REFLEXIA
ADEVĂRULUI ÎN OGLINDA SUFLETULUI
„Cărțile
sunt oglinzile sufletului.” Virginia Woolf)
Viorel Birtu-Pîrăianu debutează în anul
2015 cu volumul de poeme „Lacrimi”, urmat în scurt timp de mai multe titluri.
Ultima carte a poetului-medic, intitulată „Oglinzi de suflet” a apărut la
Editura Liric Graph, 2020. De la lectura primelor poeme ale volumului se
observă o pânză de melancolie ce învăluie întreaga lume, ceea ce sugerează
starea sufletească a autorului dezamăgit de adevărul vremurilor în care trăim.
Se îndoiește de tot și de toate, chiar și de sine însuși pentru că: „Omul
dinafară nu este decât o oglindă a celui dinlăuntru.” (Sfântul Macarie) O carte
cu sentimente și trăiri plumburii, cu treceri, zbateri și alunecări conștiente
spre orizonturi triste, uneori anevoie sau imposibil de controlat. Scepticismul
merge până într-acolo încât pune la îndoială și existența zilei viitoare. Și,
„Dacă lipsește ținta, viața e o rătăcire.” (Seneca)
Poetul, trăitor pe țărmul mării recurge la
nararea stărilor sale sufletești, plasându-le pe malul mării, în largul mării,
în murmurul acesteia, dar, adesea în zbuciumul valurilor, pe care le îngână cu
propria voce. O comunicare pe aceeași lungime de undă a valurilor mării și a
gândurilor autorului. Are loc un schimb de vibrații și o contaminare reciprocă
cu virusul tristeții. O transpunere a receptării lumii și atitudinii față de
aceasta după legile naturale ale mării, greu de comensurat, greu de
supravegheat, cu atât mai mult, greu de stăvilit: „umblu, ca o apă sub ape/
atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele
goale și pustii/ vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea/ vom lega apoi
cuvintele în lanțuri/ poate a fost o zi începută prea devreme/ soarele nu mai
curge aici, s-a așezat un pic, să plângă/ dacă aș mai vorbi, aș împleti duios
cuvintele cu sângele sufletului/ v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din
alte lumi/ într-o zi, de va mai fi…” (Într-o zi, de va fi)
Răzvrătit pe tot ce-i iese în cale, neagă
totul. Spiritul său se împrăștie și hoinărește la întâmplare printre obiecte
fără consistență, fără reguli, într-o curgere haotică, fără început și fără
sfârșit: „este frig și uit/ umila existență a unui poet rătăcit între poeți/ ce
partitură dureroasă/ tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând/ despre acuta
mea absență/ știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte/ mă apropiam în verb de
tine/ uitând adverbul la final/ tot căutam în efemera existență/ un început, la
un sfârșit de drum” (Ultima frunză) Un poem în care fiorul nostalgic al iubirii
plutește pe râul învolburat al timpului său. Decepționat de realitatea în care
trăiește: „eram statui sfârâmate/ rătăcite prin înghețul total”, deplânge
soarta omului, doar o „frunză-n vânt”, dornic să întâlnească, să cunoască și să
cânte iubirea; în timpul scurt dedicat acestui măreț vis constată că rochia
albă a iubirii mult visată și dorită este croită după chipul și asemănarea
amăgirii și suferinței, iar trena vaporoasă a acesteia are culoarea fumului
care iese în urma unor arderi puternice și pustiitoare. Lovindu-se de această
înfățișare abruptă și plină de asperități, poetul fuge de lume, se-ascunde de
el însuși, obosit și fără vlagă se lasă în voia amintirilor.
Viorel Birtu este un peisagist al stărilor
sufletești, iar din fundalul tablourilor conturate țâșnesc trăirile și
sentimente personale, al căror ecou răsună și navighează spre orizonturi
încărcate de vise obscure și nedeslușite fatalități. Aici coexistentă laolaltă
îngeri și demoni, binele și răul… Într-un asemenea spațiu înflorim și ne
ofilim, plângem și râdem, ne înălțăm și cădem; totul este o nebunie, în care
iubirea moare. În asemenea circumstanțe, soarta omului este imprevizibilă
pentru că aripile zborului său se atrofiază treptat ori sunt rupte fără milă,
ceea ce declanșează râuri de lacrimi: „eu sunt nebunul lumii/ azi râd și plâng
pe cioturi goale// mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou/ între perfecte și
imperfecte clipe// e lumea oarbă și iubirea crudă/ pe chipul meu, demoni
înfloresc// aicea toate nu mai au vreun rost/ pe drum mai picur stranii
picături de ploaie/ din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții” (Aripi arse)
Acest du-te-vino de umbre îmbălsămate în
felurite tăceri, tălmăcește confuzia unui suflet pe care-l chinuie propriul
mister proiectat în nenumărate oglinzi ale sufletului. Destinul, viața,
iubirea, toate se descompun și se risipesc precum cioburile oglinzilor lovite
cu putere de factori duri, nemiloși și nimicitori. Și toate acestea, în opinia
autorului, se petrec în prezentul care este încastrat în carapacea unei singure
clipe de tăcere, cu un timbru personal gol și rece lipit pe suflet: „ploua în cer
și era frig / în tine, în noi/ se scurgeau tăceri printre mâini obosite//
noaptea mă zbăteam între vise proscrise/ prin acoperiș cădeau picături de
lumină/ se spărgeau apoi zgomos de pereți/ atât de reci, atât de goi// (Clipa)
Prin imaginile create din cuvinte inspirat
alese, poetul își exprimă stările sufletești, sugerând atmosfera intimă a unui
nostalgic și pătimaș călător purtat de nenumărați pași pe drumul rătăcirii și
destrămării unității sufletului: „am mâinile pline de ceață/ urme de humă pe
buze/ închise în adâncuri de suflet// țip într-o noapte/ să sting uitarea ce
vine/ trezindu-mă în ape ce oglindesc necuprinsul/ uneori plăsmuiam din tăceri
întrebări// pașii mai pleacă, pașii mă dor/ strivind în iarbă privirea” (Pași)
Poetul aruncă și o privire la confluența
între viață și moarte și descoperă o tăcere înăbușitoare, colorată în nuanțe
țipătoare și cu miresme fatidice, adevărate otrăvuri letale. Consideră această
scenă de teatru dramatic, un ultim joc muribund care-i străbate coloana
vertebrală sub forma unui țipăt, a unui bocet declanșat de durerea eului
interior: „azi țipă agonic ochii în orbite/ văd urme între lacrimi și mă plâng/
pe frunte am coroană/ din cioburi, sticle, spini și cale/ aici trăiesc cu
morții vii/ și drumul n-are cale/ eu am găsit în moarte esența vieții/ și scriu
la toți cu lacrimile morții// m-am lepădat de lume, de păcate” (Ultimul joc)
Într-un joc dezordonat, fără un liant
vădit, parcă și iubirea ne singularizează în loc să ne apropie. Nu-i cale care
să ne apropie, iar imaginile lirice create de autor sunt compoziții cu tușe
disparate și dispuse în mozaic: „eu plecam pe un drum/ tu veneai pe ape/
printre atâtea valuri, nu ne întâlneam/ a trecut o zi/ iar la întâmplare/ nu
găsisem calea, tu pășeai pe ea/ pun pe răni cerneală, să astup un verb/ mă
sufocă lumea/ unde astăzi merg/ la cumpene de ape” (Ultimul vers)
Uneori, în interiorul poemelor apare o
rezonanță a unor halucinări lucide; în banalitatea cotidiană, poetul visează cu
voce tare fapte diverse, detalii care impresionează. Puținul de culoare ce
însuflețește acest decor apăsător este o teamă severă, cu momente de râs fad,
fără strălucire: „camera era rece/ fior de gheață m-a pătruns// privesc clipele
ce vin/ cu teamă, cu disperare/ e prea târziu/ să stau, să plec, să vin/ să
cer, să sper/ pe masă am pus/ o bucată de pâine și o cană de vin/ pentru
sufletele ce mâine vin” (Fiorul)
Poetul și-a lărgit viziunea până la a
îmbrățișa totalitatea contradictorie a realului. Înfiorat și, totodată copleșit
de starea realității cotidiene blocată într-un pustiu între pământ și cer, dar
și de propriile trăiri, autorului nu-i mai rămâne decât să mediteze și să stea
de vorbă cu sine: „în orașul rătăcit între cer și pământ/ trist era parfumul
cuvintelor/ ce mor suav pe câmpuri de dor/ nu aveam liniște, nici idei/ deci,
nu gândeam/ nici nu aveam la ce/ pășeam aiurea pe alei/ mă dureau cumplit
lacrimile cerului// zăceam pe treptele părăginite ale lumii/ apoi am aprins un
rug/ să ard rănile sufletului” (De vorbă cu mine)
În această stare deplorabilă a lumii de
azi, totul este de neînțeles. Nu-i loc de aruncat cu piatra, nu-i timp de
judecată și condamnare. În acest amestec de sensibilitate acută, de mută
deznădejde și de ironie dizolvată în fiecare celulă a existenței și trăirii
omului, autorul sugerează să ne concepem fiecare un autoportret mărturisitor,
cu nădejdea iertării: „iartă-mă Doamne,/ mă cațăr spre cer/ pe picioare de
lemn/ sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate/ iartă-mă Doamne,/
că plâng pe brațele crucii/ pășesc către El și pașii se pierd/ printre cruci
frânte de suflet/ azi pier în stropii de sânge/ căzuți de pe crucea fiului Tău/
zac la marginea lumii/ în șuvoaie de lacrimi/ la cap mi-au pus bolovani/ să nu
mă ridic și să sper/ iartă-mă Doamne/ că plâng și iar pier la picioarele
crucii/ iartă Doamne,/ fiul tău, umil și stingher” (Rugăciune)
Lirica lui Viorel Birtu este un produs, o
consecință a lucidități gândirii sale, a unui spirit de observație cerebral,
discret și fin. Într-o atmosferă oneroasă, într-o lume plină de priveliști
mohorâte, doldora de anxietăți deconcertate, autorul, atras spre inedit,
întrevede o fărâmă de speranță: „aștept să mă dezbrac de gânduri/ să ascund în
palme doruri de viață/ razele soarelui să atingă inimile noastre chinuite//
aștept să înflorească sufletele noastre/ într-o zi, de va fi/ atunci, vom ști
ce am fost/ de va fi, mâine, o zi” (Pe țărmul sufletului)
Nu se situează deasupra lumii, omenirii și
trăirilor acestora ci este parte, este atom din substanța acesteia, cu
numeroase coeziuni implicite, trainice și durabile. Percepția se condensează în
imagini de o sinteză evocatoare de vaste perspective sau realități. Lumea se
simplifică și ia aspectul fantomatic al unui vis lucid: „caut în noapte,
visător printre șoapte/ o cale, un drum, printre timpuri uitate// aștept un
val, ultimul val/ să mă poarte peste gânduri înspumate/ cuvântul l-am scrijelit
pe nisip/ cu degetele rănite de anii ce-au curs// știi, pescărușii se întorc pe
țărm/ de drag, numai de drag/ bat clopote a moarte în cetate/ mi-e frig, mi-e
teamă și plâng” (Ultimul zbor) „visez să aprind iarăși pământul/ cu un cuvânt
și o floare/ ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima Ta)
Poet al monotoniei cotidiene, al
plictiselii depresive se exprimă cu autoritate și cu detalii exacte. Izbutește
admirabile tonalități, care impresionează prin accentele unei sincerități
subtil așezate. Excelează în imagini realiste, dar și scene afective în care
sufletul, ba se ascunde în sine, ori în alte locuri tainice, ba se oglindește
în multiplele oglinzi ale inimii, toate la vedere. Însingurare, dezamăgire,
îngândurare, dar și așteptare cu dor: „încăperea s-a năpustit peste mine/
strivindu-mi sufletul de pereți/ erau uscați și atât de reci/ când m-am trezit,
am țipat/ eram acasă/ tu…/ în altă casă/ absența ta mă ardea adânc/ pășeam
tăcut prin încăperile goale/ în sunetul mat al sufletului deșirat pe tocul
gândului/ căutând viitorul în timpul trecut și petrecut/ sorbeam secundele în
bătaia surdă a orelor așteptând clipa/ obosit, m-am așezat pe prispa sufletului
și am plâns/ îmi era dor de tine” (Așteptarea) Prin acest peisaj liric,
sufletul și gândul autorului se îndreaptă către hotarele neantului, unde
domnește tăcerea muzicală a veșniciei, în care și dorul este o cruce de dus:
„sunt bardul tăcut/ sunt pasul trecut între noi/ ceream doar un strop/ și
astăzi mai mor/ că nu pot iubi/ acest chin ce vine într-o zi/ astăzi trăiesc la
marginea sorții/ pasul mi-e chin și gândul durere/ că mândra mea/ a plecat la o
stea/ trec cai albi pe țărmuri de dor/ copitele mă lovesc și mă dor/ plâng, mă
regret/ că mi-am pierdut aleasa/ unde să plec, unde să fug/ mă arde dorul în
cruce/ că am iubit/ și am pierdut o fată minunată/ dă-mi Doamne ochii/ să văd
necuprinsul/ te rog, dă-mi lumina/ să găsesc nevăzutul” (Crucea dorului)
Poetul beneficiază de formația sa
profesională. Sensibilitatea rațională îi permite construcții literare solide,
fără a răsturna înțelesurile expresiei lirice și stilistice. Aserțiunile sale
poetice produc senzații de o prospețime fără seamăn și o adâncime comparată cu
cea a mărilor, dragi domniei sale. Reușește să zugrăvească sufletul omului
printr-o multitudine de imagini paralele, care se intersectează în chip
minunat, la timpul și în locul potrivit. Actul creator este unul consumator de
energie, dar temeinic, a căror tulpini au ramuri sub formă de linii drepte și
curbe, unghiuri ascuțite, drepte și obtuze, puncte (noduri) și cercuri
(corole). Muza, bună prietenă, la fiecare întâlnire îmbracă haina unui murmur
discret și sobru, timp în care pana poetului prinde forța și vigoarea
cuvântului pentru a-l picura în vers: „murmura întunericul/ offf, ce lungă’i
depărtarea/ mă cățăram spre stele / și iar cădeam în haos/ mai picurau cuvinte/
pe câte o coală goală/ scriam, scriam/ nebun de spaimă/ ca într-o tristă zi de
toamnă/ mă întorceam în lut, mereu ca la început/ și în noaptea neagră/ băteam
stele în boltă/ pentru o nouă eră” (Poetul)
Un lirism așezat în parametri spirituali.
Poezia este un răspuns al simțirii inteligente a marelui cosmos, a universului
uman și a eului interior. Această abordare nu este întotdeauna întemeiată pe
psihologie, ci mai ales pe metafizica existenței. Prin reflectarea acestora de
eul liric în poemele sale, autorul de bună credință încearcă să identifice
frumosul și adevărul aflate într-o deplină interdependență, ceea ce dă un sens
profund introspecției și dorinței de a face posibile și cele mai mărunte nuanțe
ale unor idei.
Lirica poetului este expresia fidelă a
lumii de azi, o contemporaneitate samavolnică, formată din egouri care se zbat
în „valurile mării” multiplicând la infinit „vaietul durerii”, plânsul mut al
unei tragedii postmoderniste. Strădania autorului de a readuce totul la unitate
și de a impune un echilibru elementelor contrarii este un fir de nisip pe plaga
extinsă a organismului lumii. Prin acceptarea vecinătății albului cu negru, a
mizeriei cu puritatea, a puroiului cu mireasma de orhidee, a iubirii cu ura se
poate înțelege extrema tensiune a stărilor sufletești.
Volumul „Oglinzi de suflet” abundă în
figuri de stil, metafore eclactante prin formă, însă, unele întunecate prin
conținut: bezna luminii, țipătul cuvintelor nerostite, palma vieții, tocul
gândului, prispa sufletului, genunchii planetei… Întâlnim „Oglinzi…” în:
„Coperțile sufletului”, „La picioarele sufletului”, „Pași în palma sufletului”,
„Prin ochii sufletului”, „Pe țărmul sufletului”, „Ramuri de suflet”… Nici
oglinzile gândului nu duc lipsă de propagare: „Pulberi de gânduri”, „Țipătul
gândului”, „Gânduri”, „Ultimul gând”…
Atât oglinzile de suflet cât și cele din
gând sunt ținute de Viorel Pîrăianu în palmă, la vedere. Ele sunt asemenea
oglinzilor retrovizoare care ne ajută să vedem lesne ce se petrece aici și acum
(prezent) și în față (viitor); iar pentru acest lucru, este bine să cunoaștem
ceea ce este în spatele drumului parcurs. Poate cele petrecute în trecut sunt
atrocități care-și lasă amprenta asupra minții și inimii, declanșează,
amplifică, propagă durerile, tristețile și depășind un anumit prag pot avea
consecințe dintre cele mai nocive pentru om. Este acceptată sintagma că viața
este un joc, însă jocul cu mintea și sufletul este doar chin, amărăciune și
întunecime. Și astfel, se rupe filmul (pagina): „cad, mă ridic/ obosit, mă așez
trist în neputința cotidiană/ privind obsedat în jur/ în căutarea unui sens
într-un deplin nonsens/ în jur, o lume aleatorie/ rătăcită în propria
inexistență// m-au căutat atunci furioși mai departe/ nu m-au găsit niciodată/
de secole mă caută disperați/ pe cărările murdare ale lumii/ uneori, apar
într-o carte de istorie/ la pagina ruptă” (Pagina ruptă)
„Când citești poeziile distinsului nostru
poet Viorel Birtu Pîrâianu parcă ne cuprinde o furtună tăcută ca lacrimile
noastre ce rătăcesc ca lupii, singuri și săraci, prin pădurile înghețate
unde-și odihnesc tăcerea oasele bunicii sub umbrele frunzelor căzute peste
suflet. Sub stele, ramurile noastre, lung îndumnezeite, adăpostesc păsări oarbe
din plânsetul planetei.” (Trandafir Sîmpetru)
VASILICA GRIGORAȘ
Text
publicat în revista ORAȘUL, număr 3-4 (57-58), editată de Fundația culturală
CARPATICA, aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii
Universităților clujene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu