BEN TODICA: O noua carte - Romanul "Călătoria" de Alexandra Dogaru-ALDO

duminică, 26 februarie 2023

O noua carte - Romanul "Călătoria" de Alexandra Dogaru-ALDO

Întreaga mea recunoștință celor ce au girat și validat

„certificatul de naștere” al romanului,

Doamnele Viorica Bălteanu, Nina Ceranu și Domnul Adrian Dinu Rachieru!

Alexandra Dogaru-ALDO

Romanul Călătoria a apărut la Editura PIM, având pe copertă pictura „Invitație la călătorie” a artistei timișorene Gabriela Pietreanu, și a fost lansat în 23 februarie, la Timișoara, la Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel”, secția de arte „Deliu Petroiu”, în cadrul celei de a doua ședințe a Cenaclului „Respiro” (Asociația Culturală a Seniorilor din Timișoara), coordonat de Doamna Prof, univ. dr. Viorica Bălteanu. Evenimentul moderat de coordonatoarea cenaclului a fost unul excepțional, în care literatura și muzica s-au întâlnit în mod fericit. Au vorbit despre roman criticul și istoricul literar Adrian Dinu Rachieru, scriitoarea și editoarea Nina Ceranu, Alexandra Dogaru-ALDO, iar dintre invitați, au vorbit despre autoare Rectorul Prof. univ dr. Ioan Talpoș, Prof univ. dr. Ștefan Buzărnescu, Dr. Dorina Măgărin. Alexandru Crețescu a încânta auditoriul cu piesele de muzică clasică interpretate la chitară.

Literatură, flori, muzică… o atmosferă de inegalabilă comuniune sufletească, sub semnul prieteniei și al dragostei de slova scrisă, momente care vor rămâne în albumul interior al celor prezenți.

POVARA KARMEI

Era aproape inevitabil ca, sub avalanșa traducerilor, vechea fascinație a orientalismelor, explorând, îndeosebi, spiritualitatea hindusă, să nu se răsfrângă (și) romanesc. Revirimentul e „aproape monden”, constatase A. Pleșu. Cunoscută ca o temută epigramistă, risipind rafale ironice și autoironice, Alexandra Dogaru-ALDO se încumetă, în fine, să atace „genul tărăgănat” (cum, îndeobște, numim aventura romanescă), propunând – prin Călătoria – o construcție masivă, de stufozitate narativă, greu de urmărit, despletind numeroase fire epice. Dar arhitectura romanului e sub control, în pofida arborescenței, cu numeroase deviații epice și inserții eseistice, impresionând prin detenta problematică și portanța ideatică. Roman receptacol, Călătoria pornește, desigur, de la pretextul unei călătorii, aducând în prim plan trei personaje feminine, alcătuind un „triunghi dinamic”: Hortensia (artist plastic, astronumerolog), Crăița (scriitoare) și Dalia (medic, terapeut neconvențional), tustrele mergând la un parastas, în București. Un pelerinaj ca drum de autocunoaștere, închegând – prin asumarea experiențelor, articulate ingenios cu travaliul ficțional – un portret colectiv, sub semnul interogativității, chestionând tulburătoarea temă a destinului.

Dacă Hortensia/Horty, văduvă sexagenară, se joacă cu săgeata timpului și dobândește, printr-un „efort furibund”, aflăm, „conștiența numerelor”, candida Dalia, „fata ielelor”, are daruri taumaturgice. Întoarsă din moarte (când avea o lună), „trasă cu țuică” de Olmeca, are o căsnicie chinuită cu Ogru, într-o relație asimetrică. Ea, o naivă autentică, poartă o traumă și este cea care îndură, predându-se în ghearele unui Călău. Ogru ar fi răul necesar în acea întâlnire expiatoare, convinsă de spusele Verginei, mama sa: în viață trebuie să suferi ca să fii în rândul lumii! Acceptă autoexorcizarea, măștile cinicului Ogru (robia cărnii și egoul său strâmb, trecând de la indiferență la ură), visează un falanster și poartă, pe linia feminină, o datorie karmică, știind că suferința nu se împarte. Ogru, intelectual ajuns, ispitit de putere, exprimă, printr-un legământ de înrobire, „voia parsonilor”. Excesiv de bună, Dalia, Femeia-copil, rătăcind oniric prin „muzeul copilăriei”, își va apăra fratele unchi (Filosoful), șef de promoție, dușmănit de un șef obtuz, după o întrevedere cu securistul bun, Iulian Stârparu.

În fine, Crăița, fiica adoptată, pregătind volumul de proză (după modelul Vergina, călită de ostilitatea mamei vitrege) este vânjoasă, cu dor de libertate, purtând genele Dizidentului (tatăl biologic). Face cercetări în bibliotecile din Vest și prin „vrăjitorul” Antreas (și spiritul Ouzo), își descoperă valențele trupului, oferindu-și, dinspre viitor, bucuria inimii și zboruri orgasmice. O recapitulare emoțională, interesată de viețile anterioare, văzând în kinetoterapeutul Antreas-Minotaurul, cu ochii său luciferici, Omulcelbun, un dar, spălându-i resentimentele. Dacă Hortensia vedea în Antreas doar un maseur, o fantasmă compensatoare, iar Dalia îl considera un individ abject, Crăița descoperea, în frânturi de trăiri, „aurul”, lumina lui, în alt Univers de percepție, regăsind, prin Iubire, propria-i esență divină. Apare și un Râmbu, poet eșuat la Cenaclul pensionarilor, curtând-o pe nonșalanta Crăița, în speranța unor cronici binevoitoare. Râmbu, rejectat, fusese o sursă în angrenajul securistic și în volumul Pe streașina vieții, de pe buza abisului, va invoca un înger (asistenta-muză).

În această teribilă aglomerație de personaje (dintre care am „selectat” câteva), stăruim și asupra cuplului Nifon Vergina. Fost milițian într-o comună de munte, Nifon justițiarul vrea la Rămureni o lume fără nedreptăți. Rece, ostilă, crispată, croșetând pentru alții, purtând „răni amorțite”, Vergina-Șefuleasa, încă terorizată de coșmarurile trăite la Dumitreni (unde, servitoare, îndurase „jocul” stăpânului), ea o va accepta pe Crăița, prunca fiind, credea, „rodul păcatului” lui Nifon. În realitate, acesta, milostiv, se îndură de fiica Dizidentului, ucis în munți. Și care avusese trei copii: pe Crăița (cu Cristina Corbeanu), pe Hortensia (cu Milița Dumitrean) și pe Nini, rod al iubirii cu „Mierla”, din grupul anticomunist al Dizidentului. Cele trei, pornite la drum spre Capitală, „păreau surori” și culmea, cum vom vedea, chiar erau! Cu un tată fugar și martir, cerebrala Hortensia (soră, după tată, cu Nini), răsfoind amintiri, retrăind profesoratul de la Jijia, se va reîntâlni cu Iulian, securist jovial, cu alură de sportiv, reînnodând o legătură adolescentină. Ea, dominatoare, încearcă să-i educe pe alții, îndemnându-i spre Dumnezeu. El, la Servicii, specializat, după „evenimente”, în științele comunicării, într-o țară bulversată, prăbușită, schimbând „haina ideologică”, știind că manipularea este o „știință diabolică”, joacă rolul omului bun. O va însoți pe Horty în „împărăția verde”, urcând la schit în căutarea lui Nini Fitil (Filitti), Securistul întors la Dumnezeu, renăscând într-un destin nou. Dar Hortensia fusese victima securiștilor Fitil și, în dialog cu sine, în tribunalul lăuntric, îl judecă și pe Iulian, neuitând ce era acum. Frământări, vieți încâlcite, retrăite, repovestite, îngăduind noi canale de înțelegere, desprinse de ancora realității terestre. Fiindcă Fitil tatăl fusese Iuda infiltrată în grupul care trebuia lichidat („cuibul de bandiți”) și, pensionar, se va ocupa de traficul de minore. Iar Nini, ajuns senator, va încerca să-și salveze sufletul, alegând schimnicia, lăsând averea unei văduve cu mulți copii.

În acest păienjeniș epic, doar parțial divulgat, romanul navighează maiestuos pe „fluviul imaginației”, alternând, în ambalaj scientist, pagini greu de digerat, lungite inutil cu altele de mare virtuozitate stilistică, traversând poematic cercurile onirice (concentrice). Ajunse la București, cele trei surori au parte de alte evenimente „neelucidate” și „legături alambicate”. Hotelul Orient (unde trag) se prăbușește, există bănuiala unui cutremur, încât, izolate în camera-temniță, se odihnesc pe rând, povestind pe firul timpului, „oprindu-și viețile într-un prezent imprevizibil”, neștiind ce se petrece afară. Vor fi salvate, întorcându-se dintr-o altă lume, aflând că a fost vorba doar de o explozie. Reacomodarea, topind fricile, după sechestrul în camera-colivie și terapia purificării, asigură, dincolo de întortocheatele retrăiri mentale, o altă lumină a înțelegerii. Trăind aici și acolo, fiecare cu „picul de nimicnicie”, gustând, prin visul din vis, nectarul altor vieți, vor ieși la suprafață, iertând. Înțelegând că ura și iubirea sunt prinse într-o karmică pânză de păianjen. În această realitate „realist-onirică”, Nifon vine în visele Daliei și va rupe bucla karmică. Adeptă a determinismului (după faptă, și răsplată), Dalia cea firavă, cu sufletul rănit, se va regăsi în lumina interioară (cu Ogru). Trecându-i puterea, prin Mica și Olmeca, după șapte generații, „linia de înaintașe” în suferință, Dalia și a achitat plățile karmice, evadând din destin. Povara karmică nu o mai apasă, este o Femeie cu putere, cu „sâmburele în inimă”, Ogru însuși (sublimat) devine Omulcelbun, scăpând de amprenta parsonilor. Evident, în șirul întâmplărilor care i au brăzdat viața, Dalia acuza un cumul de „emoții nerezolvate”, fiind, de fapt, o sumă a traumelor (traumă, în greaca veche, însemnând rană). Rănile emoționale, ca leziuni psihice, reactivează amintiri dureroase, izbucnind compulsiv, având drept efect sciziunea eului. Iar rezolvarea presupune nu anularea trecutului, ci împăca-rea cu Sinele. Fiindcă, va constata doctorița, numai cu inima poți vedea Adevărul. Ea, în neostoită căutare, va încerca să înfrângă obscuritățile egoului, vestind trezirea. Pierduți în vâltorile vieții, protagoniștii se regăsesc întru iubire, în fluxul ei cosmic, prin legătura cu Creatorul în „lumea nevăzutelor”, nemaifiind „automate setate de convenții sociale”. Și Ștefan, „frate de cruce” al Daliei (pierdut), cu terapia antroposofică, și Dafina (fiică, schimnică în atelier, cu frica subconștientă a căsătoriei), și rebela Crăița, adusă pe lume de Cristina, sora Verginei, scriind, încearcă, intrând în bula memorială, să înțeleagă, prin coagularea secvențelor, ce s-a întâmplat. Sunt trăiri și retrăiri bulversante, răsfoind filele unui viitor posibil. Dacă nu uităm că autoarea a tradus din Patrick Drouot, înțelegem acest interes pentru regresivitate și vieți succesive, căutând sâmburele de lumină balsam. Citindu-l pe Charles Antoni (vezi Intangibilul, 1997), implicată și în stilizarea traducerii, Alexandra Dogaru știe că omul este un „câmp de luptă”, conciliind prelucrarea exterioară (prin demiurgia științelor) cu cea interioară, a orientalismelor în vogă, „simțind” intangibilul. În fond, doctrina Karmei („încarnată” romanesc), în pofida atâtor manipulări și derapaje, ne învață că suntem rezultatul „urmelor”. Timpul nu e o măsură fatală a vieții, curgând între cele două borne: nașterea și moartea. Șirul vieților succesive, în autodefinire și ameliorare morală, prin acumulări și consecințe suportă manifestările karmei, acea „iradiere karmică” (spunea Rudolf Steiner), deslușind, în viața fiecăruia, semnificația unor evenimente, sensul lor, rostul traiectoriei destinale.

Evident, și Călătoria poate fi citită / recitită cu alți ochi, metabolizând varii lecturi. În consecință, convocând cuvinte „cu miez”, flanând între real și fantast, autoarea ne propune o textură narativă cu avertizori. Marcate grafic, astfel de semnale anunță intrusiunea fantasticului, iminența unor întâmplări ieșind din linearitate (logica epică), stimulând magma fabulatorie. Dar și gustul stranietății, palpând Universuri vecine, cu comutări pe alt tărâm (vezi femeia șaman, Iasmina), alternând plăsmuirile serafice cu scene coșmarești. Ieșind din copilărie, retrăim căderea din rai. Sunt plombate și semne eliadești în acest roman încâlcit, cu alură basmică pe alocuri. Față de atâtea scenarii (filmice, îndeosebi) care ne scufundă, sub asalt crizist, în lumi postapocaliptice, golite de sacralitate, remise în animalitate, întronând, după „incident”, domnia Răului în om (să pomenim doar un titlu recent, Cerul ca oțelul, de Cosmin Leucuța), romanul Alexandrei Dogaru-ALDO invită la purificare. Dar autoarea face și o demonstrație de virtuozitate prin această ambiguizare controlată, dospind de sensuri. Fiindcă, reamintim, orice carte, prin extensiunea „voințelor secundare” (ale cititorilor), e mai bogată decât „voința înfăptuitorului”, avertiza M. Ralea. Altfel spus, „drepturile textului” (un concept hermeneutic) se răsfrâng în jocul de oglinzi al lecturii. Înstrunând, cu o semantică lunecoasă, coarda gravității, printre efuziuni lirice și idei recurente, romanul crește prin acumularea lentă, cu tentă preparatorie, a detaliilor; ele, enigmatice, se dezvăluie cu întârziere, punând la încercare răbdarea și silințele cititorului, decriptând atent, atras și derutat de mulțimea răspântiilor epice. Abil urzit, un roman polisemic precum Călătoria impune un prozator și împiedică o lectură ultimă, definitivă, cerând un ochi avizat și o recepție de adâncime.

ADRIAN DINU RACHIERU

(Cuvântul de însoțire a apărut în revista Contemporanul din ianuarie 2023)