In
memoriam: Iancu Gheorghe
Am auzit de dânsul încă din primii ani de
la venirea mea ca preot în Malovăț. Lumea vorbea cu mult respect de ,,nenea
Iancu” sau, pur și simplu, de ,,Neamț”. Ușor-ușor am aflat mai multe. Era
originar din Malovăț. Mama îi provenea din Bârda, din familia Garaiac. Plecase
demult în Germania. În Malovăț păstrase casa părintească, o amenajase cu
strictul necesar, ca să aibă un trai cât de cât civilizat. Venea în fiecare
vară în Malovăț și-și petrecea concediul în căsuța sa. Am vorbit puțin cu
dânsul, fiindcă era un om rezervat, prudent, greu îi câștigai încrederea.
Cea mai grea problemă pentru nenea Iancu
era apa. Trebuia să care cu găleata de la oarecare distanță și asta nu-i
convenea. Plătea câte o vecină să-i aducă apă, dar asta nu era o soluție. A
studiat cu atenție împrejurimile satului, a reflectat atent, a făcut planuri și
socoteli și până la urmă a hotărât să facă o investiție importantă. A forat
undeva în marginea satului, unde era un izvoraș de apă abia vizibil, a introdus
niște tuburi uriașe și a făcut acolo rezervor. A pornit apoi cu șanțuri și
conducte și a adus apa acasă la dânsul. A fost de acord să se racordeze la
rețeaua nou construită de dânsul toți cei din
mahalaua unde era casa dumnealui. Pentru prima dată se putea vorbi de
apă la robinet în Malovăț. Pentru materialele consumate pentru rezervor și
rețea nu a pretins nimănui nici un ban; pentru lucrările efectuate a plătit
cinstit pe fiecare muncitor. Erau oameni din sat, pe care-i plătea cu ora. La
noi se obișnuia plata la zi, el plătea la oră și plătea ,,boierește”, așa că
toți erau mulțumiți.
A venit Revoluția și nenea Iancu a revenit
în România cu ajutoare pentru satul lui. Erau haine și medicamente pentru
dispensarul comunei. Le-a adus cu un tir până la Hunedoara. De acolo trebuiau
transportate cu o mașină până la Malovăț.
Fiindcă aveam o mașină mai mare, un ARO,
notarul comunei, regretatul Manolea Emanoil, m-a rugat să fac eu acest oficiu.
Am stabilit cu domnul Iancu toate
detaliile privind călătoria de-a doua zi. Mama a pregătit mâncarea pentru noi.
A fript o găină la cuptor, a făcut o pâine pe vatră, a mai pus un caș proaspăt
la pachet și alte mărunțișuri. În dimineața stabilită am pornit la drum cu
Domnul Iancu. Am mers vorbind până la Hunedoara și înapoi. Domnul Iancu era curios să știe multe
și de toate cu privire la învățătura ortodoxă. Parcă am fost la un examen tot
timpul. Erau întrebări subtile, venite din partea unui om citit, cu o cultură
religioasă solidă. Mă minunam de câte știa dumnealui și de câte dorea să mai
știe. M-am minunat, când am aflat că fusese muncitor, mecanic dacă nu mă înșel.
Pentru o asemenea poziție socială erau impresionante cunoștințele religioase pe
care le avea și nelămuririle sale.
Am vizitat împreună Mânăstirea Lainici. A
văzut că sunt interesat de o carte, Urmarea lui Hristos, de Giovani Papini.
I-am vorbit despre carte, dar nu mi-am permis s-o cumpăr, fiindcă era foarte
scumpă pentru buzunarul meu. Mi-a cumpărat-o dânsul și mi-a spus s-o țin ca
amintire de la dumnealui.
Undeva, pe traseu, ne-am retras pe o
poiană și am pus masa. El a mâncat din cea adusesem eu de acasă. Mânca cu o
poftă, pe care n-o înțelegeam atunci. Avea și dânsul mâncare la ,,traistă”. Tot
felul de cutii și cutiuțe, cu tot felul de bunătăți. Dumnealui n-a gustat din
acelea, dar pentru mine au fost un deliciu, fiindcă nu mai văzusem așa ceva.
Azi găsesc asemenea preparate chiar și în magazinele din sate, dar nu le cumpăr
și nici nu-mi place acea mâncare! Știu eu de ce!
Am încărcat mașina cu haine și medicamente
și am pornit înapoi. Discuțiile au continuat, dar eu tot n-am avut vreme să-l
întreb, spre exemplu, pe Domnul Iancu cum de a ajuns el în Germania Federală,
și-a dus și familia cu sine, s-a stabilit acolo, dar vine în fiecare vară,
singur sau cu familia, la Malovăț, unde
stă cel puțin o lună. Înainte de 1989
era de neconceput un asemenea comportament. Și, totuși, lui i se permitea!
A mai trăit câțiva ani, dar nu ne-am mai
întâlnit. Abia după moartea sa am aflat de la o rudă a lui din Malovăț că, în
Germania, era pastor în cadrul unui cult neoprotestant![1]
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Iancu Gheorghe, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XVI (2017),
nr. 355, pp. 4-5; în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, vol. IX, 2018,
pp. 533-535.
PASARILE
DE NOAPTE
-
Parintele Ilie Cleopa -
Minune preaslavita a întelepciunii si a
puterii nemarginite a Ziditorului se vede la pasarile cele de noapte, care
noaptea se hranesc, si pe întuneric în loc de lumina îl au, precum sunt
huhurezii, bufnitele si altele multe de acest fel. Deci, de la pasarile ce vad
la întuneric si la lumina orbesc, sa ne mutam cu gândirea la înteleptii
veacului de acum, care se îndeletnicesc numai cu întelepciunea cea desarta, ca
asemenea sunt cu huhurezii si cucuvelele, care puternica au vederea noaptea,
iar dupa ce straluceste soarele, se întuneca si orbesc, caci si aceia cu
întelepciunea cea desarta prea iute catre vederea desertaciunilor sunt
iscusiti, iar la întelepciunea cea adevarata si duhovniceasca si la întelegerea
luminii celei adevarate ce vine de la Duhul Sfânt, sunt cu totul întunecati si
orbi.
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. 5: Minunile lui Dumnezeu din lumea vietuitoarelor , p. 49-53
ROADE
PARGUITE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Vazând roadele bine coapte, lucratorul de
pamânt sârguieste sa le culeaga, ca sa nu sufere vatamare: si Tu, Mântuitorule,
îi culegi pe cei alesi, care cu dreptate se ostenesc.
Iar noi, cei lenesi si slabi cu voia,
staruim în învârtosarea noastra si roada noastra ramâne întotdeauna nepârguita,
fiindca nu ne hotarâm sa ne ostenim, fara a ne cruta pe noi însine, ca sa ne
pârguim în faptele cele bune si sa fim adunati pe drept în jitnita vietii.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 86-87.
Cărămida
Un
tânăr, care era un om de bază în firma sa, conducea noul său Jaguar cu destulă
viteză, într-o regiune ce nu avea un renume prea bun.
Era atent ca nu cumva vreun copilaș să-i
iasă brusc în față dintre mașinile parcate. La un moment dat, crezând că a văzut
ceva mișcându-se, a încetinit. Dar în loc să vadă vreun copilaș, o cărămidă a
lovit cu putere ușa laterală a Jaguarului său. A frânat brusc și dând înapoi,
s-a îndreptat spre direcția din care fusese aruncată cărămida.
Vădit înfuriat, a sărit din mașina sa și a
prins un băiețel care se găsea în apropiere. L-a îmbrâncit și lipindu-l cu
spatele de o mașină parcată, a țipat la el: „De ce ai făcut asta? Și cine ești
tu? Cine te crezi? Asta e o mașină nouă și cărămida ce ai aruncat-o i-a făcut o
pagubă serioasă. De ce ai făcut-o?”.
Băiatul, ca să se apere, i-a spus: „Vă
rog, domnule, vă rog!!! Cer iertare, dar nu am știut ce altceva să fac… Am
aruncat cărămida, fiindcă nimeni nu oprea”.
Cu lacrimile curgându-i pe obraji,
băiețelul a arătat spre locul aflat în spatele unei mașini parcate. „Este
fratele meu. Căruciorul lui pentru invalizi s-a răsturnat pe trotuar, iar el a
căzut din cărucior. Însă eu nu pot să-l ridic”.
Băiețelul a cerut de la tânăr: „Ați putea
să mă ajutați, vă rog, să-l pun înapoi în scaunul său? Este lovit și este prea
greu ca să-l ridic singur”.
Șoferul a rămas ca trăznit… A încercat
să-și revină, apoi l-a ridicat repede pe băiatul invalid în căruciorul său,
după care a luat un șervețel și a curățat în grabă rănile băiatului. Dintr-o
privire și-a dat seama că rănile erau doar la suprafață și că aveau să se
vindece repede.
„Vă mulțumesc!… Dumnezeu să vă
binecuvinteze!” a spus plin de recunoștință băiețelul acelui străin. Șoferul,
tulburat, privea pe băiat cum împingea căruciorul cu fratele său pe trotuar,
mergând spre casă.
S-a întors la Jaguarul său după mult timp.
Paguba pricinuită mașinii nu era mică, dar tânărul niciodată nu a dus mașina la
reparat. A lăsat-o special ca să-i aducă aminte de următorul mesaj:
„Să nu-ți trăiești viața atât de repede,
încât să-l silești pe celălalt să-ți arunce o cărămidă, ca să-ți atragă
atenția”.
Dumnezeu șoptește în sufletele noastre și
vorbește inimilor noastre. Uneori, când nu avem timp să-L ascultăm, ne aruncă
cu câte o cărămidă…
Și atunci rămâne la alegerea noastră dacă
să ascultăm sau nu…
Valentina
Despre Valentina Gârlă din Iaşi s-a auzit
până departe, în ţară şi străinătate. S-au scris cărţi şi articole despre
dânsa, a participat la diferite emisiuni televizate, participă la întâlniri cu
publicul, altfel spus, trăieşte în mijlocul lumii şi al evenimentelor.
Valentina s-a născut într-o familie
numeroasă. Nenorocirile nu au ocolit-o nici în ani copilăriei, ba dimpotrivă,
au marcat-o pentru tot restul vieţii. Un accident stupid i-a cauzat pierderea
vederii pentru tot restul vieţii. Se părea că totul este pierdut, că va ajunge
o cerşetoare oarecare, aşa cum sunt mulţi. Dar n-a fost aşa. Fetiţa aceea era o
luptătoare. Nu s-a dat învinsă şi Dumnezeu a ajutat-o să fie şi o învingătoare.
Nu s-a lăsat pradă deznădejdii. Cu eforturi, pe care numai Dumnezeu le ştie,
şi-a dezvoltat alte simţuri şi organe de simţ. Aceasta a făcut ca azi să ajungă
o adevărată vedetă.
Valentina a început încă din copilărie să
vadă cu ochii săi interiori. Ştia exact ce se petrece în jurul său, cât şi la
distanţe foarte mari, depăşind astfel cu mult pe cei pe care aveau vederea
perfect sănătoasă. Valentina citea lucrurile şi oamenii. Le descifra trecutul,
prezentul şi viitorul, le descoperea tainele şi bolile, gândurile şi leacurile.
Uşor-uşor, lumea a înţeles că are de-a face cu un adevărat fenomen. Copilăria
şi tinereţea au însemnat pentru Valentina muncă de rob, asprimea vieţii până la
insuportabilitate, umilinţă şi lacrimi. Handicapul de care suferea fizic îi
cauza o suferinţă psihică mult mai mare. Dar nu s-a lăsat învinsă!
Capacităţile sale paranormale au continuat
să se dezvolte, făcând-o pe Valentina tot mai căutată. Au început să-i bată la
poartă medici şi miliţieni. Valentina ştia ca nimeni altul să pună diagnostice,
să indice leacuri, să descopere infractorii.
Se părea că e o biruitoare. Părea numai!
Nenorocirile nu o ocoleau. În urma unei suferinţe necruţătoare, soţul a rămas
imobilizat la pat pentru tot restul vieţii, iar unicul copil s-a stins…!
Şi totuşi…, Valentina a găsit puterea
necesară să meargă mai departe, să nu se dea înfrântă. Şi-a continuat
activitatea în spitale şi pe unde era nevoie de dânsa. Şi era multă nevoie,
fiindcă era şi multă suferinţă în lume. Suferinţă trupească şi sufletească! Iar
dânsa nu putea să rămână indiferentă la aceasta. Uita propriile suferinţe şi se
dedica alinării suferinţei celorlalţi. Înainte de ’89 se vorbea în şoaptă de
Valentina. După aceea, existenţa ei n-a mai fost un secret. Vestea ei s-a dus
până departe, aşa că cei de la NASA au invitat-o în SUA, ca să-i testeze
capacităţile paranormale pe care le avea.
La o discuţie pe care am avut-o cu
Valentina în particular şi apoi într-o emisiune TV, am fost uimit în primul
rând de modestia şi de seninătatea acestei femei. Zâmbetul ei încurajator dădea
speranţă şi celor fără de speranţă. Nu uita niciodată să-i îndrume pe toţi spre
credinţă puternică în Dumnezeu, singurul Doctor adevărat. Radiografia pe
fiecare de la cap până la picioare şi-i spunea ce boli a avut, ce boli are şi
ce primejdii îl pasc în viitor. Dincolo de aceasta, le vorbea de bolile
sufleteşti, de patimile şi apucăturile fiecăruia, de pericolele ce-l aşteaptă.
Totul era exprimat într-o pitorească limbă românească presărată de regionalisme
moldoveneşti. Nu accepta să i se spună „Doamna Valentina“. Replica ei era
dezarmantă: „- Când m-am botezat, mi-a pus numele Valentina, nu Doamna
Valentina!“.
