Vorbe de duh
și vorbe-n vânt.
Pledoarie
pentru pragmatism în alegerile noastre
De peste 30 de ani alegem și
iar alegem și tot alegem și ne mirăm văzând că țara nu performează, rămânând în
coada Europei, fără sperantă de redresare, mult departe de aspirațiile
românilor trecuți prin furcile caudine ale vieții. Mai bine de trei sferturi
din noi ne căinăm că o ducem greu, din ce în ce mai greu și ne plângem de incapacitatea
clasei noastre politice de a admnistra treburile țării astfel încât să ne fie
tuturor mai bine de la un an la altul. Suntem martori impasibili la prăbușirea
economiei bazate pe producție și nu pe consum, la degringolada din domeniul
educației și incapacitatea științei de a stimula performanțele în orice
domeniu, la talmeș-balmeșul din cultură, la căderea în derizoriu a mai tuturor
disciplinelor ce furnizează elementele de cultură generală cu care altă dată ne
mândream și ne bucuram de aprecierea străinilor.
Deplangem deci incapacitatea
clasei politice și nu ne asumăm nicicum vina de a fi ales-o și reales-o chiar
noi înșine; dăm vina ba pe “talpa țării”, care cică nu ar ști să aleagă, ba pe
mașinațiuni din afară, ba pe secolul fanariot și mai ales pe anii de comunism,
Ceaușescu, Securitate etc. Ne învârtim
așadar între vorbe-n vânt, uitând să mai și gândim cu mintea nostră cea din
toate timpurile; și ne mai și îndârjim să credem doar unele din vorbele ce ne
țintesc, împărțindu-ne astfel comunitatea în tabere din ce în ce mai
înfierbântate și neînduplecate în opțiunile lor. În mod ciudat, ne pretindem
știutori doar în baza acelor vorbe, uitând de bagajul de cunoștințe accumulate
anterior, pe care mulți din noi l-au aruncat la ghenă odată cu comunismul.
Măcar de-am avea temeritatea
să ne gândim unde ar fi ajuns România dacă, să zicem, nu ar fi avut loc evenimentele
din decembrie 1989. Să mai privim spre China comunistă, care a evitat niște
evenimente ce ar fi urmnat să se deruleze în mod similar, sau la Polonia,
Cehia, Slovenia și alte țări foste socialiste care au evitat calea schimbării aleasă
de corifeii democrației pentru România?
Presați de amalgamul de vorbe-n vânt ce ne asaltează, n-avem timp și
n-avem dispoziție pentru așa ceva. Noi – fiecare – știm mai bine ce trebuie
făcut ca să ne meargă bine și chiar ne
zbatem, care cum poate – din păcate, majoritatea fără sorți de izbândă.
Nu găsesc acestui fenomen o
altă explicație decat în lipsa de pragmatism în opțiunile noastre. Printre altele,
pragmatismul era una din trăsăturile ce ne defineau înainte de “zaveră” când, în
ciuda tuturor hibelor socialismului, românii trăiau “așezat”, în acea blamată semi-sărăcie
personală, dar țara ajnsese printre primele 10 în Europa ca infrastructură productivă.
Odată plata datoriilor încheiată, nu mai lipsea mult ca prosepritatea țării să
se transfere și asupra cetațenilor. Credem sau nu, asta era relitatea – și
orice hartă cu exporturile României din acei ani ne-o va arăta cu prisosință.
Ce s-a întamplat cu noi după “zaveră” este un fenomen greu de înțeles, pe care
eu am să încerc să-l expun succint, prin două exemple: Biserica și Armata – stâlpi
de bază ai existenței noastre ca națiune, nu întâmplător, instituțiile statului
aflate în topul încrederii în rândul populației.
În timp ce Biserica s-a preocupat
să-și refacă patrimoniul din perioada interbelică, îmbogățindu-l chiar, Armata
s-a tot redus, risipindu-și patrimoniul de altadată, fără niciun folos resimțit
în capacitatea de apărare a țării. Acceptăm sau nu, Biserica este în momentul
de față cea mai solid articulată instituție a statului, posesoare a unui
patrimoniu de excepție, administrat după cele mai avansate principii ale economiei
de piață, în sensul clasic al acestui termen. Este patrimoniu rămas pur
românesc și, in ciuda vorbelor în vânt vehiculate la adresa acestei instituții,
sunt milioane de români care se bucură sub o formă sau alta de roadele bunei
lui administrări. Armata, cum spuneam, și-a risipit frumusețea de patrinomoniu,
cu zeci si zeci de cazărmi rămase în paragină și mii de hectare de teren
intravilan încăpute pe mâna hrăpăreților dezvoltatori imobiliari, cu armament
și tehnică învechite, în ciuda costisitoarelor achiziții din Occident, incapabilă
să mai răspundă nevoilor de apărare ale țării altfel decât bazându-se pe
sprijinul aliat – cu toate consecințele negative implicite.
Diferența, cred eu, e dată
tocmai de abordarea pragmatică de către conducătorii Bisericii a realității
postdecembriste, în contrast cu heirupismul sub sloganul “merge și așa” al
conducătorilor instituției militare. Este de fapt contrastul dintre vorbele de
duh și vorbele-n vânt, între pragmatism și lipsa de realism în administrarea
unui patrimoniu, valabil pentru oricare din domeniile vieții sociale. Iar acest
contrast se datorează interferenței factorului politic, cu izbândă totală în
ceea ce privește Armata și mult mai redusă în ccea ce privește Biserica. Asta ține mai puțin de sistemul politic și mai
mult de modul cum oamenii se pliază pe cerințele sistemului. Majoritatea au
facut-o și o fac ghidându-se după vorbele de duh – cele ce se rostesc și se interpretează
trecute prin minte și suflet, reflectând deobicei înțelepciunea milenară a
neamului. Alții au facut-o și o fac ghidându-se după vorbe-n vânt, rostite și
interpretate prin prisma unor interese mai vizibile sau mai obscure, personale
sau de grup, străine intereselor obștii. “Colaborarea” cu Secu a devenit la noi
o literă de lege strâmbă, de vreme ce în orice
țară din lume exista acel Secu și nicaieri colaborarea cetățenilor
țărilor în cauză cu CIA, FBI, MI 5, MOSAD, KGB etc. nu este înfierată ca la
noi. Problema ține de natura și scopul acelei colaborări. Din păcate, la noi s-a
pus și se mai pune în alegeri mare acent pe o astfel de chichiță și, iată, ne
plângem de prestațiile celor alesi. Hai să încercăm să ne imaginăm că România
ar fi fost administrată în aceste trei decenii așa cum a fost administrată Biserica
și să comparăm cu modul în care au fost administrate Armata și țara. Vom
înțelege, cred, marea diferență dintre vorbele de duh și vorbele-n vânt.
Cât de curând vom avea alegeri
în Uniunea Scriitorilor din România. Nu știm cine va cadida pentru functiile de
conducere , dar cred ca programele candidaților vor fi stufoase în idei-vorbe.
De ce n-am fi noi niște intelectuali pragmatici, care să discearnă între
vorbele de duh și vorbele-n vânt cu care aceștia ne vor ademeni? În definitiv, ce
ar avea de făcut viitorii conducători ai obștii noastre scriitoricești? În primul rând, să pună capăt dezbinărilor,
manifestand empatie, competență, spirit de breaslă, spirit al dreptății, altruism, capacitate de comunicare. În al adoilea rând,
să se ghideze ei inșiși după vorbe de duh și nu după vorbe-n vânt. Duhul acesta ține și de Sfântul
Duh, dar și de bagajul de înțelepciune moștenit de la moșii și strămoșii noștri
sau preluat din experiența istorică a altor popoare. Vântul, în schimb, înseamnă contextul (mai ales) politic în care se
vântură pe sub ochi și urechi fel de fel de utopii și himere, mesteșugit modelate după propriile noastre
aspirații și aruncate mulțimii de falși purtători de interes. Așa se face că am tot ales la conducerea
țării foști adminitratori ai instituției miitare și celor adiacente, ca și din
celelalte domenii, care n-au performat, dar au amețit electoratul cu frumos
sunătoarele lor vorbe-n vânt. Că între aceste vorbe-n vânt predominau
neologismele vânturate prin atrăgătorul Occident postbelic a fost de natură să facă vântul purtător al
vorbelor respective și mai atractiv pentru românul mereu visător la “o Țară ca
Afară”, incapabil să înțeleagă cumva bazele bunăstării și opulenței acelui
Occident (marele colonizator al ultimelor secole) și mai ales specificitatea
noastră ca societate și ca indivizi, ce ne deosebește de cele occidentale.
Ca să înțelegi trebuie să te
ghidezi după vorbe de duh, nu după vorbe-n vânt. Că în arealul nostru
istoric au bătut i bat vânturi din toate
direcțiile, dinspre imperii și regate a
căror prosperitate actuală i-au fascinat pe românii cică sătui de vântul
dezvoltării multilaterale și înaintării spre “culmile bla bla” este un detaliu
pe care numai vorbele de duh îl pot explica și numai mințile astfel modelate îl
pot înțelege. Din păcate și noi, scriitorii ne lăsăm seduși de vântulrile purtătoare
de vorbe ademenitoare, uitând că noi de aici ne tragem seva creatoare și în
primul rând aici ne desfacem produsele simțirilor și trăirilor, a caror valoare
depinde mai ales de autenticitatea lor. Să așteptăm să vedem ce ne vor propune
candidații și să sperăm că vor veni cu
obiective concrete, fezabile, care să ne convingă că ceva se va putea schimba în
bine în literatura română. Oricum, dacă resetarea despre care se tot vorbește
înseamnă îndepărtarea Eminescului de pe soclul său nu cred că va fi de bine.
Dacă eu ar fi să candidez, cu Eminescu mi-aș începe programul. El este
întruchiparea duhului ce-mi aduce mie
vorbele acasă…
Marian Ilie
Sursa: Pavel Ratundeanu-Ferghete
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu