Divide
et impera: până când? - „Limba moldovenească” pe traseul politic
Moscova-Kiev-Tiraspol-Odesa (1)
Av.
Dr. Eugen Patraș, Vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu
Hurmuzachi”, Cernăuți
08
Februarie 2023
Minciuna
ridicată la nivelul politicii de stat, nu încetează a fi minciună.
Mișcarea națională din Republica Moldova
de la sfârșitul anilor ’80 a culminat cu Marea Adunare Națională din 27 august
1989, urmată, la numai patru zile de la decretarea, la 31 august 1989, de către
legislativul republicii, a limbii române ca limbă de stat și reintroducerea
alfabetului latin. Anii ’90 aduc, în sfârșit, eliberarea. Marea Adunare
Națională din 27 august 1991 declară Republica Moldova stat independent și
suveran.
Ulterior, Ziua Limbii Române a fost
oficializată și de către Parlamentul de la București, ca zi festivă, prin Legea
nr.53/2013.
Îmi amintesc bine prima aniversare a
Sărbătorii Limbii Române la Cernăuți, organizată în prima duminică din
septembrie 1990 de către Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”
în Parcul central (Grădina Publică de altădată), cu o sală arhiplină.
Sărbătoarea s-a încheiat cu o procesiune stradală, mulțimea condusă de
protopopul de Noua Suliță, părintele Dumitru Mândrescu din comuna Mahala, și
preotul-paroh din Corovia, Mihai Ivasiuc, îndreptându-se, cu portretul lui
Ștefan cel Mare în față și cu drapele tricolore, spre casa lui Aron Pumnul.
Președinte al Societății organizatoare era poetul Ilie T. Zegrea, iar eu eram
prim-vicepreședinte.
Astfel, a intrat în tradiția tinerei
Societăți pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” (înființată la 28 mai
1989), sărbătoarea „Limba noastră cea română”. Ucraina era încă republică
sovietică. A fost un eveniment extraordinar, expresie a entuziasmului general
care stăpânea inimile miilor de români bucovineni ieșiți în stradă, cu mult
curaj și cu mari așteptări, în acea perioadă de mari speranțe. Am simțit atunci
manifestarea supremă a dorinței de emancipare și afirmare națională, refulată
timp de o jumătate de secol de dictatură și umilință. Discursurile
electrizante, apelurile către autorități de a ni se face dreptate și nouă,
cântăreau, în acei ani, mai mult decât cântecul și dansul (importante și
acestea), care, încet-încet, au schimbat fața sărbătorii, folclorizând-o.
Acea primă aniversare a Limbii Române a
rămas în istoria recentă a comunității românești din nordul Bucovinei ca unul
dintre cele mai importante evenimente trăite de comunitatea românească din
ținut, alături de alte două acțiuni îndrăznețe, cu ieșire în stradă: pichetarea
Administrației Regionale de Stat din 17 septembrie 1991, la nicio lună de la
proclamarea independenței Ucrainei, când o mulțime de oameni a cerut dreptate
pentru limba română și tricolor (obținându-le pentru o o perioadă scurtă de
timp), și pichetarea din 17 octombrie 2017, în al 26-lea an de suveranitate a
Ucrainei, a aceleiași administrații, când lumea s-a adunat pentru a protesta
vehement împotriva art.7 din noua Lege a Educației din Ucraina, prin care,
contrar prevederilor constituționale (în special art.22 și 53), dar și
promisiunilor Kievului din prima etapă a independenței ucrainene, s-a restrâns
dramatic dreptul la educație în limba maternă.
Declarația drepturilor naționalităților
din Ucraina și Legea minorităților naționale, combinate cu valul descătușării
generat de perestroi-ka gorbaciovistă, dar și o mai mare deschidere din partea
autorităților de tranziție, ne dădeau speranța că, în foarte scurt timp,
găunosului internaționalism sovietic îi va lua locul egalitatea și echitatea
interetnică. Succesele din primii ani, concretizate prin deschiderea unor școli
și clase românești, trimiterea masivă de absolvenți ai școlilor medii la studii
în România, pelerinajele la mănăstiri, apariția presei libere, înființarea de
noi asociații culturale ș.a. ne întăreau convingerea că se poate și altfel.
Treptat, însă, se va contura tot mai mult
politica dreptății selective, unde “celorlalți” li se va rezerva dreptul de a
se „bucura” de vechiul statut al „fraților mai mici” și de a fi înghesuiți în
vechile tipare. Nici sloganele „toți egali, toți diferiți”, „unitate în
diversitate”, „multiculturalism european” nu-și vor prea găsi loc în spațiul
public oficial. Mai marii zilei nu vor înceta să sugereze sau chiar să afirme,
direct sau indirect, că în perioada sovietică în Ucraina a avut de suferit o
singură etnie, cea care acum este titulară, și că a fost nedreptățită doar o
singură limbă, care în prezent e limba oficială a țării. Ați auzit vreodată ca
autoritățile să spună clar și fără echivoc, că în regiunea Cernăuți au mai avut
de suferit și alții? Ați auzit vreodată ca un demnitar ucrainean să fi
recunoscut vreodată că majoritatea deportaților din regiunea Cernăuți, în anii
1940-1941, 1944-1945, au fost tocmai românii din fostele raioane Herța,
Hliboca, Storojineț și Noua Suliță? Am avut oare, noi, românii din Ucraina mai
puține motive, inclusiv morale, să ne așteptăm la o cu totul altă etnopolitică
a noului stat democratic ucrainean, comparativ cu cea stalinisto-sovietică?