Era îngrozită de câtă meschinărie
sufletească „vede“ în oameni, în aura lor. Credea cu tărie în posibilitatea de
redresare morală a societăţii româneşti.
Pretutindeni era asaltată de cei care
aveau nevoie de ajutorul ei. Lucrul acesta te uimea. Eram obişnuiţi să vedem
nevăzătorii la colţul străzii cerşind ajutorul trecătorilor. Iată că Valentina
a ajuns în situaţia de a i se cerşi ajutorul de cei consideraţi de societate
„întregi“. Discuta cu oameni învăţaţi şi oameni simpli cu uşurinţă, deşi a
absolvit doar clasa I-a…! Aşa cum s-a spus în repetate rânduri, Valentina este
un fenomen![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Valentina, în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XIII (2002), 24-25 aug., p. 5; în vol.
Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 80 – 82.
ADANCUL
BUCURIEI ADEVARATE
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Întocmai ca un fulger ce lumineaza
camarile ospatului, facând sa para jalnica-a facliilor lumina, asa ai stralucit
si Tu într-al meu suflet pe neprins de veste, în vremea celor mai adânci trairi
de bucurie ale vietii. Si dupa luminarea Ta fulgeratoare, cât de lipsite de
culoare, întunecate si nalucitoare pareau a fi acele bucurii. Sufletul meu spre
Tine nazuieste.
Slava Tie, hotar si tarmurire a celei mai
înalte nazuinte omenesti!
Slava Tie pentru neostoita noastra
însetare dupa împartasirea cu Dumnezeu.
Slava Tie, Celui Ce ai însuflat în noi
nemultumirea de cele pamântesti;
Slava Tie, Celui Ce cu razele Tale cele
mai gingase ne-ai învesmântat.
Slava Tie, Celui Ce stapânia duhurilor
întunericului ai surpat si ai osândit spre nimicire orice rau;
Slava Tie pentru aratarile Tale, pentru
fericirea de a Te simti si de a vietui cu Tine.
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 129-130
LICARIREA
TABORULUI
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
De ce oare zâmbeste faptura întreaga în
zilele de praznic? De ce oare atunci se revarsa în inima o minunata usurare, cu
nimic dintre cele ale pamântului asemanatoare, si însusi vazduhul altarului si
al bisericii se face purtator de lumina. Aceasta e adierea harului Tau, aceasta
e licarirea luminii Taborului; atunci si cerul si pamântul, pe Tine
laudându-Te, Îti cânta: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”,
p. 133
Părintele
Galeriu
S-a
stins părintele Galeriu! A fost ca o făclie, care a ars intens, revărsând în
jur lumina şi căldura, mângâind, încurajând, dând speranţe! S-a stins un mare
preot, un mare predicator, un mare Duhovnic, un mare profesor. L-a plâns
familia, l-au plâns enoriaşii, l-au plâns foştii săi studenţi, l-a plâns o
ţară. Toţi îl cunoaştem din diverse împrejurări şi îi păstrăm un respect
profund, o dragoste curată. Era ca unul drag din familiile noastre. Când aveam
prilejul să-l ascultăm vorbind, predicând, fie la biserică, fie cu prilejul
nenumăratelor conferinţe, pe care le ţinea prin ţară, fie cu prilejul
emisiunilor de la radio sau televizor, încetam orice activitate, puneam
zăbăluţă oricărui gând străin. El era ca un magnet: atrăgea toţi ochii şi toată
atenţia asupra sa. Era, la un moment dat, alături de părintele Stăniloae,
personalităţile cele mai credibile ale Bisericii Ortodoxe Române. Pentru ei îi
iertai pe toţi!
Eram student la Teologie în Bucureşti,
când a venit acolo ca spiritual. Această funcţie echivala cu cea de pedagog în
învăţământul preuniversitar. Auzeam de dânsul că fusese preot la biserica
„Sfântul Vasile” din Ploieşti şi acolo se ducea lumea puhoi, ca să-i asculte
predicile. Unii ziceau că fusese luat forţat de acolo şi adus la facultate pe
„linie moartă”, ca să nu mai stânjenească propaganda ateistă. Era aşa cum îl
ştim cu toţii: un bătrân cu barbă şi plete bogate, cu privire blândă dar
scrutătoare. Treizeci de ani l-am tot văzut după aceea şi n-am surprins vreo
schimbare în înfăţişarea dumnealui.
Aveam în facultate şi un alt spiritual,
părintele Ştefan Alexe. Dânsul era un om cult, format în şcolile germane, fost
preot în Germania, gata oricând să te ajute dacă erai la nevoie, gata să te
sfătuiască, dar necruţător cu indisciplinaţii. Pentru mulţi era o adevărata
teroare: scădea notele la purtare, tăia bursele, exmatricula, chema părinţii.
Când a venit părintele Galeriu, nu ne
venea a crede că un spiritual poate să fie şi altfel. Părintele Galeriu era un
om cult, dar reuşea să se apropie de sufletul nostru adolescentin. Nu cred că a
dat vreo sancţiune vreunui student vreodată. Cel mult, dojenea cu vorba, dar în
aşa fel încât mustrarea îţi pătrundea în adâncul fiinţei şi nu o uitai poate
tot restul vieţii. Mustrarea lui era ziditoare, parcă te scula din mormânt.
Chiar avea o expresie pentru cei ce întârziau la rugăciune ori biserică: „-
Scoală-te, Lazăre!”.
Pe dânsul îl puteai găsi oricând gata
să-ţi asculte păsul, să-ţi înţeleagă durerea, necazul. Îţi citea sufletul ca pe
carte, fără să-i spui o vorbă. Privea o fotografie şi-ţi vorbea minute în şir
despre calităţile sau defectele persoanei respective, fără a fi văzut-o
vreodată. Era un psiholog subtil, care înţelegea oamenii şi viaţa mai bine ca
oricare altul. Suferea cu fiecare. Foarte rar l-am văzut bucurându-se, zâmbind.
Parcă era săpat în piatră chipul său.
Citate din Sfânta Scriptură, din Sfinţii
Părinţi, din lucrările oamenilor celebri ai lumii erau ceva firesc, veneau pe
buzele dumnealui cu o naturaleţe dezarmantă. Citea mult literatură teologică
străină şi în predicile sale folosea materialul cules în mod magistral. Când
vorbea dânsul, sâmbătă seara, la Vecernie, în special, la biserica „Sf.
Ecaterina” a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, venea lumea ca la Paşti. Nu
lipseau studenţii. Se dusese vestea de predicile sale şi veneau oameni de
credinţă, minţi subţiri, dar şi inimi pioase să-l asculte cu aviditate. Şi
aveau ce să audă!
Înainte de a predica, părintele Galeriu
îngenunchea în altar, îşi răzima capul de Sfânta Masa şi se ruga să-i dea
Dumnezeu cuvânt cu putere multă. Şi Dumnezeu îi dădea cu prisosinţă. Îşi
începea predicile fie cu voce suavă, plecând de la istorioare simple, pe
înţelesul tuturor, fie „ex abrupto”, cu voce puternică, aproape strigată, care
făcea să îngheţe orice şoaptă şi orice mişcare. Vocea lui urca sprintenă până
la bolţile bisericii, de multe ori până la porţile cerului, trăgând după dânsa
pe cei doritori de înălţare; vocea lui cobora alteori, gravă, îngrijorată,
tremurată, până în adâncurile iadului, smulgând de acolo pe cei împotmoliţi şi
rătăciţi. N-am văzut apostoli decât în icoane, dar cred că părintele Galeriu
era un apostol al lui Hristos rătăcit în vremurile noastre, la cumpăna de
veacuri şi de milenii.
În centrul predicii sale era întotdeauna
Hristos, cu Jertfa şi Învierea Sa; cuvântul lui crea, zidea şi răscumpăra. Teza
sa de doctorat în teologie, Jertfă şi Răscumpărare, nu semăna cu nimic altor
teze pentru obţinerea acelui grad. Părintele Galeriu trăia ceea ce scria, trăia
ceea ce spunea. Fiecare cuvânt îi era ca un copil. Retrăia prin el şi avea
grijă să nu-i scape oricum şi fără rost. De multe ori poetul Ioan Alexandru,
alt magistral orator al Bucureştiului, era anunţat cu surle şi chimvale că
vorbeşte la o anumită oră la Ateneul Român, ori la Muzeul Literaturii, dar la
acea oră Ioan Alexandru se afla în biserica „Sf. Ecaterina”. Nu pleca de acolo
până nu-i auzea predica părintelui Galeriu şi nu-şi reîncărca bateriile din
„electricitatea”, din forţa spirituală, pe care bătrânul o răspândea şi o
împărtăşea tuturor.
L-am avut profesor de Teologie
Fundamentală. Acolo era magnific. Uita de noi cei din sala de curs, iar noi
uitam de noi înşine. Discursul lui nu semăna cu cursurile celorlalţi profesori.
Nu era didacticist, scolastic, sec, rece, distant, academic, ci dimpotrivă,
Părintele Galeriu analiza aspectele profunde ale existenţei cu competenţa unui
savant, dar ştia să le expună pe înţelesul tuturor cu măiestria unui orator de
elită. Orice întrebare sau nedumerire a noastră putea să constituie începutul sau
miezul unei noi prelegeri. Nu ştiu dacă se conducea după programe, nu ştiu dacă
îşi structura cursul după metodele didactice propriu-zise; ştiu doar că abia
aşteptam să vină orele dumnealui, abia aşteptam să-l auzim, să-l vedem. Ne
umplea sufletul de bucurie mare, nemărturisită în cuvinte, a descoperirii, a
cunoaşterii adevărului.
Poate că cei care ar fi vrut să scrie o
carte de Omiletică, de Catehetică, de pastorală n-ar fi trebuit să meargă în
biblioteci să consulte bibliografii de specialitate, ci ar fi trebuit să stea o
vreme în preajma părintelui Galeriu, ca să cunoască „pe viu” ce înseamnă să fii
preot şi predicator.
Ca preot era mare, ca om avea slăbiciunile
sale. Era un om hăituit, un om cu frica intrată în oase. Puşcăria îşi lăsase
amprenta adânc asupra sa. Am constatat aceasta, în momentul în care i-am spus
că am auzit vorbindu-se la radio „Europa liberă” de inginerul Galeriu, care
fugise în străinătate. L-am întrebat dacă nu cumva este fiul său. A tresărit
înfricoşat, s-a speriat de-a binelea, a ezitat puţin, apoi a răspuns evaziv,
diplomatic: „- Neamul românesc e mare, copile! Sunt mulţi cu numele acesta în
Țara Românească!”
Dacă până atunci îi fusesem ucenic
apropiat, de atunci simţeam că mă ţine oarecum la distanţă.
După Revoluţie l-am văzut vorbind,
asemenea părintelui Stăniloae, în balconul Universităţii cu prilejul istoricei
adunări a „golanilor”. Mulţimea îl asculta înfrigurată şi-şi zămislea în suflet
speranţa unor vremuri noi.
Deşi vârsta îşi spunea în mod evident
cuvântul, nu pregeta să călătorească prin ţară, acolo unde era chemat, să
vorbească mulţimilor, asemenea Sfinţilor Apostoli de altădată.
Se spune că într-o zi călătorea cu trenul
spre Timișoara. În compartimentul în care se afla dânsul a urcat o doamnă
oarecare. Când l-a văzut îmbrăcat preot, cucoana a început să toace ca o meliță
tot ceea ce învățase pe la ,,Ștefan Gheorghiu” sau la vreo școală de partid cu
privire la rolul muncii. Mereu repeta cu obstinație: ,,- Munca l-a creat pe om!
Dacă n-ar fi muncit, omul ar fi și azi animal!”
Părintele Galeriu a tăcut, lăsând-o să-și
termine ,,muniția”. Când ea s-a oprit,
socotind că l-a făcut zob pe ,,popa” din fața ei, Părintele Galeriu a replicat
calm: ,,- Și boul a muncit, cucoană, de milioane de ani și tot bou este!”
Femeia a rămas fără grai. Nu se așteptase la așa afirmație. Până la Timișoara
s-a așternut liniștea în compartiment. Pe peron, Părintele se îndrepta spre
ieșire. Cineva l-a prins de mână. S-a întors. Era femeia ,,filozoafă” din
compartiment. Cu glas sfios i-a spus: ,,- Vă rog să mă iertați, părinte!” ,,-
Dumnezeu să te ierte! Să mergi să te spovedești!” A făcut semnul binecuvântării
asupra ei și a plecat mai departe. Acesta era Părintele Galeriu!
S-a sfârşit după o grea suferinţă fizică
şi a plecat în împărăţia Celui Mare şi Veşnic, pe Care L-a iubit şi L-a slujit
cu credinţă toată viaţa!
Dumnezeu să te ierte, iubite părinte![1]
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
[1] „Datina”, Tr. Severin, XIV (2003), 3482 (6-7 sept.), p. 3; 3483 (9
sept.), p. 3 în ,,Telegraful român”, Sibiu, an. CLI(2003), nr. 20-32(1-15
aug.), pp. 1-2; în vol. Urme, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, pp. 274
– 277.
MAMA
SI COPILUL
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
O mama buna îsi creste copilul în cântec
sfânt si rugaciune. Acestea sunt primele daruri pe care o mama, o femeie
crestina, le poate face copilului ei. Cântecul de leagan si rugaciunea,
murmurate usor, linistesc si dezvolta în firea noului nascut sentimente nobile
si curate. Mama si copilul sunt doua fiinte care nu pot fi despartite. Cine nu
cinsteste pe mama întristeaza si raneste adânc pe fiul mamei. Cine iubeste pe
fiu aduce cea mai mare bucurie mamei. Asa este în viata noastra a tuturor. Asa
este si în viata cea dumnezeiasca, în viata cea cereasca.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
68-69.
Cum
să ne păstrăm sănătatea sufletului și a trupului
-
Sfântul Teofan Zăvorâtul -
Înfrânarea patimilor este mai bună decât
orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii... Aţi solicitat tratament. Iată
tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de
bucurie...
Sănătatea nu depinde numai de hrană, ci
cel mai mult de liniştea sufletească. Viaţa în Dumnezeu, desprinzându-se din
valurile lumii, umbreşte cu pace inima, iar prin aceasta ţine şi trupul tot în
stare de sănătate. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în
mod radical sănătatea. Postul şi, în general, viaţa trăită în post sunt cel mai
bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi înflorirea ei.
A vă păstra sănătatea este o datorie.
Păstraţi-o! Căci şi cei sănătoşi trebuie să se gândească la moarte. Ea este în
spatele tuturor şi fiecare trebuie să se întoarcă mai des la gândul: iată, vine
moartea!
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi
înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, pp. 281-282)
Pr.
Prof. Mircea Chialda
Era profesorul de Vechiul Testament și
Limba ebraică, dar și rectorul
institutului. Cred că era un om obosit, plictisit, copleșit de activitățile
administrative. Îi era lehamite să predea, mai ales Limba Ebraică. Cred că
limba respectivă era un coșmar și pentru dânsul, că pentru studenți…! Mai
târziu am răsfoit o gramatică a Limbii Ebraice a poetului Ioan Alexandru, care
o preda la Universitatea din București. Mda! Era un manual după care puteai să
înveți. Se vedea că era scris de un om care cunoaște materia pe care o predă și
știe s-o facă accesibilă. La Vechiul
Testament venea rar. Mereu se iveau alte treburi mai importante!
Omul acela mi-a dat impresia că este pus politic în funcția respectivă, că nu-i
place ceea ce face și că vrea să se scape de obligațiile de serviciu și să
plece acasă. Nu l-am văzut niciodată slujind ca preot la vreo slujbă. Cred că
purta reverenda mai mult din obligație, pentru că nu avea ce se face.
Ceea ce mi-a trezit repulsie, a fost
patima lui pentru fumat. Cea mai mare parte din timp avea țigara aprinsă în
mână. De altfel, mâinile sale erau galbene de tutun. Fie că era în cabinetul
doctoranzilor, fie pe coridoarele facultății, trăgea din țigară fără perdea.
Studenții și doctoranzii străini, știindu-i patima, îi aduceau drept ,,peșcheș”
țigări Kent și băuturi fine, în special Whisky. Și el nu refuza pe nimeni!
Am învățat de mic, de la părinții mei, că
unui preot trebuie să-i spui ,,Sărut-mâna!” Așa am învățat apoi în seminar. La
facultate, neștiind cutumele de acolo, i-am zis Părintelui Chialda ,,-Sărut
mâna!” într-o zi, când l-am întâlnit pe
coridor. Mi-a replicat nervos: ,,- Ce, nene, sunt cucoană?!” Am rămas blocat.
Mai târziu, când am conspectat colecțiile
revistelor bisericești centrale și câtorva eparhiale ca să le realizez
bibliografiile, am observat cu ușurință că Părintele Chialda era aproape absent
din paginile lor. Câteva articole au reprezentat ,,opera” lui științifică. Mda!
Părintele Chialda a fost unul dintre
profesorii de la care am învățat cum nu trebuie să fiu ca preot!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
MILOSTENIA
-
SF. CLEMENT ROMANUL -
Bună este milostenia ca pocăinţă pentru
păcat, mai bun este postul decât rugăciunea, iar milostenia decât amândouă,
„dragostea apoi acoperă mulţime de păcate“ (I Petru, 4, 8) şi rugăciunea din
conştiinţa bună izbăveşte de moarte. Fericit va fi tot cel care va fi aflat
desăvârşit în (toate) acestea, căci (mai ales) milostenia aduce uşurare.
IMPULSUL
TICALOS
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Sa presupunem ca numai odata în întreg
cursul existentei mele am avut un impuls ticalos, de moment, spre crima. Pâna
când nu voi alunga aceasta idee din inima mea printr-un act de cainta, ea va
ramâne în mine ca o pata întunecata cu neputinta de ascuns. ,,Caci nimic nu
este acoperit care sa nu se descopere, si nimic ascuns care sa nu fie cunoscut”
(Luca 12, 2).
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea –
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 93.
Prof.
Alexandru Elian
Demult am vrut să scriu despre profesorul
meu Alexandru Elian, dar n-am putut. O personalitate prea complexă pentru a fi
cuprinsă în cele câteva rânduri din articolul de faţă. O fire robustă şi fizic
şi intelectual, cum n-am prea avut ocazia să văd multe în viaţă. Ne preda la
facultate Bizantinologia. Îl vedeam pe stradă. Era înalt, potrivit de gras, cu
privirea întotdeauna îndreptată cu mult mai sus de linia orizontului, pierdut
în gândurile sale. Când îl salutam, tresărea surprins, înclina uşor capul şi saluta
cu un zâmbet fugar. La cursuri vorbea liber. Totul la el părea ca o depănare de
amintiri. Îi era atât de familiară materia predată, încât părea un bunicuţ ce
le spune copiilor poveşti cu feţi frumoşi. Dintr-o materie seacă, plină de nume
şi de date făcea o istorie plină de viaţă, cu problematizări şi picanterii, cu
caracterizări de personaje, cu multe, multe istorioare plăcute şi pline de
farmec din viaţa bizantină. Reuşea să reînvie o lume demult apusă, iar mintea
noastră de tineri realiza un film extraordinar al acelor vremuri, fiindcă
regizorul avea tact de maestru şi ştia cum să conducă acţiunile. Cursul
propriu-zis (suportul de curs) era la bibliotecă: un dosar cu cca. 20-30 de
pagini dactilografiate pentru fiecare semestru. S-ar fi crezut că este cel mai
uşor curs, dar nu era deloc aşa.
Spre deosebire de ceea ce ni se spunea în
sală, cursul era
stufos şi plin de informaţii. Dacă l-ai fi
învăţat pe dinafară
pentru examen, erai departe de a afirma că
eşti pregătit la Bizantinologie. Profesorul Alexandru Elian avea metoda lui de
examinare. Făcea bilete rareori, probabil când i se cerea în mod expres de
către conducerea facultăţii. În mod obişnuit venea la examen fără bilete. Când
îţi venea rândul, numai ce-l auzeai: „- Ia spune tu, drăguţă, ce ştii mai
bine!“ Studentul îşi alegea o personalitate, o perioadă din istoria bizantină.
„- Foarte bine, foarte bine, ia spune ce ştii!“ Spuneai într-un minut sau două
ceea ce citisei în curs, după care tăceai. „- Ha, ha, ha, drăguţă, apoi
împăratul… este o somitate în istoria bizantină. Dacă te-ai fi dus la
bibliotecă şi ai fi citit cartea lui cutare şi a lui cutare ai fi aflat…“ Şi
începea să spună multe şi de toate, încât examenul fiecăruia se transforma
într-un nou curs. Dădea note mici şi le cântărea îndelung, după criterii numai
de el ştiute.
Profesorul Elian era secretar la Academie,
la Institutul de Studii Sud-Est-Europene. Era apreciat în lumea istoricilor ca
un cărturar de mare calibru. Şi el ştia asta. Avea o mândrie a lui rar
disimulată. Când îi spunea câte un student că la limba greacă, spre exemplu, a
învăţat ceva deosebit de ceea ce ne spunea dânsul la un moment dat, profesorul
Elian trecea la tablă, scria în greacă cu o uşurinţă uimitoare, făcându-ne să
credem că e grec din tată-n fiu, iar la urmă ne spunea: „- Drăguţă, dacă va
zice cineva că este altfel, să-i spui că profesorul Elian ţi-a spus aşa!“
Aşadar, „magister dixit!“
A scris extrem de puţin în viaţă. Doar
câteva articole şi studii formează opera lui. Puţine, dar acelea sunt căutate
cu sfinţenie de istorici. Părerea lui Elian într-o problemă de istorie era
literă de Evanghelie pentru ceilalţi. Nu am găsit pe unul până acum care să
aibă curajul să-l contrazică pe profesorul Elian în probleme de istorie. Fusese
secretarul lui Nicolae Iorga în tinereţe. Am stăruit mult de dânsul în
corespondenţa ce-am purtat-o după facultate, ca să-mi dea câteva pagini cu
amintiri despre Nicolae Iorga pentru volumul ce nu l-am definitivat nici azi,
dar n-am reuşit să-l conving. Mereu amâna, mereu se scuza, dar la lucru nu
trecea.
Nu şi-a făcut ucenici. Era omul atât de
absorbit de studiile sale, încât vrea un ucenic cel puţin tot atât de pregătit
ca dânsul. Nici nu s-a căsătorit, tocmai pentru a se putea dedica în întregime
ştiinţei.
Nu toţi studenţii erau încântaţi să aibă
un asemenea profesor. Corigenţele şi repetenţiile din cauza Bizantinologiei
erau multe şi asta îl făceau antipatic celor mai mulţi dintre studenţi. Se
spune că într-un an, când mai mulţi erau ameninţaţi cu corigenţa, i-au pus
studenţii gând rău. L-au urmărit şi au văzut la ce adresă locuieşte. Au dat
telefon la salvare: „- Alo, sunt profesorul Elian şi am infarct. Vă rog să
veniţi urgent să mă luaţi la spital de la adresa cutare…!“ În câteva minute a
venit salvarea. Au sunat la uşă. Aveau şi targa. Profesorul a ieşit mirat. I-au
spus că s-au prezentat să-l ducă la spital. „- Dar eu sunt perfect sănătos,
drăguţă!“ A trebuit să plătească salvarea pentru anunţ eronat. Supărat, a lăsat
jumătate din studenţi corigenţi. Cazul a ajuns până la patriarhul Justinian.
Acesta l-a chemat şi i-a spus: „- Domnule profesor, noi facem preoţi, nu
somităţi în Bizantinologie!“ Cu chiu cu vai, a mai trecut din ei până la urmă.
Profesorul Alexandru Elian impune prin
cultură, eleganţă, seriozitate, sobrietate. Cel care l-a cunoscut pe dânsul
ştie că a cunoscut un Om, un profesor adevărat. De câtva timp s-a stins din
viaţă, dar pentru toţi foştii lui studenţi se identifică cu însuşi obiectul
predat: Bizantinologia. El parcă venea din însăşi lumea bizantină, de la curţile
împărăteşti de la Constantinopol, suveran desăvârşit al materiei predate, om cu
maniere imperiale, meditând, competent şi grav, la curgerea vremii şi
civilizaţiilor. Istoric şi filozof al istoriei şi al vieţii deopotrivă,
mulţumindu-se cu puţin în plan material, dar nelimitat în cel spiritual,
Profesorul Elian ne-a rămas un punct de reper major în formarea noastră, a
zecilor de generaţii ce i-am fost studenţi cândva[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Alexandru Elian, în ,,Datina”,
Tr. Severin, an. XII (2001), nr. 2969(28-29 aug.), p. 5; nr.
2970(30 aug.), p. 5; în vol. Piscuri și
prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 216 – 218.
ILUMINATUL
STRADAL
-
Sfantul Inochentie al Odessei -
Lumina harului nu se aseamana cu lumina
întelepciunii pamântesti care, ca lumina lampilor de strada, lumineaza în
vremea noptii, dar nu încalzeste deloc, nefiind în stare a da viata nici macar
unui firicel de iarba. Dimpotriva, unde straluceste harul lui Hristos, acolo
întreaga fiinta a omului se schimba si ajunge într-o asa stare, precum natura
în vremea primaverii. Atunci însusi omul simte ca se petrece ceva neobisnuit cu
el, ca se apropie de un fel de înnoire si regenerare.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 42
TEMNITA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un om este zavorât în temnita,
ferecat în lanturi, palid si uscat de tot. De la temnita aceasta stramuta-ti
mintea la temnita vesnica a iadului, în care vor fi închisi cei osânditi pentru
faradelege si în veci nu vor mai vedea lumina. De aceea, caieste-te pentru
pacatele tale, ca sa nu ajungi si tu în acel loc al schingiuirii.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 72
Un oltean de elită
Despre fraţii Dură auzisem în seminar.
Pretutindeni erau apreciaţi la superlativ, atât de profesori cât şi de elevii
mai mari, care-i cunoscuseră. Terminaseră cu media 10 seminarul de Craiova, iar
Facultatea de Teologie din Bucureşti îi trimisese să-şi completeze studiile şi
să-şi dea doctoratele în străinătate. Erau gemeni sub toate aspectele, doar
după prenume se deosebeau…
Peste ani mi-a fost dat să-l cunosc
personal pe unul dintre cei doi gemeni, părintele Ioan Dură. Era preot la Haga,
în Olanda, pe atunci şi ne-am întâlnit la Patriarhie în Bucureşti. Ne-am
împrietenit repede şi cred că prieteni vom rămâne pentru tot restul vieţii. S-a
născut la Fedelşoiu în Vâlcea, fiu al cântăreţului bisericesc Vasile Dură.
Primul doctorat în teologie şi l-a luat la Facultatea de Teologie din Atena,
apoi al doilea la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii din Louvain,
Belgia. Este primul român care a luat titlul de doctor la Louvain!
A fost hirotonit preot în 1980 şi numit la
Parohia Română nou înfiinţată din Olanda. Acolo s-a străduit să construiască o
biserică. Tot acolo a scos, timp de aproape 20 de ani, o revistă, „Mărturie
ortodoxă“, foarte apreciată de specialişti din ţară şi de peste hotare pentru
conţinutul său bogat în materiale de istorie şi teologie, cât şi pentru
atitudinile foarte curajoase ale părintelui Dură. Din 1983 a fost numit şi
preot la Bruxelles (Belgia), continuând să slujească în paralel şi la Parohia
de la Haga. Începând din 1988 a fost primul profesor de religie ortodoxă
acreditat la şcolile de stat din Belgia (clasele I-XII).
Soţia părintelui, doamna prof. Cristina,
este de origine greacă şi predă engleza la un liceu din Bruxelles. Împreună se
ocupă se creşterea şi educaţia celor şase copii ai lor. Cei mai mari sunt deja
studenţi la Universitatea din Oxford (Anglia)!
Părintele Ioan Dură a fost mereu un
protestatar şi un oltean plin de curaj. Înainte de 1989 a protestat la forurile
internaţionale cerând intervenţia acestora pentru oprirea urgentă a demolării
bisericilor, fapt care a dus la oprirea salariului ce-l primea din ţară. Nu
l-au suspendat din funcţie, fiindcă era prea cunoscut şi putea deveni periculos
prin valul de proteste ce le-ar fi cauzat pedepsirea sa mai severă. A scris mai
multe cărţi şi le-a publicat în ţară şi în străinătate, nenumărate articole în
publicaţii din Europa şi America. Participă la numeroase congrese, simpozioane
şi sesiuni ştiinţifice, teologice şi ecumenice din diferite ţări. Colaborează
la reviste de specialitate, teologice şi istorice din România, studiile sale
fiind menţionate la loc de cinste în bibliografiile istorice ale României. A
fost ales membru ori în foruri de conducere ale unor instituţii, asociaţii şi
organizaţii de renume precum Societatea belgiană de studii bizantine,
Societatea belgiană de studii neo-elenice, Comisia naţională mixtă pentru
dialogul pastoral dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă din Belgia,
Societatea de studii canonice din Boston (SUA), PAX Cristi, Asociaţia culturală
„I. Rizesi“ din Lemesos (Cipru), Fundaţia culturală „Antim Ivireanu“ (Rm.
Vâlcea) şi altele.
Dorinţa părintelui Ioan Dură, mărturisită
prietenilor apropiaţi este aceea de a se reîntoarce în ţară, de a sluji la o
parohie într-un oraş cu tradiţie culturală, eventual de a preda la o Facultate
de Teologie. Toate acestea pentru a-şi ajuta copiii să se apropie de România,
pentru a nu-i lăsa să se îndepărteze pentru totdeauna de neamul românesc. Din
păcate, nimeni nu l-a înţeles, iar forurile româneşti, care ar fi avut putere
de decizie în acest sens, rămân surde şi nepăsătoare la dorinţa atât de firească,
de sinceră şi de nobilă a unui om de cultură, a unui oltean de elită. E trist!
E dureros de trist![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Un oltean de elită, în ,,Datina”,
Tr. Severin, 2001, 16 mart., p. 6; în vol.
Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 163 – 165; în vol. Urme, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011,
pp. 200 – 202.
Unde
duce grija exagerată pentru bunurile pământești
Cine pune preţ peste măsură, nepotrivit, pe
lucrurile stricăcioase, acela Îl dispreţuieşte pe Însuşi Dumnezeu şi
dispreţuieşte sufletul său nemuritor, care a fost zidit pentru Dumnezeu, pentru
Cer, pentru nemurire, pentru veşnica vedere duhovnicească a slavei lui Dumnezeu
şi a fericirii veşnice.
Ce nevrednică de sufletul omenesc, cel zidit
după chipul lui Dumnezeu, este orice împătimire pământească, ce-l surpă şi îl
ferecă de pământ şi de stricăciune ca să nu se înalţe la Dumnezeul său, Izvorul
Cel dintâi și Viața Veşnică, și îl desparte de Dumnezeu şi îl face străin de
El! Cât de zavistnic este ochiul omenesc, care doreşte să pună stăpânire pe
întreaga lume şi pizmuieşte pe cei ce stăpânesc bunătăţile pământeşti, chiar
dacă are şi el îndestul din ele! Ce batjocorire a firii sale duhovniceşti, ce
trebuie să tindă spre bunătăţile duhovniceşti şi veşnice!
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre
tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 80-81)
Raceala
Sufleteasca
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
Copiii primesc primele „raceli”
duhovnicesti prin ferestrele deschise ale simturilor parintilor lor. Chiar din
leagan îi copiaza pe parinti. De aceea si parintii trebuie sa lupte cu râvna
sa-si îndeparteze patimile.
Sfantul
Paisie Aghioritul, Mica filocalie, traducere de Parintele Victor Manolache, Ed.
Egumenita, Galati, 2009, p. 28
Prințesa
Diana
Buna-cuviință ne-a făcut să privim cu
prudență elogiile exagerate ce s-au adus unor personalități din zilele noastre.
Știm cu toții ce a însemnat cultul personalității în varianta românească și
acum, la mai mulți ani de la explodarea baloanelor de săpun, ne întrebăm cum a
fost posibil să ne pierdem capul atâția dintre noi în tot felul de manifestări
grotești, ce aveau drept scop preaslăvirea unui semen de-al nostru. Omul
perfect este un ideal greu de atins și nu cred că vreodată cultul
personalității, în formele pe care noi le practicăm în secolul nostru, va
desemna cu adevărat omul perfect.
Lady Diana a trecut dincolo. Greu de
crezut, dar adevărat. Ne obișnuisem cu ea pe ecranele televizoarelor, pe foile
revistelor și ziarelor. Ei i se adresau cele mai elogioase aprecieri. Ea era
socotită cea mai frumoasă femeie din lume, cea mai inteligentă, cea mai bogată.
Ea avea cea mai mare popularitate, ea era ,,vip”-ul zilei. Publicațiile găseau
un adevărat deliciu în a prezenta, pe pagini întregi, cele mai nesemnificative
elemente din viața și activitatea acestei femei. În reportajele în care apărea,
totul era perfect. Fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare zâmbet sau privire erau
studiate, atent regizate. O celebritate a lumii ivită prompt în topurile
specifice și, după o atât de scurtă vreme, dispărută pentru totdeauna.
Dianei i s-au exacerbat meritele, dar i
s-au minimalizat defectele. Ba uneori și acestea i-au fost prezentate drept
merite incontestabile. Realitatea rămâne însă ceea ce este, iar o analiză
lucidă și obiectivă a faptelor ne va reliefa aspecte mai puțin comentate din
viața acestei femei.
Viața i-a oferit totul. A beneficiat de
calități fizice, pe care puține femei le au la un asemenea nivel: frumusețe,
inteligență, distincție; a ajuns soția viitorului rege al unuia dintre statele
cele mai puternice ale lumii. Puține femei pot spera la o asemenea poziție
socială. Avea bogăție fără seamăn. Avea familie, avea copii. Avea totul pentru
a fi fericită, pentru a atinge idealul feminității.
Diana nu s-a mulțumit cu atât. A vrut ceva
mai mult. Aventura pentru împlinirea unor pofte condamnate de orice morală a
lumii civilizate a făcut-o să părăsească totul și să-și croiască o altă viață.
Nu am ținut evidența amorezilor Dianei, dar, aflând, întâmplător, câte ceva despre
dânsa, înțelegem că și aleșii inimii ei erau alții, mereu alții. Până în
momentul fatal, Diana era tot într-o aventură. Soțul încă o mai aștepta, copiii
tot mai sperau s-o vadă venind acasă. Diana avea totul, dar nu avea frică de
Dumnezeu. Operele caritabile, făcute mai mult sau mai puțin publicitar, nu pot
acoperi păcatul. Dumnezeu este milostiv, este răbdător, dar este și drept. Se
va comenta multă vreme dacă moartea Dianei a fost un accident sau o crimă.
Credem că ea a fost o pedeapsă divină.
Diana a avut nota zece la majoritatea
aspectelor vieții ei, cu excepția moralei. Trist, dar adevărat!
Dumnezeu s-o ierte![1]
Pr. Al. Stănculescu-Bârda
[1] Prințesa Diana, în ,,Datina", Tr.
Severin, an. IX(1997), nr. 1945 (6-7 (sept.), p. 5; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda,
Lumini și umbre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1998, pp. 101-102; ed. a II-a,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc, 2013, pp. 100 – 101; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000,
pp. 265 - 267; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
88-89.
CORBUL
-
Sfantul Simeon din Dajbabe -
Întocmai precum în august un corb flamând
va mânca fie si o smochina, tot astfel un biet om va spune o minciuna într-o
împrejurare nedorita. Corbilor li se cuvine sa manânce carne, iar oamenilor, sa
spuna adevarul.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53.
Pentru
majoritatea oamenilor, acesta este un număr mare. Asta e tot.
Cu
toate acestea, în termeni procentuali, poate fi apreciat într-o dimensiune mai
gestionabilă uman.
Analiza rezultată este relativ mai ușor de
înțeles.
*Din acest total de 100%:*
-
11% sunt în Europa
-
5% sunt în America de Nord
-
9% sunt în America de Sud
-
*15% sunt în Africa*
-
60% trăiesc în Asia
-
49% locuiesc în mediul rural
-
51% locuiesc în oraș
-
12% vorbesc chineza
-
5% vorbesc spaniola
-
5% vorbesc engleza
-
*3% vorbesc arabă*
-
3% vorbesc hindi
-
3% vorbesc bengaleză
-
3% vorbesc portugheza
-
2% vorbesc rusă
-
2% vorbesc japoneză
-
62% vorbesc propria limbă maternă.
-
77% au casa proprie sau inchiriata.
-
23% nu au cazare.
-
21% consumă mai multe calorii decât este necesar
-
*63% pot mânca trei mese complete* .
-
15% sunt subnutriți, au mâncat ultima masă, dar nu au trecut la următoarea.
-
48% costul zilnic al vieții este mai mic de 2,00 USD
-
*87% au apă potabilă* .
-
13% nu au apă potabilă și/sau au acces doar la o sursă de apă contaminată.
-
*75% au telefoane mobile*
-
25% nu au
-
30% au acces la internet.
-
*70% nu se conectează* .
-
7% au primit studii universitare.
-
*93% nu au urmat facultatea* .
-
83% pot citi.
-
17% sunt analfabeti.
-
33% sunt crestini
-
*22% sunt musulmani*
-
14% sunt hinduși
-
7% sunt budiști
-
12% sunt de alte religii
-
12% sunt atei, fara convingeri religioase
-
26% au sub 14 ani
-
66% au murit între 15 și 64 de ani
-
*8% au peste 65 de ani* .
Daca ai casa ta (sau inchiriazi), mananci 3-6
mese complete pe zi si bei apa curata, ai un telefon mobil, poti naviga pe
internet si mergi la facultate, faci parte din micul *Grup Privilegiat* (tu
esti în categoria *Global Elite* de *mai puțin de 7%* din populația lumii).
În
condițiile actuale, *din 100 de locuitori ai planetei, doar 8 pot trăi sau
depăși 65 de ani.*
_Dacă ai peste 65 de ani, fii fericit și recunoscător. Bucură-te de viață, bucură-te de moment._
Dacă nu ai părăsit această lume înainte de
vârsta de 64 de ani, la fel ca cei 92% dintre oameni care au plecat înaintea
ta, ești deja binecuvântat în rândul umanității.
_Ai grijă de sănătatea ta pentru că nimănui nu-i pasă mai mult decât
ție!
Bucurați-vă de fiecare moment rămas și nu vă
plângeți.
Trăiește și ajută-ți vecinul!
*NOUA TUTUROR CELOR CARE AVEM INTRE 40-90:
_AICI CEVA SUGESTII SIMPLE SI UTILE PENTRU TOTI._*
*Verificați întotdeauna*:
👂🏾
*1* . Colesterolul
👂🏾
*2* . glicemie
👂🏾
*3* . trigliceride
👂🏾
*4* . tensiune arteriala
*Minimizează*:
😱
*1* . Sare
😱
*2* . Zahăr
😱
*3* . Alimente bogate în grâu
😱
*4* . Lactate
😱
*5* . Produse procesate.
*Mâncare necesară*:
📍
*1* . Legume
📍
*2*. Fructe
📍
*3*. apa
📍
*4*. Sport
*Trei lucruri pe care trebuie să încercăm să le uităm*:
👆🏿
*1* . Varsta noastra
👆🏿
*2* . Trecutul nostru
👆🏿
*3* . Plângerile noastre
*Trei lucruri esențiale*:
❤️
*1* . Rudele/Prietenii/Tovarășii Noștri;
❤️ *2* . Gândurile noastre pozitive;
❤️ *3* . O casa curata si primitoare.
*Trei lucruri de bază*:
🌹
*1* . Zâmbește mereu/Râzi
🌹
*2* . Fă o activitate fizică regulată în
ritmul tău
🌹
*3* . Verificați și controlați-vă
greutatea
*Șapte lucruri esențiale*:
🌹
*1* . Nu așteptați să vă fie sete pentru
a bea apă;
🌹
*2* . Nu aștepta să-ți fie somn pentru a
dormi;
🌹
*3* . Să nu așteptăm să fim obosiți să
ne odihnim;
🌹
*4* . Nu așteptați să vă fie rău pentru
a face examinări medicale;
🌹
*5* . Nu aștepta minunile pentru a avea
încredere în Dumnezeu;
🌹
*6* . Să nu ne pierdem niciodată
încrederea în noi înșine
🌹
*7* . Să fim pozitivi și să păstrăm
mereu speranța într-un mâine mai bun...
😍
👆🏿👆🏿👆🏿
din👆🏿👆🏿
_DACĂ AVETI PRIETENI ÎN ACEST GRUP DE VÂRSTA
*40-90* PE CARE ÎI IUBIȚI TRIMITEȚI-LE ACEST MESAJ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu