Alex. Stanciulescu Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ......!

 

DE CE SUNT INTELECTUALII LAȘI?

MIRCEA ELIADE

 

 

Frica și spaima intelectualului

 

Aţi văzut vreodată un „intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei mari prefaceri internaţionale?

 

Nu numai că e uluit şi neinformat; asta încă n-ar fi o ruşine prea mare. Dar e de-a dreptul înspăimântat, e copleşit de frică, e paralizat de panică. Umblă aiurit, pune întrebări oricui, ascultă pe oricine îi vorbeşte. Are o încredere oarbă în orice dobitoc politic – şi tremură pentru viaţa şi libertatea lui ca cel din urmă dintre sclavi. Numai atunci îşi dă el seama ce puţin s-a „interesat” de viaţa socială din jurul său. Şi caută pretutindeni sprijin, adăpost, încurajare. Renunţă la orice demnitate personală. Uită cu desăvârşire misiunea lui istorică: frica face din el o lichea sau un sclav.

 

De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplă sau se aşteaptă ceva grav – o revoluţie, o reformă acerbă, un atentat, o schimbare esenţială a ordinii sociale – bietul „intelectual” român îşi pierde minţile. (Fireşte, vorbesc numai de „intelectualul” pur, de cel fără aderenţe cu partidele sau grupurile politice).

 

 

Tranzacții umilitoare și psihoza politică

 

Încearcă atunci să facă cele mai umilitoare tranzacţii; şi nu de ordin concret, politic, ci tranzacţii fără niciun profit, fără nicio eficacitate. Mărturiseşte oricărui om întâlnit că aprobă anumite gesturi politice, că şi el a gândit aşa, că bine se face ce se face etc. În noaptea insurecţiei comuniste de la atelierele Griviţa, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s-au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul său roman, apărut în zilele acelea ca să-mi arate că şi el a promovat o revoluţie socială şi antiburgheză.

 

Poate că aşa era. Dar nu lucrul acesta este semnificativ. Ci faptul că excelentul romancier s-a grăbit să-şi caute puncte de contact cu o mişcare socială despre care nu ştia nimic, nu ştia cine o face şi contra cui, dacă are sorţi de izbândă şi de eficacitate etc. Nu ştia nimic. Scos din preocupările lui „intelectuale”, i-a fost frică…

 

 

Forța intelectualului

 

Şi ei nu fac asta din interes, căci cei mai mulţi n-au nimic de câştigat, ca „intelectuali”, dintr-o asemenea mişcare. O fac pur şi simplu din frică, din laşitate. Frica ce îşi are rădăcina în lipsa de conştiinţă „funcţională” (dacă ni se iartă expresia), în lipsa conştiinţei că ei „intelectualii”, reprezintă – în pofida oricărei violenţe şi a oricărei prostii politice – singura forţă invincibilă a unei naţiuni. Dacă orice intelectual şi-ar da seama ce reprezintă el în societatea românească, şi mai ales, pe cine reprezintă el – puţin i-ar păsa de orice revoluţie, de orice război, de orice criză politică. Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin ţăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se creează între hotarele ei.

 

 

Națiunea nu piere când e stăpânită

 

Ceasul de azi sau de mâine poate fi stăpânit de oricine; poate fi stăpânit chiar de duşmani; fără ca o naţiune să piară. Forţele care muşcă din eternitate, forţele care susţin istoria unei ţări şi-i alimentează misiunea ei – n-au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate şi exaltate numai de către „intelectualii” unei ţări, de avangarda care singură, pe frontierele timpului, luptă contra neantului. Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru că n-au existat secole creiere care să domine masa amorfă şi efemeridele istoriei, să creeze valori sufleteşti, să nutrească o cultură. Aproape toate republicile sud-americane trăiesc aceeaşi experienţă periferică, semi-istorică, aşteptând ca timpul să le suprime geografia şi neantul să le înghită actuala lor viaţă „politică”.

 

Deci, asta reprezintă „intelectualii”: lupta contra neantului, a morţii; permanenta afirmare a geniului, virilităţii, puterii de creaţie a unei naţiuni. Şi, ca atare, n-au de ce să se teamă, şi să intre în panică şi să se umilească în faţa unei mişcări politice cu şanse de succes. Mai întâi, pentru că orice mişcare politică îşi are rădăcinile în ideile unui intelectual sau a unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireşte, nici de guverne, nici de legislaţii abstracte, ci de revoluţii, de forme de reacţiuni concrete, istorice).

 

 

Intelectualul și pactul politic

 

Şi în al doilea rând, pentru că nicio revoluţie şi niciun act politic nu priveşte direct pe intelectual. Poate privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslă, confortul lui, familia lui. În ceasul în care se întâmplă politic, deci se consumă – intelectualul se află cu mult înainte, ocupat să creeze ceva care să muşte din eternitate, sau să facă ceva care numai după mulţi ani va fi precipitat în stradă, va căpăta valoare politică.

 

În ceasul unei revoluţii sau unei crize, intelectualul adevărat se află prea departe ca să se mai poată întoarce. El a trecut de mult pe acolo. Ceea ce pare nou pentru mase, este de mult trăit, asimilat, consumat pentru el.

 

Indiferenţă faţă de politică, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranţă şi înţelegere. Dai o mână de ajutor şi treci mai departe. Dar în niciun caz nu merită să-ţi pierzi cumpătul, să-ţi ieşi din fire şi să pactizezi cu oricine – uitând că nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Îţi pierzi libertatea? Asta nu ţi-o poate lua nimeni. Îţi primejduieşti situaţia materială? Asta priveşte familia ta, nu pe tine. Îţi rişti viaţa? Ei şi? Acel pe care îl reprezinţi nu moare niciodată. Dacă crezi altfel, renunţă la „intelectualitate” şi fă-te om politic.

 

(Articol preluat din Mircea Eliade, Profetism românesc, 2, România în eternitate, Editura Roza vânturilor, 1990).

 

 

 

Sfântul Mucenic Caliopie

 

 

Sfântul Caliopie a fost fiul dreptcredinciosei Teoclia, din Perga Pamfiliei cunoscută pentru viața cinstită și multele milostenii pe care le făcea. Tatăl sfântului a murit înainte să se nască pruncului care urma să ia calea muceniciei.

 

Teoclia și-a crescut fiul în învățătura cărții, sârguindu-se să-l învețe bine frica de Dumnezeu și toată înțelepciunea dumnezeieștilor Scripturi.

 

Dar în vremurile acelea cei mai mulți oameni se închinau și aduceau jerfe necuraților idoli. Iar

 

 

 

Sfântul Caliopie se îndeletnicea totdeauna cu rugăciuni și cu postiri.

 

După ce s-a adus știre judecătorului despre sfântul tânăr, că este creștin, fericita Teoclia, maica sa, dând fiului său aur mult, haine și slugi, l-a trimis cu corabia în altă țară ca să scape de judecata păgânească.

 

Și a plutit fericitul Caliopie în Pembropoli, cetatea Ciliciei, unde păgânul ighemon Maxim făcea jertfe, hore și jocuri în cinstea necuraților săi idoli. Aflând de credința tănârului și că defaimă închinarea la zei, păgânul Maxim l-a chemat l-a judecată și l-a chinuit cu felurite munci, dintre care: bătaia pe pântece cu vine crude, tragerea pe roată, închiderea în temniță.

 

Sfântul și-a dat sufletul în mâinile Celui pe care la iubit, fiind răstignit cu capul în jos, chiar în Vinerea Mare.

 

Vă învit să citiți câteva fapte minunate din timpul muceniciei Sfântului Caliopie:

 

„Vino și-mi ajută ca până în sfârșit să se preamărească în mine nevrednicul, numele Tău”

 

Atunci a zis ighemonul către slujitori:

 

„Așezați o roată de muncire cu fiare ascuțite, să puneți foc mare sub dânsa și, întinzând pe Caliopie pe roată, să-l țineți până la dezlegarea încheieturilor.

 

Apoi să-l întoarceți ca, tăindu-se de fiare și aprinzându-se de foc, să piară”.