După 31 de ani de independență ai Ucrainei
și la 31 de ani de când tot sărbătorim Ziua Limbii Române este firesc să ne
întrebăm: după mai mult de trei decenii de statalitate ucraineană se simte oare
mai confortabil limba română decât se simțea la data destrămării U.R.S.S.-ului?
Avem cumva mai multe motive să ne bucurăm de modul în care ea este tratată de
autoritățile de azi față de cum era tratată de autoritățile din ultimii ani ai
perestroicii lui Gorbaciov? Fiecare dintre noi este liber să răspundă așa cum
îi dictează conștiința, dar nimeni, decât doar cei robiți unor interese care
n-au de a face cu știința, cu realitatea sau cu propria conștiință, nu poate să
conteste faptul că speranțele firave din primii ani ai ultimului deceniu al
secolului trecut, legate de „noua democrație”, au sucombat lamentabil.
Noul cadru legislativ și noile politici
lingvistice, promovate cu o insistență demnă de altă menire, au spulberat orice
așteptări. Nici Constituția țării, nici obligațiile internaționale în domeniu
nu mai sunt luate în seamă. Mai e valabil oare art.13 al Tratatului privind
relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina încheiat în
1997? Răspunsul la această întrebare ni-l dau rezultatele politicilor efectuate
de statul ucrainean în cele trei decenii de suveranitate: reducerea la jumătate
a numărului de școli cu predarea în limba română, intensificarea atacurilor la
adresa comunității, percheziții și hărțuiri politice, subtilizarea cărților
românești din biblioteci, reactivarea moldovenismului politic devenit chiar mai
agresiv decât în vremea sovieticilor, accelerarea procesului de omogenizare
etnică a națiunii politice, imixtiunile directe și indirecte ale autorităților
în viața mediului asociativ românesc, iar pe alocuri și „îndrumarea” directă
etc.
Dacă imperiul austriac, după un secol de
stăpânire a Bucovinei, încă mai deschidea școli românești și ucrainene în
satele noastre, aproximativ proporțional componenței etnice, statul național
ucrainean după doar trei decenii de independență, le închide și pe cele rămase
de la U.R.S.S. Și totul se face cu atâta râvnă cinică încât motivarea
propagandistică de ochii lumii cum că ceea ce se întămplă cu minoritarul e spre
binele său și că doar astfel el se poate pe deplin integra în societatea
ucraineană, vine să justifice nu grija, ci disprețul față de elementul etnic
mai slab. Aceste practici amintesc mai degrabă de modul de acțiune al vechiului
imperiu asiatic (de care, în 1991, credeam că am scăpat cu toții), decât de
mult trâmbițatul vector constituțional european al noii republici. Dacă doar
pentru două panouri cu hărțile istorice ale României și Bucovinei istorice,
dintr-un geam de librărie, ne-am ales, în Anul Centenarului statului înrudit,
cu un dosar penal (din partea S.B.U.) în 5 volume, însumând 1.010 pagini (între
timp clasat), ce să mai vorbim despre nenumăratele șicane și nedreptăți făcute
din umbră și rămase (mai puțin) cunoscute
majorității dintre noi?
Fațetele moldovenismului: teze și antiteze
În continuare, mă voi referi pe scurt la o
veche tactică de luptă împotriva unității identitare a comunității românești
din Ucraina: moldovenismul lingvistic, inventat spre a servi scopuri
(geo)politice și promovat cu îndârjire, la început, de autoritățile
sovieto-kominterniste, iar după 1991 - de cele ucrainene.
Ceea ce m-a determinat să mă aplec mai
îndeaproape asupra subiectului respectiv a fost o întâmplare adevărată, despre
care am aflat de la prietenii din Bugeac. Din cauza lipsei de manuale la o
materie școlară, profesoara R.A. (nu-i voi da numele pentru a nu-i crea
probleme în plus la cele pe care le are deja) a apelat la bunăvoința unei
colege din regiunea Cernăuți să-i facă rost de câteva exemplare ale manualului
pentru materia pe care o predă. Manualul, dacă e să credem celor specificate pe
foaia de titlu, fusese editat în două limbi, pentru școli cu limbi de predare
„diferite”. În realitate, era un singur manual, de același autor, tradus
identic de același traducător (din ucraineană), cu diferența doar că, în
varianta adresată școlilor din regiunea Odesa, pe
coperta sa interioară era trecut: „pentru
instituțiile de învățământ mediu general cu predare în limba moldovenească”,
iar în varianta prevăzută școlilor din regiunea Cernăuți și Transcarpatică este
trecut: „pentru instituțiile de învățământ mediu general cu predare în limba
română”. Conținutul, însă, este absolut identic, textul e același până la
ultima literă.
Primind cu bucurie cele câteva manuale
lipsă de la prietena din Cernăuți, R.A. le-a repartizat elevilor săi. Și aici
s-a produs deznodământul: la câteva zile, în școală apare un imens scandal. De
„manualele-infractoare” află inspectoratul școlar raional, primăria și,
evident, directorul școlii. Toți șefii o pun la zidul infamiei pe profesoara
care a „îndrăznit” să aducă în școală manuale „subversive” (adică pentru
școlile cu limba română de predare), solicitându-i să le retragă imediat de la
elevi, ceea ce a și făcut, neavând nicio altă opțiune. Greu de crezut și de
înțeles pentru timpurile pe care le trăim așa ceva, dar acesta este adevărul.
Las cititorul să aprecieze dacă o asemenea abordare - departe de a fi singulară
- are ceva comun cu valorile europene.
Situația nu m-a putut lăsa indiferent. În
consecință, m-am implicat atât cât am putut în soluționarea problemelor acute
cu care se confruntă comunitatea românească din Bugeac.
Voi lua în discuție aici doar unele
aspecte a unei vechi tactici de sorginte totalitaristă și anume încropirea unor
strategii ascunse în vederea extirpării limbii române în regiunea Odesa.
Analizând aceste strategii, vom înțelege mai bine modul în care autoritățile
ucrainene înțeleg să se raporteze la o limbă oficială a Uniunii Europene,
testând răbdarea autorităților din statele vecine, România și Republica
Moldova, care, cu toată imensa lor toleranță (uneori nejustificată), nu vor
putea să rămână la infinit îngăduitoare față de această manevră lingvistică,
puțin spus necinstită, a vecinului din est. Nedorința de a recunoaște oficial
că așa-numita „limbă moldovenească” diferită de cea română nu există în
realitate, frizează absurdul. Nimic nu contează pentru aprigii ei susținători
politici câtă vreme „existența” sa, clamată cu insistență, le este convenabilă
geopolitic. Numai că o asemenea convenabilitate e iluzorie, căci minciuna are
picioare scurte. Este poate un caz unic în Europa când, pentru denumirea
corectă a limbii materne în școli, cetățenii sunt forțați să apeleze la instanțele
de judecată.
În vara anului 2020, cvasitotalitatea
părinților și profesorilor din mai toate școlile cu așa-zisa limbă
moldovenească de predare din regiunea Odesa au depus cereri către directori,
solicitând trecerea la denumirea corectă a limbii de predare în școli: limba
română, limbă oficială a Uniunii Europene. Petiționarii cereau unificarea
programelor de învățământ, studierea după aceleași manuale în cele trei regiuni
cu populație compactă românească (Cernăuți, Odesa și Transcarpatia), participarea
elevilor din regiunea Odesa la olimpiadele de limba și literatura română din
Ucraina, organizarea de cursuri de perfecționare identice pentru toți
profesorii de limbă maternă din cele trei regiuni ale Ucranei, etc. Totodată
autorii cererilor solicitau respectarea Opiniei Comisiei de la Veneția privind
„situația particulară a persoanelor care se identifică ca moldoveni, a căror
limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română și, prin urmare, e
limbă oficială a UE” (pct.48). E de menționat faptul că, atât (ex) președintele
Poroșenko, cât și Ministerul Educației și Științei din Ucraina au mulțumit
public Comisiei de la Veneția pentru contribuția adusă, angajându-se să
implementeze recomandările acesteia vizavi de noua Lege a Educației. De altfel,
cereri privind trecerea la denumirea corectă a limbii în procesul de învățământ
din sudul Basarabiei și unificarea programelor de învățământ la limba și
literatura română în cele trei regiuni (Odesa, Cernăuți și Transcarpatică) au
fost adresate de nenumărate ori, pe parcursul ultimelor două decenii,
Președinției, Guvernului și Ministerului Educației de la Kiev de către mediul
asociativ românesc din regiunea Odesa, dar și de către Consiliul Național al
Românilor din Ucraina.
Cererile părinților, profesorilor și a
consiliilor pedagogice au fost și rămân justificate în totalitate: științific,
legal, moral și de orice altă natură.
Din punct de vedere științific, lucrurile
au fost și sunt pe cât se poate de clare. S-au pronunțat răspicat în acest sens
cele două Academii: de la București și Chișinău, romaniști de talie
internațională, dar și cele trei catedre (cabinete) de filologie română din
cadrul universităților de stat din Cernăuți, Ujgorod și Ismail, din Ucraina.
Reamintim aici spusele emblematice ale romanistului de talie internațională,
Eugen Coșeriu, care declara cât se poate de clar: „a promova sub orice formă o
limbă moldovenească, deosebită de limba română, este, din punct de vedere
strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de
vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere
politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un
act de genocid etnico-cultural”. Și Eugen Coșeriu nu e nici muntean, nici
oltean, e basarabean. O autoritate mondială în lingvistică, cum este profesorul
și academicianul Eugen Coșeriu, născut în Basarabia, nu poate să-și
discrimineze limba maternă numind-o altfel decât așa cum este corect.
Apreciem atitudinea Academiei de Științe a
Ucrainei, care fiind de asemenea solicitată să emită un punct de vedere
științific asupra așa-zisei limbi moldovenești, a preferat ... să nu răspundă.
Îi pică mai bine lipsa răspunsului decât compromiterea ca for științific suprem
al țării.
În interviul său din 10 decembrie 2019,
acordat agenției HotNews, Excelența Sa, Oleksandr Bankov, Ambasadorul Ucrainei
în România, un foarte bun vorbitor de română, pe care a studiat-o nu la
București, ci la Kiev, la catedra profesorului Semcinski, afirma foarte clar:
„pentru noi nu există limba moldovenească. Există doar limba română, pe care o
vorbim...Cei din România și Moldova vorbesc o singură limbă. Românii și
moldovenii (din Ucraina) sunt împărțiți politic”, precizând că aceste lucruri
sunt moștenite de la regimul anterior. Și fostul ministru ucrainean al
educației, Serhii Kvit, a recunoscut că „nu există nicio diferență între limba
română și cea moldovenească”.
Din punct de vedere legal, s-a pronunțat
Curtea Constituțională de la Chișinău, care, prin hotărârea sa din 05 decembrie
2013, interpretând Constituția în corelare cu Declarația de Independență, a
statuat că, Declarația de independență prevalează asupra Constituției,
respectiv limba română, la care face referire Declarația, este limba de stat a
țării. Pentru mai multă claritate, la data de 04 iunie 2018, prin Hotărârea
nr.17 pentru controlul constituționalității unor prevederi referitoare la
funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, Curtea
Constituțională, cu referire la același art.13 din Constituție, a constatat că
„Limba de stat a Republcii Moldova este limba română, funcționând pe baza
grafiei latine”.
Remarcăm aici și precizarea președintelui
Curții Constituționale a R. Moldova, din 21 ianuarie 2021, având ca obiect un
alt control asupra constituționalității Legii de funcționare a limbilor în
Republica Moldova, și anume faptul că, “pornind de la prezumția că glotonimul
limba română include și noțiunea moldovenească, în Republica Moldova limba
română este maternă pentru cel puțin 77,86% din cetățeni”. Mai clar nici nu se
poate.
În consecință, organul suprem al
jurisdicției constituționale din R. Moldova a stabilit că, nici sub aspectul
dreptului nu există așa-numita limbă moldovenească.
La nivel european, pentru a aduce doar un
singur exemplu, menționăm „Cauza Catan și alții vs Moldova și Rusia”,
soluționată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 19
octombrie 2012, în care se arată că „limba moldovenească” n-a fost niciodată
folosită sau recunoscută undeva în lume, deși a fost una dintre limbile
oficiale ale Moldovei în perioada sovietică”.
Din punct de vedere moral, comunitatea
românească din Ucraina a avut de suferit în perioada sovietică nu mai puțin,
chiar mai mult decât etnia titulară, prin deportări, marginalizare, asimilare,
divizare etc., justificându-se pe deplin repunerea acesteia în drepturile sale
firești.
Astfel, în condițiile în care așa-zisa
limbă moldovenească nu are niciun suport legal, științific sau moral la
purtătorii de drept ai acesteia (în România și R. Moldova) sau în orice altă
țară din lume, cu excepția regiunii Odesa (Ucraina) și Transnistriei
separatiste, Kievul vâslește în aceeași barcă a neadevărului kominternist
împreună cu Moscova, având aceleași rațiuni politico-ideologice de divizare a
comunității românești: Rusia - în Transnistria, iar Ucraina - în regiunea
Odesa, și, parțial, în regiunea Cernăuți.
Așa-zisa limbă moldovenească a fost
exclusă și din nomenclatorul standardelor lingvistice internaționale ISO 639.
Solicitat să emită un punct de vedere
asupra instituției care reglementează statutul limbii române și al așa-zisei
„limbi moldovenești” în Ucraina, ombudsman-ul pentru protecția limbii de stat a
Ucrainei, Taras Kremini, în răspunsul său, printre altele, pe drept cuvânt, a
menționat următoarele: „nici eu ca Împuternicit, nici Secretariatul
Împuternicitului nu dispunem de informații care să demonstreze că ar exista
vreo instituție de stat, organ al autoguvernării locale, funcționar public,
întreprindere, inclusiv științifică, sau organizație care ar reglementa
statutul altor limbi pe teritoriul Ucrainei, cu excepția limbii de stat”. Nu
putem să nu fim de acord cu această afirmație. Nu este în regulă ca un stat
să-și aroge dreptul de a stabili denumirea limbii altui stat și nici a unei
comunități etnice, dacă aceasta este înrudită cu un alt stat (de regulă vecin,
după cum este și cazul examinat). Iar dacă un stat încearcă, totuși, să facă
acest lucru, el fie că e stăpânit de complexe de care ar trebui urgent să se
elibereze, fie că mai poartă în el ecoul unor apucături dictatoriale, fie că
are cu totul alte scopuri decât cele științifice, legale și morale, după cum
este și cazul conectării la terapie intensivă a așa-zisei „limbi moldovenești”.
De altfel, recenta decizie a autorităților de la Moscova de a „standardiza”
limba ucraineană din Federația Rusă - după cum era și firesc - a avut o reacție
vehement negativă din partea Ucrainei.
Să nu se cunoască oare toate acestea la
Kiev? Parcă nu-mi vine să cred. S-au dat cumva uitării o serie de acorduri
încheiate între Ucraina și R. Moldova, prin care, practic, era recunoscută
identitatea etnică și lingvistică română/„moldovenească? Sau pentru oficialii
ucraineni care fac politică lingvistică în această țară contează doar punctul
de vedere al... agronomului Anatolii Fetescu, liderul moldovenist de la Odesa,
fost viceguvernator al regiunii ? Ironia sorții: același Fetescu, nimeni altul
decât interfața autorităților, este co-fondator al O.N.G.-ului „Institutul
bunei-vecinătăți”. A cui bună-vecinătate? A Rusiei, de la care a împrumutat
doctrina modovenismului politic? Sau poate a României și a Republicii Moldova,
pe a căror limbă oficială o urăște de mama focului?
Refuzul nedisimulat al Ministerului
Educației și Științei din Ucraina de a da curs cererilor a mii de părinți și
profesori din regiunea Odesa va intra în istorie ca o pagină rușinoasă a unei
etnopolitici subordonate exclusiv unor interese străine adevărului științific
și ostile relațiilor de bună vecinătate cu România și Republica Moldova, care
nu ostenesc să susțină Ucraina în plan internațional, iar mai aproape - în
criza profundă a refugiaților. În cazul României vorbim și de prima țară care a
ratificat acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană. Discursurile
președintelui Maia Sandu și a premierului român, Florin Câțu, la Summitul din
vara anului trecut al Platformei Crimeea reprezintă o altă dovadă de
solidaritate deplină cu Ucraina. Este limpede că, a clama principii
democratice, pe de o parte, și a promova vechile doctrine staliniste, pe de
alta, nu face parte din repertoriul valorilor europene, consacrate de mai multe
decenii, unde drepturile omului stau în capul mesei.
Și ne mai întrebăm: oare acest refuz este
doar al Ministerului Educației și Științei din Ucraina sau și al patronilor săi
ideologici/politici? Întrebarea nu este una retorică, întrucât, în caz contrar,
ministrul ucrainean de externe Dmytro Kuleba și vicepremierul Olga Stefanișina
n-ar fi făcut declarațiile de recunoaștere (anume de către Ucraina și nu de
către Ministerul Educației și Științei sau de către consiliile locale, după cum
susține în cadrului litigiului pentru limba română în regiunea Odesa, aflat
acum pe rol) a identității așa-zisei „limbi moldovenești” cu cea română.
Același Minister, din dorința de a-și
camufla gandurile ascunse perseverează, emițând Ordinul 1201 din 17.09.2019,
prin care aprobă lista de specializări în cadrul învățământului superior pentru
cursurile de licență și masterat la specialitatea „Învățământ secundar. Limba
și literatura română/moldovenească”, așa încât începând cu anul 2020
absolvenții facultății de filologie, secția română, de la universitățile din
Ucraina obțin diplome cu specialitatea 014.027 „Limba și literatura
română/moldovenească”. Și aceasta în condițiile în care niciuna din cele trei
catedre (cabinete) de filologie română de la universitățile de stat din
Cernăuți, Ujgorod și Ismail n-a solicitat așa ceva. În plus, niciun student n-a
făcut petiții pentru „limba moldovenească“. Sau poate Ministerul Educației și
Științei nu face altceva decât să aducă la îndeplinire dispozițiile agronomului
Fetescu ?
Premieră europeană: apelarea la instanță
pentru denumirea corectă a limbii
În aceste condiții, neavând alte opțiuni
și confruntându-se cu refuzul categoric al autorităților, reprezentanții
părinților și profesorilor din 10 școli ale regiunii Odesa au sesizat Instanța
de contencios administrativ din Kiev, solicitând obligarea Ministerului
Educației și Științei din Ucraina să dispună trecerea la limba română de
predare în cele 10 școli, precum și unificarea programelor de învățământ în
școlile cu așa-zisa limbă moldovenească de predare cu cele de predare în limba
română. În data de 23.03.2021 Instanța a admis cererea spre examinare,
introducând în cauză, din oficiu, și școlile. Cererea este promovată și de
către Asociația Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunea Odesa. Iar
Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți a preluat acest caz
spre susținere și monitorizare.
N-au întârziat surprizele, dar la ele ne
vom referi mai jos. Deocamdată e bine de știut că, în așa-zisa limbă
moldovenească se predă doar în zona separatistă a Republicii Moldova (ocupată
de Rusia) și în .regiunea Odesa a Ucrainei. Iar unica catedră de „limbă
moldovenească” din lume se află... la Tiraspol! Dacă se mai deschide una la
Odesa, cu agronomul Anatolii Fetescu, specialist în „limba moldovenească”, pe
post de profesor, sau chiar șef de catedră, solidaritatea lingvistică
ucraineano-transnistreană devine deplină și indestructibilă. Creat de odiosul
regim stalinist odată cu nașterea artificială a RASS Moldovenești în anul 1924,
promovat activ de Komintern, separatismul lingvistic moldovenesc este susținut
artificial, spre a justifica existența așa-zisei „etnii moldovenești”,
distinctă de cea română. Dacă în cazul Federației Ruse lucrurile sunt limpezi,
în cazul Ucrainei, care de opt ani se confruntă cu separatismul în estul țării,
motivele promovării în continuare a unui neadevăr științific nu fac decât să-i
compromită politica externă, în speță în relația cu România și Republica
Moldova. Se pare însă că ținta acestei politici, care este divizarea comunității
românești de cca. 500.000 de persoane și asimilarea cât mai grabnică a acesteia
prevalează asupra oricăror altor obiective de politică internă corectă față de
comunitate și, de politică externă, față de statele vecine, România și
Republica Moldova.
În timp ce întregul proces de învățământ
din Republica Moldova se desfășoară, încă din 1991, în limba română, denumirea
limbii de predare de predare în școlile din regiunea Odesa s-a modificat de 4
(patru) ori doar în opt ani (1992-2000), și anume :
- în 1992, de la „moldovenească” la
„română”;
- în 1998, de la „română” la „română
(moldovenească) ”;
- în 1999, de la „română (moldovenească)”
la „moldovenească (română)”;
- în 2000, de la „ moldovenească (română)”
la „moldovenească”.
Mai rar asemenea „performanțe”
lingvistice. O babiloniadă adevărată !
Este o situație care frizează absurdul. Nu
dispunem de date care să confirme că ceva asemănător s-ar mai fi întâmplat
undeva vreodată pe mapamond. Dacă ar fi o carte Guinness a rușinii lingvistice,
acest caz ar trebui plasat pe locul unu în clasament. Toate cele patru
schimbări de limbă de predare în școli s-au făcut nu la solicitarea părinților
sau a profesorilor, nici a directorilor de școli sau a consiliilor locale (care
toate își declină prerogativele), ci pe cale administrativă, prin indicațiile
inspectoratelor școlare, subordonate, evident, Ministerului Educației și
Științei al Ucrainei și îndrumate – de cine credeți? – de o armată de sufleuri
din umbră. Iar unii dintre directori, mai curajoși, doar dau din umeri și în
șoaptă susțin că nu pot face nimic.
Niciuna dintre decizii nu s-a dat
scriptic, toate fiind date verbal, ceea ce înseamnă că s-au luat decizii fără
decizii, pe ascunselea, prin indicații, înfricoșări, intimidări, constrângeri,
fără nicio bază legală sau științifică. În alte timpuri autoritățile executau
oameni, spălând urmele, mai recent este executată o limbă de patru ori, fără
nicio urmă scrisă. Asemenea experimente și chiar sfidări la adresa unei întregi
comunități sunt inacceptabile într-un stat de drept, în care respectul pentru
demnitatea persoanei ar trebui să prevaleze. Este de notorietate destituirea,
în 1999, a doamnei Zinaida Pinteac din funcția de directoare a școlii din
Frumușica Veche, raionul Sărata, de facto pentru refuzul de a trece școala de
la limba română la cea „moldovenească”, imediat „identificându-se” nereguli în
procesul de învățământ, deși cu puțin timp înainte primise titlul de „Eminent
al Învățământului din Ucraina”.
Noile dispoziții lingvistice, de regulă,
erau precedate de întâlniri „metodice” ale profesorilor din regiunea Odesa cu
agronomul Anatolii Fetescu, președinte al Asociației moldovenilor din Ucraina,
fost viceguvernator regional, cureaua de legătură dintre autorități și corpul
profesoral, dar și consoarta acestuia. Întâlnirile erau urmate de „indicațiile
prețioase” de a trece de la o denumire a limbii la alta, în funcție de
comandamentul politic al superiorilor. În mod paradoxal, ultimele trei treceri
de la „limba română” la „limba română (moldovenească)”, apoi de la „limba
română (moldovenească)” la „limba moldovenească (română)” și, în final, de la
„limba moldovenească (română)” la „limba moldovenească” au avut loc în perioada
imediată de după semnarea Tratatului privind relațiile de cooperare și bună
vecinătate dintre România și Ucraina. În prezent, același Fetescu dă în
continuare indicații profesorilor din școlile cu „limba moldovenească” de
predare din regiune cum ar trebui să se lupte... cu limba română. Și toate
acestea, sigur, în văzul și cu susținerea deschisă a autorităților.
Acum însă, în cadrul procesului de
judecată, ministerul care a operat aceste schimbări de limbă pentru școlile
românilor din Bugeac se spală pe mâini și, de fiecare dată când răspunde la
întrebările ce i se pun, mereu răspunde cu aceeași frază: „problemele generale
privind stabilirea denumirii limbilor nu se află în competența Ministerului”.
Când niciun părinte, niciun profesor, niciun consiliu pedagogic și niciun
consiliu local n-au cerut schimbarea denumirii limbii în procesul de
învățământ, aceasta s-a produs peste noapte, telefonic sau verbal, de patru
ori, iar acum, când cvazitotaliutatea părinților, profesorilor și consiliilor
pedagogice școlilor din Bugeac solicită fără echivoc trecerea la limba română,
Ministerul ... nu mai este competent, și îi direcționează pe toți ... către
consiliile locale. Deci, șoferii, plugarii, tractoriștii și micii afaceriști
locali, de regulă de o altă etnie, în funcție dacă vor sau nu vor, ar trebui să
decidă denumirea limbii unei comunități ! O adevărată scenă a teatrului
absurdului s-a desfășurat recent la sesiunea unui consiliu local din regiunea
Odesa, când 12 consilieri, de alte etnii, necunoscători ai limbii române
încercau s-o convingă pe directoarea unei școli și reprezentantul părinților -
care doreau din răsputeri să treacă în statutul școlii limba română ca limbă de
predare - că denumirea corectă a limbii este moldovenească, nu română.
Interesant, nu-i așa? Poate și da, dacă n-ar fi chiar tragicomic.
În fapt, Ministerul niciodată n-a fost
solicitat să definească cum se numește limba românilor moldoveni din Bugeac,
întrucât acest fapt era și este stabilit de două academii, de știință, de
starea de fapt. Solicitarea a fost în sensul că Ministerul, ca for suprem în
domeniul educațional, să dispună trecerea de la denumirea stalinistă a limbii
la cea științifică, întrucât numai cu aprobarea acestuia se poate trece la
limba română în procesul de învățământ.
În acest context apare paradoxal faptul că
moldovenii din R. Moldova și regiunea Cernăuți timp de 31 de ani pot studia în
limba română, iar cei din regiunea Odesa și regiunea separatistă transnistreană
- nu. Este de notorietate faptul că limba română și grafia latină în regiunile
Cernăuți, Transcarpatică și Odesa au fost acceptate începând cu anul de
învățământ 1991/1992, simultan cu R. Moldova, nu prin vreo decizie a vreunui
consiliu local, ci anume cu acordul inspectoratului școlar regional, evident
avându-se consimțământul Ministerului. Faptul că trecerea s-a făcut fără vreo
hotărâre scrisă ne-a fost recent confirmat chiar de inspectoratul școlar
Cernăuți, precizându-se că în arhivele instituției nu s-a identificat o
asemenea decizie.
Este relevantă, în acest context,
declarația doamnei Maria Nicorici, primarul comunei Noua Sulița, care susține
că „pe teritoriul primăriei locuiesc 23 de mii de persoane, dintre care 60%
sunt moldoveni care vorbesc limba română”.
Dând dovadă de un cinism nedisimulat,
Ministerul ucrainean de profil, deși, legal, este instituția centrală în
sistemul instituțiilor de stat în domeniul educației și științei, face tot ce
se poate împotriva cui? - împotriva a mii de elevi români din regiunea Odesa,
care, lipsiți fiind de dreptul la învățământ în limba română, ca denumire
corectă a limbii materne, sunt supuși unei discriminări etnico-lingvistice
anume de către ministerul îndrituit cu protecția lor.
Fiind interpelat asupra competenței de
luare a unei decizii privind trecerea de la așa-zisă „limbă moldovenească” la
limba română de predare în școlile din regiunea Odesa, Ministerul de Justiție
al Ucrainei, după cum era și de așteptat, ne-a direcționat, evident, către
Ministerul Educației și Științei, ca for suprem al țării în domeniul educației.
Același Inspectorat școlar din Odesa, în
răspunsul său (nr.02-04/290 din 01.03.2001) către unul dintre reclamanți,
susține că „potrivit prevederilor Constituției Ucrainei, Legii Educației a
Ucrainei privind realizarea drepturilor cetățenilor la educație și liberă
opțiune asupra limbii de predare, colegiul Ministerului Educației și Științei
al Ucrainei, a stabilit denumirea materiei în următoarea redactare: „Limba și
literatura moldovenească (română)”. Ce să înțelegem din tot jocul acesta?
Pe de altă parte, Departamentul Educație și
Știință al regiunii Odesa, drept răspuns la solicitările noastre asupra celor
patru modificări în denumirea limbii de predare în școlile din Bugeac, susține
că... „ nu dispune de informații privind trecerea de la limba moldovenească de
predare la limba română de predare, de la limba română de predare la română
(moldovenească), de la română (moldoveneasc) la moldovenească (română), de la
moldovenească (română) la moldovenească în școlile minorităților naționale din
regiunea Odesa în 1992, 1998, 1999 și 2000” (răspunsul nr.871/02/52-02 din
23.02.2021). În același răspuns însă, Departamentul precizează că, anume
Ministerul Educației și Științei a aprobat programele la limba moldovenească,
prin ordinele sale. Să vezi și să nu crezi! Deși într-un alt răspuns (nr.02-05/588
din 19.04.2001) al aceluiași Departament, vedem o altă abordare: „conform
prevederilor Constituției Ucrainei, Legii Ucrainei privind funcționarea
limbilor, Legii Educației privind realizarea drepturilor cetățenilor la
educație și opțiunea pentru limba de predare, inspectoratul pentru învățământ a
stabilit următoarea redacție a limbii de predare în școlile unde învață elevii
moldoveni: limba și literatura moldovenească (română). Opțiunea pentru limba de
predare intră în competența adunării generale a instituției de învățământ”. O
altă abordare, dar care nu face altceva decât să confirme regula.
Iar directorii de școli, fiind la cheremul
șefilor, recunosc, care mai deschis care mai cu jumătate de gură, că nu pot
face nimic, întrucât toate deciziile privind denumirea limbii de predare în
școli se iau fără voia lor, a părinților sau a consiliilor pedagogice. Unii
și-au declinat competența în materie către Minister și în punctele de vedere
scrise adresate instanței de judecată.
Totodată, deciziile părinților și ale
consiliilor pedagogice privind această problemă nu contează deloc. Nicio
hotărâre din 2020 a consiliilor pedagogice de a reveni la limba română n-a fost
luată în seamă, iar noile statute, aprobate recent de noile comune, ignoră în
totalitate acest aspect. Una cer părinții și hotărăsc consiliile pedagogice și
alta stabilesc consiliile locale, la recomandările primite de sus sau promovate
prin intermediul „persoanelor de încredere”. Așa s-a întâmplat în mai toate
școlile care acum se află în proces de judecată. Exemplificăm doar cazul
școlilor din Frumușica Veche, Manjiu și Furatu, ale căror consilii pedagogice,
pentru început au decis ca limba procesului de învățământ să fie cea română. La
momentul când directorii au solicitat ca și în statut să fie trecut acest
aspect, primăria Petropavlovca le-a refuzat. Neavând o altă decizie, directorii
au reformulat denumirea limbii de predare, numind-o „limba
moldovenească/română”. Nici în această formulă denumirea limbii n-a putut să
treacă, căci cei de la primărie n-au catadicsit să stabilească în statutul
școlii denumirea limbii în care să fie predate materiile școlare. Iar pe
site-ul de management al sistemului de învățământ al regiunii Odesa
(od.isuo.org), subordonat Ministerului Educației și Științei, aceste școli apar
deja cu limba ucraineană de predare, eventual „conform legii” sau „în limba
minorității naționale” Un adevărat babilonism lingvistic politic ! Asta este
realitatea!
Recent, la editura Bukrek din Cernăuți au
apărut două dicționare – dicționarul ucrainean-român (cu un tiraj de 1564 ex.)
și dicționarul ucrainean-moldovenesc (cu un tiraj de 277 ex.) – identice ca și
conținut, cu același număr de pagini (320), recomandate cu generozitate de
Ministerul Educației și Științei școlilor cu limba română de predare, și,
separat, școlilor cu limba moldovenească de predare. Identitatea conținutului
celor două dicționare, care se deosebesc doar prin titlul lor de pe copertă și
tiraj, nu face altceva decât să dovedească netemeinicia doctrinei celor două
limbi diferite, care în realitate sunt aceeași limbă cu două denumiri, una
științifică și alta politică. Cele două dicționare sunt identice chiar și prin
greșelile care le conțin. Dar pentru Minister aceasta nu contează, după cum nu
contează nici faptul că este nevoit să plătească de două ori același dicționar,
ca și cum n-ar avea ce face cu banii – important este că se încadrează în
tiparele politice de divizare a unei comunități, dictate de mai-marii zilei. Și
mai ceva e de observat: dicționarele având un conținut identic, au traducători
și redactori diferiți (!?). Debarasarea de trecutul totalitar nu-i ușoară...
Numai că, pentru anul de învățământ 2022-2023, editura ministerului cerșește
bani de la comunitate și nu de la minister pentru tipărirea manualelor
destinate școlilor cu limba română și „moldovenească” de predare din Ucraina.
Nota autorului - Prezentul text a fost
actualizat și suplimentat cu un plus de elemente noi față de cel inițial
publicat în anul 2022 în portalul Active News.
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu