varietatea florilor, a leagănelor, a împodobirii vestimentare, a îmbrățișărilor materne, erotice, agapice, ascetice etc.

   AȘA S-A NĂSCUT SUBLIMUL CÂNTĂRII CÂNTĂRILOR – POEZIA POPULARĂ GETO-VALAHĂ!

   Din acest IZVOR PUR, vor bea și vor înseta toți Fiii creației național-universale, întrupând fiecare darul său cosmico-religios, artistul-rapsod, artistul-meșter, artistul-geniu, preotul, monahul, profetul, poetul, prozatorul, dramaturgul, filosoful, teologul, vizionarul, sfântul.  

   Ancestralul Poet popular care, a creat și cântat Poezia populară a fost în lungul și în latul Patriei sacre, Poporul și auditoriul a fost tot acel Popor, de-a lungul multor generații milenare.

   Vibrația ancestrală a Poeziei populare și-a răspândit melosul în felurite miresme încântătoare: cântecul – licăr divin al vieții sufletești, comunitatea, lumea hărăzită soartei cu sorocul, norocul, binele ori răul ei, copilăria cu leagănul divin al mamei și cu dumbrava fermecată, codrul de argint cu pădurea lui de aur, cucul – simbolul Primăverii și heraldul păsărilor măiastre, murgul, camaradul de drum, de dor, luptă, de codru al voinicului, haiducului, stihiile – semne sufletești, singurătatea-axa solitară a vieții, inima-vioara sufletului, dragostea întru frumos și urâtul ca bestie, cosmosul iubirii, consonanțe sufletești, sentimentul nestatornic – îndepărtările vremelnice, cătănia, dorul, piedici în amor – ispite fugare, nunta, căsătorii de pricopseală, eșuate, iubiri neîmplinite, lirica muncii, nevolnicii vieții, războiul, robia jugului asupritor ciocoiesc ori al samavolnicului străin, graiul comun – mustul revoltei, haiducia, bătrânețea, ca înțelepciune, boală și sfârșit pământesc.

 

   Cântecul-licăr divin al vieții sufletești în Terra Mirabilis a Maicii Domnului – Fecioara MARIA

   Cântarea populară valahă avea acea strălucire sacră, de sărbătoare religioasă în care îți primenești deopotrivă Viața – Darul divin, cu trupul și sufletul ei, așa cum țăranul curat, liturgic al Satului, unde s-a îngemănat VEȘNICIA, te gătește firesc, cucernic de cuminecarea hristică.

   Cântarea populară seamănă cu o grădină mirifică, după o ploaie de vară, bogată, răcoroasă și repede care resfiră mireasma florilor peste întregul univers al clipelor înrourate de soarele cântului Privighetorii în miriștile de secară, unde adierea vântului adoarme suav, trandafiriu.

   „Vai de mine, multe știu!/ Eu mă mir unde le țiu:/ Da-n poiată, sub lopată,/ Și, scot una cîteodată,/ Cîteodată, cînd și cînd,/ Când îmi vine mândra-n gînd.” (Foaia poporului, De pe Tîrnava Mică, cules de Iuliu Sămărghițean)

   „Doamne, la inima mea/ Este-un rîu și-o fîntînea:/ Rîul de dor s-a făcut,/ Fîntîna de gîndul mult.” (Cicerone Theodorescu, Com. Nădăștie-Alba, de la Ion Buric Judele)

   „Cine m-aude cîntînd/ Zice că n-am nici un gînd;/ Dar atîtea gînduri am/ Cîte zile-s într-un an;/ Ș-atîtea gînduri mă mîncă/ Cîte păsărele cîntă;/ Atîte gînduri mă bat/ Cîte frunze-s pe un brad./ Așa mă bat gîndurile,/ Ca pe murg oblîncurile./ Și muntele care-i munte/ Și el are gînduri multe,/ Iară eu, un junișan,/ Gînduri multe cum să n-am?” (Seb. Bornemisa, Ardeal)

   „Cucule, pasăre blîndă,/ Du-te-n pădure și-mi cîntă./ Pe cine-i avea mînie/ Blastămă-l străin să hie./ Nu-i mai trăbe altă șfară/ Ca străinătate-n țară;/ Nu-i mai trăbe altă funie/ Ca omul străin în lumie./ Cine-o făcut horile/ Meargă-n rai cu florile./ Nu le-o făcut de nebun,/ Că le-o făcut de om bun...”(Com. Șanț-Bistrița Năsăud, de la Ioana Iugan, cules de Victoria Dosios)

   „Doină, doină, cîntic dulce!/ Cînd te-aud nu m-aș mai duce./ Doină, doină, viers cu foc!/ Cînd răsuni eu stau în loc./ Bate vînt de primăvară,/ Eu cînt doina pe afară,/ De mă-ngînd cu florile/ Și privighetorile./ Vine iarna viscoloasă,/ Eu cînt doina-nchis în casă,/ De-mi mai mîngîi zilele,/ Zilele și nopțile./ Frunza-n codru cît învie,/ Doina cînt de voinicie,/ Cade frunza gios în vale,/ Eu cînt doina cea de jale./ Doina zic, doina suspin,/ Tot cu doina mă mai țin./ Doina cînt, doina șoptesc,/ Tot cu doina viețuiesc!” (Vasile Alecsandri, Moldova)

   „La bordei cu crucea naltă,/ La Stăncuța sprîncenată,/ Gioacă hora încheiată,/ Curge lumea fermecată./ Vinu-i bun, ocaua mare,/ Beau voinicii pe secare./ Nu se-ndur ca să se ducă,/ Noaptea la dînsa-i apucă./ Cine trece, se oprește,/ Cît o vede nebunește,/ Bea vin, punga-și cheltuiește,/ Și zău că nu se căiește./ Cine vine-n patru boi/ Se-ntoarnă numai cu doi;/ Cine vine de călare,/ Pleacă cu șaoa-n spinare;/ Iar pe gios oricine vine/ Își bea tot de lîngă sine/ Și se duce gol cu bine.” (Vasile Alecsandri, Muntenia)

   „Cui nu i-s dragi horile/ Bată-l sărbătorile,/ Că pe mine nu m-or bate,/ Că horesc și zi și noapte,/ Și-oi hori pînă la moarte,/ Să-mi horesc horile toate.” (I. Pop Reteganul, Com. Reteg-Bistrița-Năsăud)

   „Bordeiaș, bordei, bordei,/ Cu mărtăceii de tei,/ S-a-ncuibat dragostea-n ei./ Bordeiași fără gîrlici,/ Tu mă faci să viu p-aici/ Desculț și fără opinci./ Bordeiași întunecos,/ Mult îmi ești de drăgăstos,/ Că mă faci să viu pe jos./ Întîi p-aici cînd veneam,/ Patru junci eu înjugam,/ Și acum nici unul n-am.../ Apoi venii și cu cai./ Dacă beui și mîncai,/ Numa-n cămașe plecai!/ Vai, maica mea, ce-ncăpui,/ Că și căciula-mi băui/ Și de basmu mă făcui!” (Anton Pann, Muntenia)

   Comunitatea – lumea, hărăzită soartei, destinului cu sorocul, norocul, binele ori răul ei Comunitatea arhaică era așezată întru frumos, gătită întru cântec, curgătoare întru armonie. Cântarea populară a țâșnit ca izvorul rece, cristalin, albastru-argintiu de munte, ce astâmpără setea, întărește sănătatea, oglindește chipul, cuminecă sufletul, dă inimii dor și dorului folclor.

   Cântarea populară se revărsa peste zările senine ale țăranului patriarhal, ca murmurul fântânii, ca legănarea firului ierbii, ca privirea întinsă peste țărmurile neasemuitei frumuseți a Satului, unde voia bună, munca pe ogor, umorul, râsul în șezătoare, chiotul pe câmp, fluieratul tinerilor îndrăgostiți, atingeau cu aripi de chihlimbar catifeaua parfumată a florilor ispititoare...

      „Satule, grădină dulce,/ Din tine nu m-aș mai duce./ De mirosul florilor,/ Și dragul feciorilor./ De mirosul la o floare,/ De dragul la șezătoare.” (Gh. Cernea, Com. Dăișoara-Brașov, de la Maria Custură)

   „Cîte flori sînt pe pămînt,/ Toate trec la jurămînt./ Numai floarea soarelui/ Șade-n poarta raiului,/ Face loc sufletului/ Și odihnă trupului./ Dară floarea macului/ Șade-n poarta iadului/ Și tot crește și-nflorește,/ Multe suflete-amăgește./ Amăgi-m-ar și pe mine,/ Că-s un om cam slab de fire./ N-are Dumnezeu în lume/ Nici un folos de la mine./ Cît pe lume-aș mai trăi,/ Nimărui n-aș folosi.” (M. Friedwagner, Suceava, de la Olimpia Mitrofan)

   „Cîte flori sînt pe pămînt,/ Toate merg la jurămînt,/ Numai floarea soarelui și cu spicul grîului/ Și cu vița vinului/ Stau în poarta raiului/ Și judecă florile,/ Ce-au făcut miroasele?/ Ele spun săracele:/ -A venit Brumar ăl mic/ Și nu ne-a făcut nimic/ A venit Brumar ăl mare/ Și ne-a uscat din picioare./ Și-a dat o ploaie cu vînt,/ Ne-a pus spicul la pămînt./ Și-a dat o ploaie cu soare,/ Ne-a sculat iar în picioare!” (Ceaușanu-Fira-Popescu, Com. Făurești-Vîlcea, de la Zina St. Diaconescu)

   „Doamne, nu da nimănui/ Ca mie și codrului./ Codrului i-ai dat verdeață,/ Mie jale pă viață;/ Codrului i-ai dat bujor,/ Mie jale pînă mor;/ Codrului i-ai dat zmincele,/ Mie mi-ai dat dor și jele.” (Emilia Comișel, Com. Cerișor, Hunedoara, de la Vinca Maria)

   Copilăria cu leagănul divin al mamei și cu dumbrava fermecată a mirificului ei tărâm

   Mama copilăriei odorului ori vlăstarelor sale și-a țesut cântecul de leagăn din ființa sa angelică, din astralul ochilor de cer, din părul de soare sau de pădure, legănat peste umerii diafani ce sprijină trupul de amforă, ori de Diană, unde chicotește suav, gângurește, pruncul - Mugurele de Dumnezeu, legănat de brațele mlădioase ale rugii de foc, la sânul doldora de dor.

   Mama, pruncul și copilăria în Patria de Dor a Profetului Zamolxes și-a Mântuitorului Hristos – DACIA Mare, s-au zămislit ca o Troiță încrustată în stihuri și ferecătură de aur, ca o Doină ce-și ridică Dorul, deasupra Ciocârliei, care zugrăvește cu trilul ei serafic marginile albastre ale cerului, încrustând arhangheli de lumină peste aurora tămâioasă a curcubeului valah.

   Cu cântul serafic, cu leagănarea de catifea a luminii, cu fiorul iubirii absolute, sub pâlpâirile de Auroră boreală  a fost alintat și Coconul dumnezeesc de Fecioara MARIA – Maica Domnului.

   „Nani, nani,/ Puiu mamii./ Haide, pește/ De mi-l crește;/ Și tu rață,/ De-l răsfață;/ Și tu știucă,/ De mi-l culcă;/ Și tu somn,/ De mi-l adormi;/ Și tu crap,/ De-l ia de cap;/ Și-l aruncă-ntr-un vîlcel,/ Ca să doarmă frumușel.” (Gr. G. Tocilescu, Roșiorii de Vede, cules de Christian N. Țapu)

   „Nani, nani,copiliță,/ Draga mamii garofiță,/ Că mama te-o legăna/ Și pe față te-o spăla/ Cu apă de la izvoare,/ Ca să fii ruptă din soare./ Nani, nani, drăguliță,/ Crește ca o garofiță./ Să fii naltă, trestioară,/ Albă ca o lăcrămioară,/ Blîndă ca o turturea/ Și frumoasă ca o stea!” (Vasile Alecsandri, Moldova)

   „Nani, nani, puișor,/ culcă-mi-te mititel/ Și te scoală măricel;/ Să te duci cu oile,/ Pe câmpu cu florile;/ Să te duci cu vacile,/ Pe coasta cu fragile;/ Să te plouă ploile,/ Să-nflorești ca florile.”(Teodor.Bălășel, Com.Ștefănești-Argeș)

   „Jucați paparudele,/ Să pornească ploile,/ Să umple pătulele,/ Paparudele!/ Să plouă cu ciurele,/ Ciurele, dîrmonele,/ Să umple pătulele,/ Să se verse ploile,/ Să se umple gîrlele,/ Ca să crească florile,/ Paparudele!/ Joacă fata lui Matei,/ Cu cercei de brebenei,/ Cu salbă de ghiocei,/ Să pornească ploile,/ Să crească bucatele/ Paparudele!/ Joacă, joacă, fa Marie,/ La toamnă bișag să fie,/ Cară o sută și-o mie,/ Să-mi de-a și mie și ție,/ Paparudele!/ Haidea, haidea, fa Marie,/ La toamnă bișag să fie,/ Paparudele!” (T. Bălășel, Com. Ștefănești, Argeș)

      Codrul de Argint cu pădurea lui de Aur în ținutul de basm al Daciei Mari

      „CODRU-I FRATE CU ROMÂNUL!”, așa grăia aurit dacoromânul universal, valahul cosmic, sfântul preacurat al ghiersului românesc, Mihail Eminescu, expresie ce semnifică nașterea prin Voia, prin Dragostea și prin Facerea divină, deodată a Omului pelasg și a Codrului ancestral.

    Codrul fiecărui tărâm dacoromân din cele patru puncte cardinale-regale ale Daciei Mari și-a avut dincolo de scena de luptă pentru Neam, Mame înțelepte, Eroi, Martiri, Mărturisitori, Sihaștri, Sfinți, Profeți, Haiduci, Artiști, Rapsozi, Poeți, Cântece, Tradiții, Doine și Legendele sale.

     Nu putem spune astăzi, că mai avem Codru, Pădure, Aurul verde, cu aurul, argintul, platina, safirul ori perla lor, de limbă, cântec, obiceiuri, străbuni, legende, doine, fiindcă progeniturile proletarilor cocoțați fraudulos pe spinarea poporului creștin și lipitorile Ocultei, le-au supt, le-au sfâșiat, le-au tăiat, le-au cărat, le-au vândut, după ce ne-au furat decenii de-a rândul...

   Astăzi, nu numai că nu mai avem Codru, de fapt nu mai avem nici o bogăție naturală: nici aur, nici petrol, nici gaze, nici munți, nici ape, nici pământ, nici soare, nici țară, fiindcă ne-au luat strămoșii, ne-au stârpit voievozii, elita ortodoxă naționalist-creștină, au corupt ierarhii bisericii...

   Nu mai avem trecut!      Nu mai avem prezent!      Nu vom mai avea nici viitor!

   BINE CĂ NU NE-AU FURAT ȘI CERUL SFÂNT AL STRĂBUNILOR ȘI STRĂMOȘILOR NOȘTRI!

   Profetul Neamului nostru dacoromân – Mihail Eminescu, nu s-a revoltat cu gândirea sa, n-a luptat cu viața sa și nu și-a jertfit sângele său curat, numai pentru vremea sa, ci și pentru vremurile care au urmat și care urmează.

    „Azi, cînd fraza lustruită nu ne poate înșela,/ Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?/ Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară,/ Prea făcură-ți neamul nostru de rușine și ocară,/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,/ Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!/ Da, cîștigul fără muncă, iată singura pornire,/ Virtutea? e-o nerozie; Geniul? O nefericire.//... Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,/ Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,/ La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;/ Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă,/ Qintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă,/ Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/ Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.../ Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!/ Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,/ În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie,/ Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.// Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,/ Unde spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte,/ Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri/ Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri.../ Și apoi în sfatul țării se adun să se admire/ Bulgăroi cu ceafă groasă, grecotei cu nas subțire (lângă alte seminții... n.a.);/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!/ Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi!/ Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/ Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,/ Toți se scurseră aicea și formează patrioții,/ Încît fomfii și flecarii, găgăuții și gușații,/ Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii acestei nații!// Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!/ I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!/ Și această ciumă-n lume și aceste creaturi/ Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pîn-și numele tău ...Țară!//... Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” 1Mai,1881. (Mihai Eminescu, Scrisoare III, ciclul Poezii, Editura Pentru Literatură, București – 1965)          

     „Codrule, codruțule,/ Deschide-ți cărările/ Să-mi duc supărările;/ Căci acasă/ Nu mă lasă/ Dorul mîndrei arzător,/ Ci mă face călător.” (I.G. Bibicescu, Vîlcele-Covasna)

   „Spune, mîndră,/ Spune, dragă,/ Codru de ce-ngălbenește,/ Voinic de ce-mbătrînește?/ - Codrul de zăpadă multă,/ Voinic de inimă ruptă;/ Codrul de zăpadă grea,/ Voinic de inimă rea.” (Bîrseanu-Jarnik, Ardeal)

   „Constantine Balucele/ Leagă calul de zăbrele,/ Și-i dă fîn cu floricele/ Și-l adapă-n covățele/ Și ia-n mînă două mere,/ Vin la mama de mă cere./ De m-a da, de nu m-a da,/ Scrie-n carte că-s a ta./ Pe fereastră m-oi fura/ Și-oi veni la dumniata./ Și-om fugi-n Moldova mică,/ Mămuța n-a ști nemică./ Și-om fugi-n Moldova mare,/ Mămuța nu ne-a cătare./ După ce ne-om depărta,/ La soare ne-om încredința,/ La lună ne-om cununa./ Este-un popă-ntre molizi/ Ce cunună pe fugiți;/ Este-un popă între fagi/ Ce cunună pe cei dragi./ Popa-i om bun și vioi,/ Ne-a cununa și pe noi./ După ce ne-om cununa,/ Eu straiele mi-oi lua./ Mi-oi lua straiele mele/ Și le-oi pune-n trăsurele,/ Și le-oi duce-ntre hotară/ Și le-oi dare foc și pară./ Și le-oi dare foc să ardă,/ Toate mamele să vadă./ Să vadă și mama mea/ Că eu m-am dus de la ea!” (S. Fl. Marian, Bucovina)

   „Pădure, dragă pădure,/ Nu mă m-ai spune la nime/ C-am vărat o vară-n tine./ Las să mă spuie frunza,/ Că ea mi-a ținut umbra;/ Să mă spuie ramurile,/ Că ele-mi știu dorurile.” (Horia Teculescu, De pe Mureș și Tîrnave)

   „Pe dealul Feleacului,/ Merg carele Iancului./ Nu merg cum merg carele,/ Strălucesc ca soarele./ Carul merge-mpiedicat,/ Iancu merge supărat/ Pentr-un hoț de împărat/ Boii-s cu coarne de ceară,/ Om ca Iancu nu-i în țară;/ Boii-s cu coarne de spume,/ Om ca Iancu nu-i în lume;/ Boii-s cu coarnele verzi,/ Om ca Iancu nu mai vezi!/ Sună codrul și răsună,/ Sună codrul, nu-i minciună,/ Căci carele Iancului/ Pe drumul Feleacului/ Merg sclipind ca soarele,/ Și la boi coarne de ceară,/ Nu-i viteaz ca Iancu-n țară!” (Cîntecele Iancului, Transilvania)

   „Jele-i, Doamne, cui  și cui,/ Jele-i, Doamne, muntelui/ De armele Iancului./ Că le plouă și le ninge/ Și n-are cine le-ncinge,/ Că cine mi le-a avut/ Mi-a pus fața la pămînt,/ Dar n-a pus-o să-nflorească,/ Ci-a pus-o să putrezească!” (Cîntecele Iancului, Transilvania)

   „Floricica bobului,/ Rău îi șede codrului,/ Fără glasul cucului/ Și urma voinicului.” (Ceaușeanu-Fira-Popescu, Com. Făurești-Vîlcea, de la Petru Bălănoiu)   

   Cucul – simbolul Primăverii și heraldul păsărilor măiastre în Țara Soarelui răsare

   Cucul – pasăre solitară, tenorul Codrului, cu foșnire caldă, gingașă, cu înșiruire duioasă de diamantic refren, cu slovă nobilă de menestrel, cu penajul dezmierdând adierea de vânt, ce-mprăștie pe ramuri și împrejur, dimineți de argint, amiezi de aur și înserări rubinii de azur.

   „Cântă Cucul, bată-l vina,/ de se-aude-n Bucovina./ Cântă Cucu-ntr-un brăduț/ de se-aude-n Cernăuți!/... Cântă Cucu-n țara-ntreagă/ și-n Basarabia dragă./ Cântă Cucu pe-o safiră/ și-n Basarabia martiră!”

      „Sus, mai sus, în vîrf de nuc/ Cînt-un puișor de cuc;/ Și-așa cîntă de frumos,/ De pică frunza pe jos./ Dar mai jos pe-o rămurea/ Cîntă și o turturea;/ Și-așa cîntă de cu jale,/ De pică frunza pe vale./ Și mai jos la rădăcină,/ Cîntă o mierlă bătrînă;/ Și-așa cîntă de-ngînat,/ De stă codrul tot plecat.” (Nicolae Lighezan, Com. Sasca-Montană, Caraș- Severin, de la Dumitru-Mita Gropșan)

   „Foaie verde trei alace,/ Fă-mă, Doamne, ce mi-i face;/ Fă-mă pasăre de-argint/ Cu aripile de vînt,/ Ca să zbor/ Unde mi-i dor/ Și să trag/ Unde mi-i drag!” (Bîrseanu-Jarnik, Transilvania)

   „Pe deasupra casei mele/ Trece-un stol de rîndunele;/ Dar nu-i stol de rîndunele,/ Ci sînt dragostile mele,/ Care m-am iubit cu ele/ Din tinerețele mele.” (Mihai Eminescu, Din culegerile sale de literatură populară)

   „Cucule, cucuțule,/ Vara vii, vara te duci,/ Mă mir iarna ce mănînci!/- De-aș mînca iarna pămînt,/ Tot viu vara să vă cînt./ De-aș mînca frunze de fag,/ De-aș bea apă din sfîrleag,/ Tot cînt codrului cu drag!” (Mihai Eminescu, Din culegerile sale de literatură populară)

   Murgul – camaradul de drum, de dor, luptă, de codru al voinicului, haiducului valah

   Murgul huțul, lipițan, tarpan dobrogean, pur sânge arab ori carpatin are o istorie lungă, o poveste frumoasă, care vine din genele omenirii. El a fost camaradul marilor regi, împărați, crai, voievozi, principi valahi, al prințeselor-amazoane, al fecioarelor dacice, al cneghinelor și boieroacelor de mai târziu, al marilor comandanți de oști, al temerarilor haiduci, al bravilor păstori de oi. Acest Murg faimos s-a hrănit cu jar, ca să-l ducă la izbândă pe Harap Alb, azvârlindu-l cu copitele în prăpastie pe spânul pistruiat... Acel superb Roib legendar a înclinat de multe ori cumpăna biruinței stăpânului său, trecând apa și focul vâltoarei luptelor, săpând groapa eroului ori martirului său și deseori sacrificându-se pentru a salva viața viteazului drag.

   Steaua Murgului a ajuns atât de sus și de strălucitoare, încât purtându-și crucea alături Ostașii-Sfinți a urcat Icoană în Cer, alături de ei, ca Sf. M. Mc. Gheorghe, Sf.M.Mc. Dimitrie ș.a.

   Calul nostru carpatin a fost emblema strălucitei Cavalerii Române, de faimă mondială. Falnicul bidiviu înaripat a fost tainicul veghetor al poveștilor de dragoste și nu rareori i-a purtat în spate pe cei doi îndrăgostiți, după ce junele în regalul său port popular a furat-o pe Cosânzeana lui pe fereastra casei ei.

   Despre Cal, deci, numai admirație!

    „Eu cînd zic: mă duc, mă duc!/ Se strîng mîndrele buluc/ Și mă-ntreabă un mă duc./ Eu le spun: la Cîmpulung,/ Să-mi aleg un cal porumb,/ Scurt în gît și lung în trup,/ Cum e bun de haiducit./ Mă-ntreabă de vin diseară,/ Eu le spun: la primăvară!/ Ele plîng de se omoară;/ Eu le spun: la sfînt Ilie!/ Ele plîng să mă mîngîie.” (Ceaușeanu-Fira-Popescu, Com. Făurești-Vîlcea, de la Marin Vasilescu)   

   „Foicică de pe lac,/ Du-mă, roibule, pribeag,/ C-oi mînca frunză de fag/ Și-oi iubi ce mi-o fi drag./ Du-mă, roibule,-n colnic,/ Să port arme de voinic/,/ Du-mă, roibule,-n păduri,/ Să port arme de panduri./ Foicica cîmpului,/ Greu e drumul muntelui,/ Dar mai gre e sărăcia,/ Duce-mi-s-ar pe pustia!/ Haide, roibule, mai tare,/ Du-mă colo-n codrul mare,/ Să mănînc frunză de fag,/ Să iubesc ce mi-o fi drag.” (G. Dem. Teodorescu, Com. Valea Lungă-Prahova, culesă de la un lăutar)

   „Frunzuliță foaie lată,/ Murgule cu coama roată/ Și cu coada retezată,/ Tu să-mi calci din peatră-n peatră,/ Să bei apă stricorată/ De la mîndra de la poartă./ Cînd oi zice-o dată: hăi!/ Să sari patruzeci de văi/ Și patruzeci de vîlcele,/ S-ajung la mîndrele mele./ Și să mai sari o vîlcea,/ S-ajung la mîndruța mea,/ Care m-am iubit cu ea/ Din copilăria mea.” (I. I. Ciuncanu, Com Strîmba-Gorj, de la Vasile Vlădoianu)

   „Foaie verde ruguleț,/ -Ndeamnă-ndeamnă, murguleț,/ Ca s-ajungem la Cerneți,/ La mîndra cu părul creț,/ De frumoasă, n-are preț,/ -N dragoste ține-un județ/ Cîte flori pe Jii la vale,/ Toate-s la mîndra pe poale;/ Cîte flori pe Jii în jos,/ Toate-s la mîndra pe șorț./ Fă-ți, murgule, coama roată/ Și mai zbori cu mine-o dată/ Pînă la mîndra la poartă./ Fă-ți, murgule, coama creță/ Și mai zbori cu mine-o dată/ Drept la mîndra la fereastră.” (N. I.Dumitrașcu, Oltenia)

   „Ș-o foiță odoleanul,/ Pîn-să sui la mîndra dealul,/ De trei ori potcovii calul./ Nu e vina calului,/ Nici a potcovarului,/ Ci e vina mîndrii mele,/ Că și-a pus casa-n vîlcele./ - Spusu-ți-am, mîndră, ți-am spus,/ Să nu-ți pui casa prea sus;/ Nici în dealul florilor,/ Să fii dragă tuturor;/ Ci mi-o pune pe vîlcea,/ Să fii numai draga mea.”  (Ceaușeanu-Fira-Popescu, Com. Făurești-Vîlcea, de la Petrache Smarandache)

   „A trecut bădița dealul,/ Îi cunosc mersul și calul;/ A trecut bădița șesul,/ Îi cunosc calul și mersul./ Calu-i sur, bădița sur,/ L-aș blestema, nu mă-ndur;/ Calui alb, bădița alb,/ L-ași blestema și mi-i drag.” (Bîrseanu-Jarnik,...)

    Stihiile – semne sufletești

   Stihiile apar în funcție de stările sufletești ale omului, de speranța sau deznădejdea lui, de împlinirea sau eșecul său, de extazul sau agonia sa, de flacăra inimii sau gheața sufletului...

   „Bate vîntul, iarba pică,/ Dorul mîndrei rău mă strică;/ Bate vîntul, iarba crește/ Dorul mîndrei mă topește.” (I. Pop Reteganul, De pe Someș)

   „Aseară vîntul bătea,/ Badea-n brațe mă strîngea./ De-ar fi bătut vîntul mult,/ M-ar fi strîns de m-ar fi rupt./ Vîntul bate-ncetinel,/ El mă strîngea frumușel.” (Gh. Cernea,Com. Mateiaș-Brașov, de la Ileana Dorobanțu)

-„Ce te legini, plopule,/ Fără ploaie, fără vînt,/ Cu vîrful tot la pămînt?/ - Da cum nu m-oi legăna,/ Dacă mi-a trecut vremea/ Și-a venit iarna cea grea!/ Vîntul bate vălurele/ Și-mi aduce dor și jele/ De pe unde-s păsărele./ Vîntu-mi bate nădușit,/ Frunza-mi pică la pămînt/ Și mă lasă amărît;/ Vîntu-mi bate cam domol,/ Păsările se duc stol/ Și mă lasă amărît./ De mă clatin la pămînt,/ Făr de ploaie, făr de vît!”(Tudor Pamfile, Com. Țepu-Galați) 

   Singurătatea -  axa solitară a vieții

   Singurătatea se cuibărește uneori pe la casa celui care, frământat de griji, apăsat de nevoi, împovărat de încercări se împuținează în credință, slăbește în nădejde și se desprinde de ancora vieții, de marele și divinul ei izvor – Dragostea de Dumnezeu și Iubirea de Patrie și de Neam.

   „Foicica macului,/ Jelui-m-aș și n-am cui./ Să mă jelui vîntului,/ Vîntului, crivățului?/ Bate vîntul,/ Arde cîmpul,/ Îmi lasă jalea și gîndul./ Jelui-m-aș cîmpului,/ Cîmpului și drumului,/ Dar mi-e cîmpul pustiit,/ Tot de jalea mea pîrlit./ Jelui-m-aș drumului, Drumului pustiului, Dar nici el n-are putință,/ Chinul meu n-are credință./ Jelui-m-aș codrului,/ Codrului voinicului./ Codrul are frunza verde,/ Și pe mine nu mă vede,/ Nu mă vede, nu mă crede./ Foaie verde măr pitic,/ Nu mai zi, flăcău, nimic!/ N-ai pierit cît ai fost mic,/ Dar, acum, cînd ești voinic?” (G.Dem. Teodorescu, Muntenia, de la Petrea Crețu Șolcan)

   Folclorul  – Ancestrala – Artă pură – Poezia populară este un univers de cântec curat, sublim, limpede, cu incantații celeste și cu mireasmă de pământ în care se revarsă fiorul și frumusețea Creației divine, prin sacrul cerului și cosmogonia profană a pământului, de nuanța unei liturghii naturale, în ipostaze felurite: ceremoniile vieții naturale de la naștere până la trecere, cele împletite în frumosul naturii, nimbul dragostei, aprinderea revoltei, ceremoniile agrare etc.

   Folclorul ca artă pură este izvorul ancestral care a dat semnificație Vieții de la patriarhatul ei până în prezent și poate chiar și în viitor.

   Fascinați de folclor au fost marile noastre genii și personalități: Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Dem. G. Teodorescu, Anton Pann, Maria Tănase, Ioana Radu, Radu Ștefan Demetrescu Gyr, Cicerone Theodorescu, Constantin Brăiloiu, Emilia Comișel, Ciaușeanu Fira-Vîlcea, Andrei Bîrseanu, Ion Pop Reteganul, Mathias Friedwagner ș.a.

   Ovidiu Papadima (1909-1996), marele filolog creștin-ortodox, eseist, istoric literar, cronicar literar, folclorist, colaborator al celebrei reviste GÎNDIREA, a alcătuit o Antologie de aur a poeziei populare sub genericul, „CU CÎT CÎNT, ATÎTA SÎNT” , Ed. Minerva, București-1987)

                                           GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

      15 Februarie – 2023     Ziua națională a lecturii