 

Începându-se acea muncire, iar pe sfântul tânăr durându-l, a strigat către Domnul, zicând:

 

„Vino și-mi ajută Hristoase al meu robului Tău, ca până în sfârșit să se preamărească în mine nevrednicul, numele Tău cel sfânt și să știe toți că cei ce nădăjduiesc în Tine nu se vor rușina în veci”.

 

Și îndată i-a stat înainte Îngerul Domnului, care a stins focul și roata a oprit-o, apoi a făcut-o nemișcată, încât nu mai puteau slujitorii să întoarcă roata, cât de puțin.

 

Și se uda tânărul trup al mucenicului cu sângele de pe roată, iar oasele i se vedeau prin rănile cele adânci, pentru că roata avea în amândouă părțile cuțite ascuțite în chip de ferăstrău.

 

 

Cercetarea în temnița

 

Iar Teoclia, fericita lui maică, aflând despre pătimirea pentru Hristos a Sfântului Caliopie, fiul ei cel unul născut, a scris îndată așezământ desăvârșit pentru casa sa și pentru toate averile.

 

Și a dăruit libertate robilor și roabelor sale, în număr de două sute și cincizeci, și cât aur și argint avea, ca și îmbrăcăminte de mult preț, pe toate le-a împărțit săracilor.

 

Celelalte moșii și averi, adică țarine și vii le-a dăruit Sfintei Bisericii.

 

Apoi, lăsându-și patria sa, s-a dus în Cilicia la fiul său cel ce pătimea pentru Hristos.

 

Și, dând străjilor temniței aur, a intrat în cea mai dinăuntru temniță și văzând pe fiul său în lanțuri, i s-a închinat lui și îi ștergea rănile.

 

Iar Sfântul Caliopie fiind legat cu fiare și cu tot trupul istovit de multe răni, nu putea să se scoale înaintea maicei sale și a zis:

 

„Bine ai venit, maica mea, mărturisitoarea patimilor lui Hristos”.

 

Iar ea, văzând trupul fiului zdrobit cu răni, grăia către dânsul:

 

„Fericită sunt eu și bine cuvântat este rodul pântecelui meu, de vreme ce te-am pus ca Ana pe Samuil, ca un vas sfânt înaintea lui Dumnezeu și ca Sara pe Isaac te-am adus lui Dumnezeu jertfă bineprimită”.

 

Și a petrecut maica în temniță toată noaptea aceea, șezând lângă picioarele fiului, cântând cu dânsul împreună și slăvind pe Dumnezeu.

 

Iar la miezul nopții a strălucit o lumină mare în temniță și s-a făcut un glas, zicând:

 

„Voi sunteți sfinții lui Dumnezeu, mărturisitori ai lui Hristos și stricători ai idolilor, cei ce v-ați lăsat patria și averile și cu Hristos ați voit a pătimi”.

 

 

Sfârșitul mucenicesc

 

Auzind aceasta ighemonul, și din niște răspunsuri ca acestea cunoscând cugetul neschimbat al mucenicului și mărimea lui de suflet cea nemișcată, a poruncit ca asemenea lui Hristos să-l răstignească pe Cruce.

 

Și era ziua aceea Joia cea mare, în care se săvârșește aducerea aminte de Cina Sfintelor Taine ale lui Hristos.

 

Și văzând Sfânta Teoclia pe fiul său dus la locul de răstignire, a dat ostașilor cinci galbeni, rugându-i să nu răstignească pe Sfântul Caliopie ca pe Hristos, ci cu capul în jos.

 

Iar aceasta a făcut-o din smerenie, socotind a fi nevrednic ca fiul ei să fie asemenea cu Hristos, Domnul său, prin răstignire.

 

Deci, a fost răstignit Sfântul Caliopie cu capul în jos pentru Hristos, în ziua Cinei celei mântuitoare, iar în Vinerea cea mare a Patimilor lui Hristos, în ceasul al treilea din zi și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

 

Atunci un glas dumnezeiesc, venind către dânsul din cer, a zis:

 

„Suie-te, mucenice al lui Hristos, împreună moștenitorule cu sfinții”.

 

Iar după ce au luat de pe Cruce trupul lui cel mort, a cuprins grumazul fiului fericita sa maică, slăvind pe Hristos, și îndată și-a dat și ea duhul.

 

(Extras din „Viețile Sfinților”, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005

 

 

 

CRUCEA LUI HRISTOS

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Crucea este în Hristos si Hristos este pe Cruce. Crucea închipuie pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, rastignit si de aceea de semnul Crucii si chiar de umbra ei se înfricoseaza demonii, ca semn al lui Hristos Însusi, ca însasi umbra Celui rastignit. De aceea, introducerea Crucii în apa pentru sfintirea acesteia este un lucru deosebit de important; apa capata puteri vindecatoare si de izgonire a demonilor.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 302

DE CE S-A ÎNTUNECAT BUCURIA INIMII?

- STAREȚUL TADEI -

 

 

De ce suntem tulburați de atâtea gânduri și am pierdut liniștea? Ne răspunde mare duhovnic sârb. STAREȚUL TADEI – DE CE S-A ÎNTUNECAT BUCURIA INIMII?

 

 

Trebuie să luăm pildă de la păsări

 

Animalele au bucuria vieții. La noi, (bucuria aceasta) s-a stricat și s-a întunecat. Ele au bucuria vieții, iar noi avem tot ce vrei și ce nu vrei, și niciodată nu suntem mulțumiți. Ele nu-și fac griji, nu își umple hambarele cu grâu, nu fac nimic, și totuși Dumnezeu le hrănește. Ronțăie acolo o crenguță mică, găsesc pe undeva adăpost, dorm. Și mulțumesc lui Dumnezeu. Iar noi, nu. Păsările Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu. Încep dis-de-dimineață, la ceasul al treilea, și până la ceasul al nouălea nu se mai opresc. La ceasul al nouălea se potolesc puțin, abia apoi pleacă să caute mâncare, căci trebuie să-i hrănească pe cei mici… Apoi iarăși cântă. Pe ele nimeni nu le mână să cânte. Doar cântă. Dacă le ascultă cineva sau nu, ele tot cântă…Iar noi-încruntați, cu nasul pe sus. Nu avem chef de cântat, nu avem chef de nimic. Trebuie să luăm exemplu de la păsări. Sunt întotdeauna vesele. Iar noi? Nouă mereu nu ne convine ceva. Și ce vă deranjează, de fapt? La drept vorbind, nimic. Nu-i așa? Așa-i, răspunde un student. Singuri ne deranjăm pe noi înșine.

 

 

Omul, libertatea și căderea

 

Oamenii socotesc că sunt ceva de seamă- spune părintele- pe când, de fapt, omul este un nimic. Vlădică Nicolae spune: „Ce este omul? Un sac de carne stricată, nimic mai mult. Nimic”. Fire necugetată. Nu înțelege că este un „palavragiu”, că este o armă în mâinile duhurilor căzute.

 

Domnul face cu noi ce voiește, dar ne-a lăsat loc de mișcare, ca să putem cugeta și să hotărâm dacă dorim sau nu binele. Duhurile au căzut mai înainte ca omul să fie zidit, cu multe veacuri înainte. Nu toate duhurile și-au păstrat locul. Omul este cununa Zidirii. A fost plăsmuit cel din urmă dintre toate cele plăsmuite. A fost plăsmuit spre a fi stăpânul lumii materiale, ca toate să i se supună…Lumea materială, cosmosul, nu a fost în starea aceasta. După cădere a devenit grosolană și stricăcioasă. Dar chiar și grosolană și stricăcioasă are totuși frumusețea ei…Da…

 

 

De ce ne chinuie gândurile?

 

Strămoșii noștri erau nemuritori. Ei nu erau legați de timp și spațiu, precum suntem noi astăzi. Vedeți, se mișcau iute ca gândul. După cădere, totul s-a stricat. Dumnezeu, fiind tot Dragoste, a știut că întreaga făptură zidită gânditoare nu va putea să-și păzească starea și a lăsat vreme, de la Facerea lumii până la Înfricoșata Judecată, vreme ca făptura gânditoare să-și vină în fire, să se întoarcă în sânul Părintelui său, să fie cuprinsă în Binele Desăvârșit, în Dragostea Desăvârșită. Dar iată, oamenii prețuiesc mai mult răul decât binele. Firea căzută!…cugetă mai lesne răul decât binele. Dar când omul cugetă răul nu are pace, nici liniște din pricina acestor gânduri.

 

Noi, îndeobște, nu înțelegem cum ne chinuie duhurile căzute.

 

Credem că sunt gândurile noastre. Ne chinuie pizma, ura, răutatea. Ea este tiranie peste tiranii. Sufletul nu vrea, dar nu se poate izbăvi. De mic se deprinde cu ea, și aceasta prinde rădăcină puternică și adâncă. Acum trebuie să o smulgem din noi.

 

Trebui să te preschimbi în dragoste. Să fii cu desăvârșire liniștit și împăcat. Nu este ușor, vedeți ce cădere înspăimântătoare este căderea omului?

 

(Extras din Starețul Tadei, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața)

 

 

 

HRANA SI RUGACIUNEA

- Sfantul Sofronie Saharov -

 

 

Atunci când mâncam trebuie sa ne si rugam. Toate mâncarurile au înlauntrul lor puterea ziditoare a lui Dumnezeu. Astfel, cu rugaciunea, apropiem materia hranitoare si asta ne ajuta.

 

Mâncarea da energie trupului, avem nevoie de ea pentru a putea sa lucram si pentru a avea putere de rugaciune. Pentru cei ce se roaga, puterea mâncarii se preface în putere duhovniceasca. Cei ce se roaga putin sufera de faptul ca puterea si energia mâncarii se transforma cel mai mult în patimi si lacomie. În situatii din acestea e nevoie de post.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 307

 

 

 

VEDENIA SF. NIFON DIN TIMPUL SF. LITURGHII

 

 

O vedenie minunată și înfricoșătoare a Sf. Nifon, Episcopul Constanțianei, prin care înțelegem de ce trebuie să participăm cât mai des la Dumnezeiasca și Sfânta Liturghie. VEDENIA SF. NIFON DIN TIMPUL SF. LITURGHII

 

 

Vedenia Sf.Nifon

 

Sf. Nifon, episcopul Constanțianei, în timpul slujirii unei Sfinte Liturghii, a avut următoarele vedenii: i se părea că un foc din cer a acoperit întreg altarul și pe fericitul arhiereu care servea Sf. Liturghie. În vremea cântării „Sfinte Dumnezeule”, i s-au arătat patru îngeri care cântau împreună cu cei din biserică.

La citirea Apostolului a văzut la spatele cititorului pe Sf. Pavel. Când se citea Evanghelia, vedea cuvintele ei înălțându-se la cer, ca niște flăcări de foc. La ieșirea cu Sfintele Daruri, în vremea Heruvicului, i se părea că s-a deschis acoperișul bisericii și i s-a arătat cerul, iar îngerii se coborau și cântau: „Slavă lui Hristos, Dumnezeu!”.

Tot atunci îngerii au adus din cer un Prunc frumos și l-au așezat pe Sf. Disc. Doi serafimi îl acopereau cu aripile lor și doi heruvimi zburau peste capul lui. La tainica prefacere, un înger a înjunghiat Pruncul și sângele i l-a scurs în Sf. Potir.

La împărtășirea cu Sf. Taine îngerii priveau cum fața celor care se împărtășeau cu vrednicie, era luminată ca soarele, iar a celorlalți care se împărtășeau cu nevrednicie era întunecată ca noaptea. Cei vrednici erau încununați iar de la cei nevrednici, îngerii își întorceau fața.

După Sfânta slujbă, fericitul arhiereu a văzut cum Pruncul iarăși a fost luat de îngeri și înălțat la cer, întreg, cum l-au și coborât.

 

(Extras din „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, de Pr. Ilarion Felea)

SF. AMFILOHIE MAKRIS

UCENICUL SFÂNTULUI NECTARIE

 

 

 

„Atâta vreme cât rămân pe stânca înaltă a rugăciunii,

 orice valuri ar bate la temelia ei, nu-mi pot face nimic.

Dacă însă mă las în jos, ele mă udă.

Rugăciunea inimii reintegrează, uneşte, sfinţeşte.

Câtă vreme focul Rugăciunii lui Iisus arde în suflet,

toate crengile uscate ard şi dispar.

La începutul rugăciunii tu simţi bucurie, apoi dulceaţă,

şi la sfârşit vin lacrimile, căci simţi prezenţa lui Iisus”.

 

 

 

Primii ani

 

Micul Atanasie s-a născut pe 13 decembrie 1889, în sfânta insulă Patmos dintr-o familie numeroasă, de țărani simpli. Având parcă un simţ înnăscut al cugetului Bisericii, micul Atanasie nu primea laptele mamei sale în zilele de miercuri şi vineri.

 Darul lui Dumnezeu era cu acest fericit încă de mic, precum se poate vedea din următorul lucru: La frageda vârstă de cinci ani, el a izbutit să o convingă pe naşa sa, care tocmai se logodise, să anuleze logodna şi să-şi trăiască restul zilelor în feciorie.

 

 

Intrarea în monahism

 

Când a împlinit vârsta de șaptesprezece ani, a hotărât să plece la mănăstire, iar părinţii săi şi-au dat bucuroşi binecuvântarea pentru aceasta. Astfel, în luna martie a anului 1906, tânărul Atanasie a devenit frate la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Patmos, a cărei obşte înaintată în vârstă l-a îndrăgit repede. Sporind în virtute şi nevoinţă, în luna august a aceluiaşi an a fost făcut rasofor, primind numele Amfilohie.

 

Tânărul rasofor Amfilohie trăia cu multă acrivie viața monahală. Se știa faptul că era foarte aspru cu sine însuși, mai ales în privința mâncării: nu lua mai mult de zece înghiţituri la o masă, iar în zilele de post mânca numai şapte sau opt măsline. După şapte ani petrecuţi în mănăstire, era îndeajuns de sporit pentru a fi socotit pregătit să primească Schima Mare, în martie 1913. A fost tuns de părintele său duhovnicesc, Bătrânul Antonie.

 

În anul 1911, ca ascultare din partea egumenului a mers în Sfântul Munte pentru a învăța să cioplească în lemn. Intreaga sa viaţă Bătrânul şi-a amintit cu dragoste de acea vizită folositoare de suflet.

 

În mai 1913, părintele stareț a obținut acordul întregii obşti ca să îl înalţe la treapta diaconiei. Apoi l-au trimis în insula Kos, pentru a fi hirotonit de către episcopul de acolo. Preocupat însă de gândul nevredniciei sale, Amfilohie şi-a schimbat calea spre Țara Sfântă. Abia după șase ani va primi mai apoi hirotonia.

 

 

 

Dorința sa de a povățui mănăstirea de maici

 

Părintele Amfilohie avea o mare dorința pentru a întemeia mănăstiri de maici. Încă pe când era simplu monah cumpărase o bucată de pământ în partea de apus a insulei Patmos cu gândul la aceasta. Acolo se găsea un paraclis, lângă care a zidit două chilii, şi unde îşi dorea să poată construi o mănăstire de maici. În cele din urmă, în 1920, Dumnezeu i-a trimis primul împreună-lucrător în munca sa misionară, pe Caliope Gunaris (viitoarea stareță Eustohia).

 

În 1935 a fost ales stareț al Sfintei Mănăstiri Sfântul Ioan. Acest lucru l-a ajutat și mult la întemeierea viitoarei Mănăstiri de maici Bunavestire, aflată la o depărtare de cincisprezece minute de mers pe jos de la mănăstire. Din 1937 până în 1939 a fost trimis în exil de ocupația italiană împreună cu viitoarea monahie Eustohia în Grecia „liberă”.

 

 

Întemeierea numeroaselor mănăstiri

 

Pe lângă cele din Patmos şi Kâlymnos, Bătrânul nădăjduise să întemeieze mănăstiri de maici şi în alte părţi ale Greciei. În timp, rugăciunile şi lupta sa au rodit, căci au fost asigurate condiţiile trebuincioase pentru construirea unor mănăstiri pe insulele Egina şi Ikâria, precum şi a unui centru ecleziastic şi a unei biserici în Creta.

 

Sfântul Amfilohie este cunoscut a fi ucenic și prieten al Sfântului Nectarie de Eghina.

 

In 1947 el a putut să îi ajute pe copiii orfani din insula Rodos, a căror stare materială era foarte proastă. Sub îndrumarea sa, un grup de maici condus de maica stareţă Eustochia a înfiinţat un orfelinat şi un aşezământ pentru femei însărcinate.

 

Mai mult decât orice, Bătrânul Amfilohie a rămas în amintirea oamenilor prin marea sa dragoste şi jertfire de sine pentru poporul lui Dumnezeu aflat în suferinţă.

 

 

Puterea rugăciunii sale

 

Puterea iubirii şi rugăciunii sale pentru oameni se poate vedea şi din următoarea întâmplare:

 

Într-o după-amiază, mai spre seară, pe când se afla în Atena, Părintele a fost vizitat de două fiice duhovniceşti. Acestea au plecat după căderea nopţii, şi el le-a urat noapte bună, binecuvântându-le. Era însă îngrijorat pentru siguranţa lor şi a început să se roage fierbinte ca ele să ajungă cu bine acasă. Il îngrijora mai cu seamă faptul că una dintre ele avea o problemă la un genunchi şi cădea adeseori. Străbătând drumul de întoarcere, doamna aceea s-a simţit ridicată în aer, iar însoţitoarea ei i-a confirmat că mergea aproape la jumătate de metru deasupra pământului. A doua zi, Bătrânul le-a spus că acesta fusese răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile făcute pentru siguranţa ei. Grija lui pentru oameni era foarte profundă şi, datorită inimii sale îndurerate, Domnul îi asculta rugăciunile.

 

 

 

Vede cu duhul sfârșitul său

 

In anul 1968, de Paşti, Dumnezeu i-a vestit Părintelui Amfilohie apropierea sfârşitului său. I-au fost daţi astfel aproape doi ani pentru a se pregăti pe sine şi pe fiii săi duhovniceşti pentru plecarea lui din această lume. Cu toate acestea, suferea cumplit la gândul că îi va părăsi. S-a rugat cu lacrimi să îi fie îngăduit mai mult timp pentru a-i întări şi spori duhovniceşte. Cu puţină vreme înainte de a răposa, i-a mărturisit unuia dintre fiii săi duhovniceşti că i s-au arătat Maica Domnului şi Sfântul Ioan Teologul, care i-au spus că Dumnezeu nu îi primise cererea de a petrece pe pământ zilele Paştilor anului 1970. Curând s-a îmbolnăvit de gripă, care l-a lăsat foarte slăbit. După ce şi-a luat rămas bun şi a rânduit ultimele lucruri pentru fiii săi duhovniceşti, şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului său, pe 16 aprilie 1970.

 

Surse:

https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-amfilohie-patmos-152602.html

https://basilica.ro/parintele-amfilohie-makris-ucenic-al-sfantului-nectarie-a-fost-canonizat-de-patriarhia-ecumenica

 

 

 

Sfintele Mucenițe Agapia, Irina și Hionia

 

 

Sfintele Mucenițe Agapia, Irina și Hionia , erau trei surori din Tesalonic (Grecia) și au trăit pe vremea împăratului Dioclețian (284-305).

Părinții lor erau păgâni, dar ele își închinaseră viața lui Hristos ca și învățătorul lor, Sfântul preot Zoil.

Între măsurile luate de împăratul Dioclețian pentru desființarea creștinismului din Imperiul Roman era și distrugerea cărților și a oricăror scrisori cu conținut creștin.

Era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru orice om la care s-ar găsi asemenea cărți și scrisori.

Au fost întemnițate pentru că s-au găsit la ele mai multe cărți de rugăciune și epistole.

Mai erau învinuite că împreună cu alte trei creștine, Casia, Filipa și Eutihia și un bărbat anume Agaton, nu au vrut nici să jertfească, nici să mănânce din carnea adusă la templu.

Cele trei surori au fost supuse judecății de către Sisinie, însă ele au răspuns și au mărturisit pe Hristos cu mult curaj în fața judecătorului Sisinie.

Cu multe ispitiri și amenințări le îndemna el să jertfească idolilor, dar sfintele fecioare îl înfruntau cu îndrăzneală, într-un singur glas, zicând că ele preamăresc pe Domnul Hristos și se simt fericite să-și dea viața pentru El și că nici o clipă, nu se gândesc să se închine la idolii păgânilor.

Deci, făcându-i-se milă de tinerețea și frumusețea lor, dregătorul le-a trimis în temniță, pentru răzgândire, dar sfintele fecioare au rămas statornice în credința lor.

Sisinie, neputând în nici un chip să le facă să jertfească idolilor, a poruncit ca Agapia și Hionia să fie arse de vii.

În cântec de laudă și de mulțumire, cele două fecioare și-au dat duhul în mâinile Domnului Hristos, ca niște mucenițe vrednice de El.

Pe pe Irina a ținut-o vie, cu gândul să o necinstească.

Irina, a fost aruncată iar în temniță și adusă din nou în fața judecătorului Sisinie în ziua următoare, ea a fost amenințată cu aceeași moarte, dacă nu se leapădă de Hristos și nu jertfește idolilor.

Dar nimic nu a putut să o înspăimânte. Când i s-a spus ca are să fie dusă într-o casa de desfrânare, ea a răspuns:

„Sunt gata a indura toate, pentru numele Dumnezeului meu.

Ca necurăția, care se face fără de voie, nu se socotește păcat la Dumnezeu, ci aduce cununa celui care nu o voiește”.

Deci, a fost dusă de doi ostași spre casa de desfrânare, dar ajungând la un deal, din rânduiala dumnezeiască, cu o zi înainte de Paști, unul din ostași și-a încordat arcul și, săgetând-o, înainte de a fi silita să își piardă fecioria.

Sfânta Anastasia (prăznuită la 22 decembrie), care fusese înștiințată în vis cu privire la moartea fecioarelor, ea a trimis pe slugile sale și au luat trupul Sfintelor Mucenițe din deal și, ungându-le cu miruri binemirositoare, le-au Îngropat cu mare cinste.

 

Sfintele Mucenițe Agapia, Hionia și Irina au primit moarte de mucenic la anul 304.

(sursă: https://pravila.ro/sfintele-mucenite-agapia-irina-si-hionia-16-aprilie/)

 

 

 

PARFUMUL ADEVARAT

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Constatam cu mirare ca, oricât de mult ne-ar preocupa sanatatea si oricât de mare ar fi grija de a ne-o pastra, oricât de satioase si de gustoase mâncarurile pe care le mâncam si bauturile pe care le bem si oricât de mult ne-am plimba în aer liber, pâna la urma pe toti ne lovesc bolile si stricaciunea trupeasca, pe când sfintii, care n-au pus pret pe trup, mortificându-si-l continuu prin înfrânare si post, culcându-se mereu pe pamântul gol, si-au facut nemuritor si sufletul, si trupul. Trupurile noastre ghiftuite, îndopate cu toate bunatatile, exala miasme neplacute dupa moarte si uneori chiar în timpul vietii; cele ale sfintilor înfloresc si raspândesc buna mireasma atât în timpul vietii, cât si dupa moarte. Ce fapt uluitor! Vrând sa ne „construim” trupul, ni-l distrugem; ei distrugându-l si-l „construiau”; parfumându-ne trupul, nu reusim sa-l ferim de putreziciune; sfintii însa, carora nu le statea în gând sa-si parfumeze trupul, ci sa le fie sufletul bine-mirositor în fata lui Dumnezeu, s-au învrednicit si de buna mireasma a trupului. Fratilor! Trebuie sa întelegeti ce este cel mai important lucru în viata, care este scopul vietii: sa omorâm trupul, cel apasat de atâtea patimi, poftele trupesti, prin înfrânare, munca, rugaciune, sa nu-i atâtam patimile prin lacomie, îmbuibare, lene.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 259

Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin

 

Acest cuvios Pahomie, episcop al Romanului, ctitorul schitului Pocrov, era de loc din Transilvania, din ţinutul Bistriţei. S-a născut la 1674 în satul Gledin şi a primit la botez numele de Petru.

Părinții săi, preotul Eftimie și prezbitera Ana s-au îngrijit să-i dea o educație aleasă.

Pomelnicul schitului Pocrov arată că „încă din tinerețile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viață pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu.

Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuirotului, cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să urmeze Mie, a lăsat casă, părinți, frați, rude și prieteni, și l-a urmat pe Hristos în viața smerită călugărească, intrând ca frate la Mănăstirea Neamț”.

A fost hirotonit preot și ales mare eclesiarh, iar în anul 1702 obștea mănăstirii Neamț l-a ales drept îndrumător.

Ca egumen la Neamț, nu a stat decât până în primăvara anului 1704.

Între 1704-1706 a fost într-un pelerinaj la Lavra Pecerska, prilej cu care s-a întâlnit cu Sfântul Dimitrie Mitropolitul Rostovului.

Întors în Moldova și retras în loc de liniște în apropierea mănăstirii Neamț după ce a refuzat să-și reia egumenia, la 18 decembrie 1706 a fost ales episcop al Romanului.

A fost hirotonit arhiereu în 18 ianuarie 1707 și a păstorit până la 10 aprilie 1714, când s-a retras din scaun.

În 1717 a plecat din nou la Kiev, după ce se iscaseră din nou tulburări pentru domnie în țară. Atuncea au năvălit tătarii asupra metocului Pocrovului și au jefuit și ars tot locul.

Sfântul a petrecut la Kiev în rugăciune și osteneli cărturărești până la sfârșitul vieții și a murit la Lavra Pecerska în anul 1724.

Mărturie despre aducerea Sfintelor Moaște regăsim în „Cazania lui Varlaam”, în însemnarea făcută de Lazăr Ursu.

Canonizarea Sfântului Pahomie a fost aprobată de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 14-15 noiembrie 2006, când a fost stabilită ca dată de sărbătorire a lui ziua de 14 aprilie.

În revista Revista Atitudini nr. 80 este scrisă viața sfântului mai pe larg. Câteva fragmente vă redăm aici:

 

Ucenic al Sfântului Dimitrie al Rostovului, la Kiev

„Am fost multe zile cu sfinţia sa la masă, ascultându-i învăţătura sfântă”.

Anul 1704 va fi unul de cotitură pentru cursul vieţii nevoitorului ostaș al Duhului.

Auzind de lucrarea cea ziditoare de suflete a Sfântului Dimitrie al Rostovului, Cuviosul Pahomie, cel „înfocat cu dragostea dumnezeiască, mai mult învăpăindu-se cu dorul cel dumnezeiesc”, a părăsit egumenia şi, lăsând toate, s-a dus să-l întâlnească pe acest sfânt „învăţător de schivnicie” şi mare cărturar, „al doilea Gură de Aur” care „lumina Rusia mică în acea vreme”.

Ajuns la Kiev, Cuviosul Pahomie a petrecut mai multe zile în preajma Sfântului Dimitrie, pe care-l socotea părintele său sufletesc, bucurându-se de binecuvântarea lui şi de mult folos duhovnicesc, după cum însuşi mărturiseşte:

Am fost multe zile cu sfinţia sa la masă, ascultându-i învăţătura sfântă”.

Şi pe cartea primită în dar de la Sfântul Dimitrie al Rostovului, Rostul de aur, monahul moldovean a însemnat:

„Şi m-au întrebat: «Ce doreşte inima ta?».

Şi i-am spus că doreşte să petreacă viaţă cu tăcere în pustie.

Şi m-au blagoslovit din toată inima şi mi-au zis:

„Domnul să fie cu tine. Să împlă dorul tău”.

Răstimpul petrecut la Kiev îi va oferi binecuvântarea de a se ruga sfinților din Lavra Pecerska la ale căror moaște se va închina cu toată evlavia și de a cerceta activitatea cărturărească a şcolii înfiinţate cu mai bine de o jumătate de veac înainte, de către învăţatul mitropolit român, Petru Movilă.

Va reveni pe plaiurile moldovene, cu sufletul îmbogățit duhovnicește, aducând cu sine pe lângă alte manusrise și tipărituri rare, scrierea Sfântului Dimitrie al Rostovului, Rostul de Aur și Vieţile Sfinţilor a lui Dosoftei, carte cumpărată la Pecerska, de la un oarecare Constantin, cum pe o filă Cuviosul Pahomie, însuși. (…)

Culegerea de învățături a Sfântului Dimitrie al Rostovului, Rostul de aur, va fi pentru asceții nemțeni un nesecat izvor de har din care „culegeau cuvinte mântuitoare de suflet şi povăţuitoare către cărarea cea îngustă pe care o căuta fericitul întru pomenire, Cuviosul Pahomie. Pentru el, era cel mai mare izvor de apă vie cu care îşi adăpa sufletul în toate zilele(…)”.

 

Alegerea neașteptată

În scurt timp, vestea despre viața îmbunătățită a nevoitorilor de la poalele Muntelui Chiriacu s-a răspândit cu repeziciune în toată țara Moldovei.

După rânduiala lui Dumnezeu, cursul vieții fericitului Pahomie avea să se schimbe din nou, din ziua în care la sihăstria cuviosului vor nimeri câţiva sfetnici de ai domnitorului, Antioh Cantemir, aflați la vânătoare, prin partea locului.

Şi, „rămânând noaptea la schimnic, atât din vorba bărbatului, cum şi din petrecerea lui şi din obiceiul cel bun, foarte s-au folosit şi s-au bucurat”.

Apoi, după ce au primit blagoslovenie s-au îndreptat, după cum i-a îndrumat cuviosul, într-o anumită parte a pădurii, unde au aflat vânat mult, „de care vânând s-au întors cu plin întru ale sale”.

La scurtă vreme după această întâmplare, episcopul Lavrentie de la Roman a plecat la Domnul.

Pentru alegerea unui alt păstor „spre primirea scaunului şi a bisericescului jug”, s-au adunat, din poruncă domnească, mitropolitul, episcopii şi egumenii mănăstirilor.

La sobor, au fost prezenți și boierii care se nimeriseră la sihăstria lui Pahomie și se minunaseră de sfințenia vieții lui.

Luminați de Dumnezeu, i-au vorbit cu căldură domnitorului Mihail Racoviţă despre „liniştitoriul de supt muntele Chiriacu”, propunându-l episcop.

Atât domnitorul, cât și soborul s-au învoit, deși tradiţia era ca în scaunul de la Roman să fie aşezat episcopul de la Rădăuţi.

Astfel, fericitul Pahomie a fost nevoit să părăsească pustia și fără voia lui, să fie ales episcop, la 18 decembrie 1706, pentru că „însuşi Domnul Dumnezeu nu l-au lăsat ca să şază el ca sub obroc, în acea pustietate, ci au voit a-i încredinţa lui păstoria oilor sale celor cuvântătoare, ca unui prea vrednic”.

Deşi era iubitor de isihie, de rugăciune şi de carte, Episcopul Pahomie s-a îngrijit și de nevoile materiale ale eparhiei pe care o păstorea „pe cei săraci miluind, pre cei scârbiţi mângâindu-i şi tuturor ajutându-le, dupre cât îi era prin putinţă”.

 

Aflarea moaștelor Sfântului

Potrivit mărturiei actualului stareț al Pocrovului, protos. Ambrozie Ghinescu, „în data de 9 septembrie 2013 cu ocazia efectuării unor reparații la pardoseala bisericii Schitului Pocrov, la o adâncime nu prea mare, s-au aflat osemintele unui cuvios monah.

        Liniștea și harul, care s-au simțit în acel moment, ne-au dus cu gândul la Sfântul Pahomie, întemeietorul acestui așezământ monahal.

Timp de 10 zile obștea schitului s-a rugat Sfântului Pahomie săvârșind slujbe de priveghere, iar la sfârșitul acestor zile, prin rânduiala lui Dumnezeu au fost cunoscute și cele două însemnări.

Mai apoi, sfintele moaște au fost studiate și de un antropolog, studiu care a confirmat vârsta la care a adormit sfântul și faptul că maxilarul inferior prezenta urmele unor lovituri primite, cel mai probabil, în perioada pribegiei sale în drum spre Lvov”.

 

(sursă: Revista Atitudini nr. 80; https://doxologia.ro/viata-sfantului-ierarh-pahomie-de-la-gledin-episcopul-romanului

 

 

 

BOTEZUL EVREULUI NICOLAE STEINHARDT

ÎN ÎNCHISOARE

 

„Creștinismul e bucurie și rețetă de fericire; e și asumare a durerii”.

Sfârșitul lui februarie, 1960 îl găsește pe Steinhardt între zidurile mohorâte ale Jilavei, acolo unde avea să descopere constantele unei spiritualităţi româneşti pe care, odată ieşit din închisoare, le va cinsti cu verbul şi verva lui inimitabile. Prima zi de temniță, însă va  rămâne în memoria părintelui Nicolae, una plumbuită de spaimă și nedumerire. „Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase. Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real”.

Părintele Mina Dobzeu, cel care va purcede la catehizarea lui Steinhardt, afundându-l în baia nașterii din nou a botezului creștin, își amintește de prima întâlnire cu viitorul catehumen. „Era spre sfârşitul lui februarie. Eram vreo 60 în celulă, trei rânduri de paturi etajate. Într-o noapte, uşa se deschide şi este împins un om cu bocceaua sub braţ, înspăimântat şi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau şi câte doi în pat. L-am văzut şi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puţin, că acuşi e ziuă. A doua zi am aflat că se numeşte Nicolae Steinhardt şi că e «ovreu», cum zicea el”.

 

„Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie”

Regimul dur de detenție este îmblânzit de atmosfera spirituală care domnește în celula 34, astfel încât bucuria și durerea se împletesc asimptotic, în simfonia propriei deveniri. „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocrație, poezii și sfidare – și durerea (căci domnește un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă. Încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă. Orice observație a caraliilor e însoțită de ghionți sub fălci și pumni în cap) – se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare”.

Pentru Steinhardt, închisoarea avea să se transforme în scurt timp în academie și altar. Învață cu repeziciune alfabetul Morse ca să-și mângâie sufletul cu aripa duioasă a versurilor lui Crainic și Gyr. Și cunoaște fericirea de a fi în preajma liniștitoare a lui Vasile Voiculescu, având totodată revelația unei alte lumi. „(…) Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc”.

 

Drumul spre casă

Stările sufletești experiate în sarcofagul Reduitului Jilava nu sunt altceva decât proiecția unui nou început de drum, aidoma drumului lui Saul către Damasc, la capătul căruia „evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt”[1]. În temnița lugubră a Jilavei, rolului lui Anania din episodul convertirii Sf. Ap. Pavel, i se substituie figura luminoasă a părintelui Mina Dobzeu, neobosit în predarea lecțiilor de catehizare pe care „le făceam şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte”.  Alegerea de a fi botezat creștin-ortodox pe care Steinhardt o face, în căutarea adevărului izbăvitor, nu este decât răspunsul sincer și ferm pe care înțelege să-l dea lui Hristos la tainica Lui chemare. „Mi-a spus că vrea să treacă la creştinism. Eram cu alţi doi preoţi greco-catolici, dar a ales să fie botezat ortodox. Nu aveam nici sfintele vase, nici veştminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă”, își amintește părintele Mina.

 

Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid

Între filele Jurnalului fericirii, se ascunde sfioasă și evocarea zilei botezului: „Era 15 martie 1960: Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. (…) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, cuibărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră. E o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năcăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid”. Naşul de botez fusese ales Emanuel Vidraşcu, şeful de cabinet al ministrului de Externe Mihai Antonescu şi cel care a purtat cu maşina la tipografie celebrul ordin «Vă ordon, treceți Prutul!»”.

 

Fericirea de a fi ortodox

„Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, şi muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite”.

 

(Material publicat și în Revista Atitudini Nr. 40

--

Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086

 

 

 

MULTIMEA GUSTURILOR

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

           Gustând din feluritele roade ale pomilor, te întâlnesti cu o nenumarata felurime de gusturi foarte placute si folositoare, pe deplin potrivite cu firea noastra, asa încât nu te poti minuna îndeajuns de bunatatea si întelepciunea Facatorului, Ce bine a voit a ne face pe plac cu parinteasca Sa bunatate, dulceata, întelepciune, atotputernicie. Dintr-un singur Pamânt, câte roade nenumarate ca forma si ca gust! Te sarut, ma alint pe lânga Tine, Parintele si Facatorul si Hranitorul meu, în fiecare pom, în fiecare boaba, în fiecare spic de grâu (si câte feluri ale lor nu sunt!). Iar în ce priveste nenumaratele gusturi ale celorlalte felurite mâncaruri date noua, hotarât lucru ca minunarea mea nu cunoaste margini. În gustul fiecarei farâmite se vede dragostea Facatorului fata de tine, dorinta de a-ti placea, de a te alinta, mângâia, bucura, îmbarbata, hrani, întari, de a-ti da putere de viata. Minunat esti Tu, Doamne, în toate lucrurile si faptele mâinilor Tale. Însa ce neasemuita, cu neputinta de socotit bogatie a desfatarii duhovnicesti ai pregatit în veacul viitor – desfatare pricinuita de îndulcirea cu negraita bunatate si frumusete a Fetei Tale, de Care negrait sunt fericite toate cetele si soboarele Îngerilor!

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu – ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 16-17

CUM VA ARĂTA ANTIHRIST?

 

Aflați cine este Antihrist, cum se va naște și care vor fi semnele lui, din selecțiile făcute de Părintele Spiridon Logothetis, pe baza textelor patristice ale Bisericii.

 

Viaţa şi lucrările lui Antihrist

Conform prorociilor, întreaga învăţătură patristică ortodoxă susţine că:

 

Se va naşte din desfrânare – Sf. Ioan Damaschin.

Se va naşte din desfrânare şi-i va rătăci pe toţi că s-a născut din fecioară precum Domnul – Hypolit.

Va fi din neam evreu – Sf. Andrei al Cezareii.

Se va trage din seminţia lui Dan – Atanasie cel Mare.

Va fi din Galileea, precum a fost şi Hristos – Atanasie cel Mare.

Va creşte ascuns şi apoi se va arăta public – Sf. Grigorie de Nazianz.

El va fi apostazia – Sf. Ioan Gură de Aur.

Va fi omul păcatului – Teofilact.

Va fi întruchiparea nedreptăţii – Sf. Chiril al Ierusalimului.

Mulţi se vor pierde din cauza lui – Andrei al Cezareii.

Va avea acelaşi tron ca şi diavolul – (cf. Apocalipsa 13: 2)

Va huli pe Dumnezeu şi mai ales pe Hristos, de aceea şi este numit Antihrist – Sf. Ioan Damaschin.

Va fi un mare făţarnic şi, prin făţărnicia lui, va înşela pe toţi şi îi va rătăci pe mulţi dintre cei care poartă preabunul nume (de creştin), zicând că acesta este, chipurile, Hristos, despre care au prorocit prorocii – Teodorit al Cyrului.

Va arăta făţarnic un caracter bun şi fapte bune – Sf. Efrem Sirul.

La început se va arăta om blând, liniştit, evlavios, împăciuitor, plin de dragoste. Va urî nedreptatea, se va dezgusta de daruri, nu va îngădui idolatria, va iubi Sfintele Scripturi, va respecta preoţii, va cinsti pe cei vârstnici. Nu va accepta curvia, va urî adulterul, va fi iubitor de săraci, primitor, milostiv – Hypolit.

Va fi însă viclean şi perfid şi va voi să-i înşele pe toţi şi să stăpânească politic peste întreaga lume, lucru pe care îl va reuşi. Deoarece vor vedea cu toţii atâtea virtuţi, atâtea puteri, încât se vor strânge într-un cuget şi-l vor face rege – Hypolit.

La începutul stăpânirii lui, mai bine zis a dictaturii lui, va mima sfinţenia – Sf. Ioan Damaschin.

Se va preface îngăduitor, iubitor de oameni, cuviincios, ca un înţelept – Sf. Chiril al Ierusalimului.

Se va da drept făcător de pace, va uni popoarele, propovăduind armonia şi pacea – Sf. Andrei al Cezareii.

Când va stăpâni întreaga lume atunci va arăta întreaga lui viclenie – Sf. Ioan Damaschin.

Atunci se va arăta ca o fiară plină de otravă şi ca un tiran – Sf. Grigorie Teologul.

Atunci îşi va scoate masca făţărniciei – Sf. Efrem Sirul.

Atunci va face atâtea rele, încât îi va întrece pe toţi răufăcătorii dinainte – Sf. Chiril al Ierusalimului.

Atunci cel mai înainte blând va deveni aspru. Cel mai înainte smerit va deveni mândru şi inuman. Cel mai înainte iubitor va deveni neîndurător. Cel mai înainte vrăjmaş al nedreptăţii îi va prigoni pe cei drepţi – Hypolit.

În mod special îi va urî şi-i va prigoni pe creştini – Sf. Chiril al Ierusalimului.

Antihristul ca un rege tiran

Primii care-l vor primi ca rege pe antihrist vor fi evreii – Sf. Chiril al Ierusalimului.

 

Evreii îl vor primi gândind că vor deveni stăpânii lumii, avându-l mai mare pe „mesia” antihrist – Iustin Martirul şi Filosoful.

 

Îi va iubi mult pe evrei – Sf. Ioan Damaschin.

 

Va avea stăpânire peste întreaga lume, peste orice neam şi seminţie şi popor şi limbă (cf. Apocalipsa 13:7)

 

Îi va stăpâni ca un leopard pe greci şi întregul apus, ca un urs pe perşi şi întregul răsărit, ca un leu pe babilonieni şi întregul sud – Sf. Andrei al Cezareii.

 

Toţi se vor închina tiranului şi-i vor zice cu îngrozire: „Tu eşti mântuitorul nostru!” – Efrem Sirul.

 

Va dărui oamenilor aur şi argint – Sf. Atanasie cel Mare.

 

Falsele minuni ale lui Antihrist

Va învia morţii, însă nu cu adevărat, ci ca o închipuire – Sf. Atanasie cel Mare.

 

Va muta munţii în văzul lumii, va păşi pe mare fără să se ude, va coborî foc din cer, va face ziua noapte şi noaptea zi, va preface soarele şi toate stihiile naturii înaintea ochilor tuturor.

 

Va arăta aşa o putere, încât îi va rătăci nu numai pe cei neştiutori, ci de este cu putinţă chiar şi pe cei aleşi – Sf. Ioan Gură de Aur.

 

Îi va îngrozi pe toţi cu semne mincinoase vrăjitoreşti – Sf. Efrem Sirul.

 

Îi va arăta pe demoni drept îngeri luminoşi şi va înfăţişa mincinos nenumărate oşti îngereşti – Sf. Efrem Sirul.

 

Se va înălţa la cer ca la înălţare, şi va coborî cu slavă multă ca Hristos – Hypolit.

 

Mulţimile vor crede că face minuni şi nu înşelăciuni – Sf. Chiril al Ierusalimului.

 

Vor rătăci dintre creştini toţi cei care nu au bază solidă duhovnicească şi vor fi nestatornici în credinţă – Sf. Ioan Damaschin.

 

(Cum va arăta Antihrist? Din scrierile Sfinților Părinți. Extras din selecțiile Părintelui Arhimandrit Spiridonos Logothetis, „Împărăţia cerurilor şi semnele vremurilor din urmă”)

 

 

 

MINUNEA PRIN CARE S-AU DESCOPERIT

MOAȘTELE SF. PAHOMIE LA POCROV

 

„Mă rog, mă rog cu lacrimi și cu toată smerenia, pentru mila Marelui Dumnezeu, fiți milostivi și voitori de bine și făcători de bine acestui schit”.

 

TESTAMENTUL SF. PAHOMIE

Simțindu-și apropierea de sfârșitul pământesc, în 1724, ultimul an al vieții sale, Cuviosul Pahomie își va întocmi testamentul care cuprinde și așezământul pentru schitul ctitorit de el, pe care îl va trimite în Moldova, „la Pocrov, la sihăstrie”. Izvodul de trebi ce am scris eu cu mâna mea conține ultimele gânduri ale episcopului prigonit, îndreptate către țara și turma pe care o păstorise. Din rândurile sale, răzbate grija pentru cărțile schitului „care nu trebuie înstrăinate” și pentru păstrarea dreptei credințe ortodoxe, precum și cercetarea preoților străini aflați în trecere pe la schit ca nu cumva să fie dintre cei „hirotoniți de eretici”. Totodată rânduiește pentru schimnicii de la Pocrov viață de obște, duhovnicească, mai aspră ca în celelalte mănăstiri și schituri din Moldova, cu tăcere, cu post – de la carne se vor înfrâna toată viața – cu rugăciune neîncetată și slujbe de noapte, cu muncă și deplină ascultare față de egumen.

 

Adresându-se călugărilor de la Neamț, ierarhilor, domnului, precum și „tuturor pravoslavnicilor creștini care sunt acum și care vor fi și de acum înainte până la săvârșitul țărei Moldovei”, le cere: „Mă rog, mă rog cu lacrimi și cu toată smerenia, pentru mila Marelui Dumnezeu, fiți milostivi și voitori de bine și făcători de bine acestui schit”. La sfârșit, cuviosul stareț cere cu stăruitoare rugăciune de la Dumnezeu toate darurile și blagosloveniile pentru viețuitorii de la Pocrov[1].

 

SFÂRȘITUL PĂMÂNTESC ÎN BEJENIE

Cu puțină vreme înainte să plece la Domnul, fericitul Pahomie va primi schima cea mare, sub numele de Pimen. Aceasta pare a fi explicația reprezentării votive aflată la Pocrov în care lângă chipul său sunt zugrăviți și sfinții lui orotitori: ca mirean (Sf. Petru), ca monah (Sf. Pahomie) și ca schimonah (Sf. Pimen). Cuviosul episcop nu va mai apuca să-și revadă țara și sihăstria atât de dragi inimii lui. Se va despărți de cele pământești la Kiev în anul 1724, purtând în suflet dorul după meleagurile în care sufletul său s-a odihnit cel mai mult în dragostea lui Dumnezeu. Osemintele lui vor fi așezate cu toată cinstea și evlavia în paraclisul Sf. Ștefan de la Pecerska. Una dintre cele mai semnificative mărturii despre îngroparea Sfântului Pahomie la Kiev aparține Episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului. Care în anul 1885, vizitând Lavra Pecerska, găsește pe capacul cutiei în care se aflau moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan, aduse la Kiev de Sfântul Pahomie, mențiunea că acesta din urmă a fost îngropat înaintea marilor uși ale bisericii, în anul 1724 luna aprilie 26 zile[2].

 

Însă, cea mai importantă mărturie privitoare la aducerea moaștelor Sfântului Pahomie la Pocrov o regăsim în Cazania lui Varlaam, în însemnarea făcută de către un ucenic al cuviosului episcop, pe nume Lazăr Ursu. „Această svântă carte cu bune învățături și de mare folos sufletesc, o am cumpărat eu, smeritul ieromonah Lazar, de la Kiev, din cămara Pecerskii din carele se vând cărțile la Podolie, când am fost după rămășițele răpăusatului Pahomie, carele au fostu episcop la Roman. Vă let 1725, meseaț septemvrie, din 16”.

 

AFLAREA MINUNATĂ A MOAȘTELOR SF. PAHOMIE

Potrivit mărturiei actualului egumen al Pocrovului, protos. Ambrozie Ghinescu, „în data de 9 septembrie 2013, cu ocazia efectuării unor reparații la pardoseala bisericii Schitului Pocrov, la o adâncime nu prea mare, s-au aflat osemintele unui cuvios monah. Liniștea și harul, care s-au simțit în acel moment, ne-au dus cu gândul la Sfântul Pahomie, întemeietorul acestui așezământ monahal. Timp de 10 zile obștea schitului s-a rugat Sfântului Pahomie săvârșind slujbe de priveghere, iar la sfârșitul acestor zile, prin rânduiala lui Dumnezeu au fost cunoscute și cele două însemnări. Mai apoi, sfintele moaște au fost studiate și de un antropolog, studiu care a confirmat vârsta la care a adormit sfântul și faptul că maxilarul inferior prezenta urmele unor lovituri primite, cel mai probabil, în perioada pribegiei sale în drum spre Lvov.

 

Socotit a fi „cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp”[3], Sf. Ierarh Pahomie a fost, mai înainte de toate, un trăitor, un monah cu „smerită cugetare” și cu „înfocată dragoste pentru Hristos”. Lucrarea lui duhovnicească a marcat începutul unei mișcări isihaste autohtone, chiar dacă ea nu a avut amploarea celei paisiene de la Mănăstirea Neamț.

 

CANONIZAREA SF. PAHOMIE

„Strădaniile Preacuviosului Pahomie și ale ucenicilor lui au reînviorat viața monahală din Moldova cu mult înainte de venirea starețului Paisie la Neamț. Lucrarea acestuia în ogorul monahismului nu s-ar fi putut împlini fără ostenelile Episcopului Pahomie și ale ucenicilor lui”[4].

 

Inițiativa canonizării Sfântului Ierarh Pahomie, Episcopul Romanului, concretizată în data de 14 aprilie 2007 prin citirea Tomosului sinodal de canonizare, a aparținut Mitropolitului Bartolomeu Anania care, spre sfârșitul vieții și-a exprimat dorința în testamentul său, ca cinstirea și cultul Sfântului Pahomie să dăinuiască fără întrerupere, peste generații.

 

[1] Academia R. S. România, Ms. CLXV 161; Episcop Melchisedec, ibidem, p. 343.

[2] cf. Protos. Ambrozie Ghinescu, egumenul schitului Pocrov

[3] N. Iorga, Istoria literaturii române, ed. I, vol. II, p. 218.

[4] Pr. Constantin Voicescu,  Schitul Pocrov și importanța lui pentru viața și cultura bisericească din Moldova în sec. al XVIII-lea, în Biserica Ortodoxă Română, 1972 XC, nr.7-8 p. 16

[5] N. Iorga, O datorie mai puțin, în Neamul Românesc, 24 iunie 1918.

(Citiți toată viața Sf. Pahomie în Revista Atitudini Nr. 80)

 

 

 

FLACARA LUMANARII

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi ca lumânarea arde si mai apoi se stinge. Pilda aceasta îti adevereste ca viata noastra arde ca o lumânare pâna când traim, iar dupa aceea se stinge. Este de trebuinta sa tinem minte cele despre sfârsitul ei, care nu stim în ce zi si în care ceas va veni – de aceea ni se cuvine a-l astepta mereu.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 71

Sfântul Mucenic Sava de la Buzău

 

Sfântul Mucenic Sava de la Buzău s-a născut în anul 334, în Dacia, în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură, în apropiere de râul Mousaios (Buzăul de azi). Era fiul unor creștini evlavioși din părțile Buzăului, în vremea când această parte a țării era stăpânită de goți.

Tânărul Sava ar fi fost cântăreț sau dascăl în interiorul comunităților religioase ale eparhiei episcopului got Ulfila, fiind ucenic și ajutor al preotului got Sansala din Dacia.

Crescând duhovnicește sub povața preoților Sansal și Gutic, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău a sporit în evlavie, râvnă pentru rugăciune, blândețe, smerenie, iubire față de adevăr și statornicie în dreapta credință.

Când goții păgâni au început prigonirea creștinilor, regele Atanaric a poruncit ca un idol să fie purtat într-un car prin cetăți și sate și să i se aducă jertfe. Sfântul Sava îndemna pe creștini să nu jertfească idolilor și să nu mănânce din cărnurile jertfite, deoarece aceasta însemna tăgăduirea credinței în Hristos.

La porunca regelui got Atanaric de sporire a persecțiilor împotriva creștinilor, Atharid, fiu al dregătorului got Rotheseu și conducătorul prigonitorilor, a capturat pe Sfântul Mucenic Sava împreună cu preotul Sansalas. Sfântul Sava a sfârșit mucenicește prin înecare.

 

Vă învit să citiți câteva fragmente din viața sfântului:

Arătarea îngerului și pregătirea pentru mucenicie

După aceasta iarăși rânduindu-se asupra creștinilor mare prigoană în Goția de către păgâni și apropiindu-se sfânta zi a Paștilor, Fericitul Sava a voit să se ducă în alt sat, la un preot creștin cu numele Gutic, ca să prăznuiască cu el Sfintele Paști.

Dar când era pe cale, i s-a arătat un bărbat mare, luminos la chip, zicându-i astfel:

„Întoarce-te și du-te în satul tău, la preotul Sansal”.

Sava a răspuns: „Nu este acasă, căci a plecat și zăbovește în părțile grecești”, căci nu știa că preotul acela se întorsese atunci acasă, pentru praznicul Paștilor.

Și trecând de bărbatul acela, se ducea la Gutic preotul pe cale ce-i stătea înainte. Iar ziua era senină, dar deodată s-a întunecat cu nori și a căzut zăpadă atât de mare, încât nu era cu putință lui Sava să meargă mai departe.

Deci, cunoscând dumnezeiasca voie, care îl împiedica din cale, s-a întors mulțumind lui Dumnezeu.

Și mergând la Sansal preotul, s-a bucurat văzându-l și i-a spus lui și altor mulți, cele ce i se întâmplaseră pe cale și au prăznuit împreună ziua Paștilor.

Dar în a treia noapte după praznic, Atarid, din adunarea păgânilor, fiul boierului Rotest, a năvălit asupra satului fără de veste, cu mare adunare de tâlhari păgâni; și găsind pe preot odihnindu-se în casa, l-a prins, asemenea și pe Sava apucându-l, i-a legat pe amândoi.

„Ți se pare că m-ai rănit cu sulița ta…”

Zicând aceasta Sfântul Sava, una din slugile lui Atarid, aprinzându-se de mânie, atât de tare a lovit în piept pe sfântul cu o suliță ce o ținea în mâini, încât toți cei ce erau de față așteptau ca îndată să moară mucenicul.

Dar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu păzit fiind mucenicul, nu s-a rănit, nici a simțit durere, ci a zis către cel ce l-a lovit:

„Ție ți se pare că m-ai rănit cu sulița ta, dar acea lovire n-am simțit-o în alt fel, decât numai cum m-ar fi lovit cineva cu un fir de lână”.

Înștiințându-se Atarid de aceasta, a poruncit ca să piardă pe Sfântul Mucenic Sava.

 

Sfârșitul mucenicesc

Și așa fiind dus sfântul la moarte, nu înceta a lăuda și a mulțumi lui Dumnezeu, socotindu-se că este nevrednic de pătimirile veacului acestuia, pe lângă slava care i se va arăta. Și ziceau slujitorii unul către altul: „De ce nu liberăm pe acest om nevinovat, căci Atarid nu va ști de aceasta?” Dar Sfântul Sava a zis către dânșii:

„De ce grăiți vorbe nebunești și nu faceți cele ce vi s-au poruncit? Pentru că eu văd ceea ce voi nu puteți să vedeți:

Iată, de față stau sfinții îngeri, care au venit să-mi ia sufletul cu slavă!”

Deci, ducând la râu pe sfântul mucenic și legându-i de grumaji un lemn greu, l-au aruncat în adânc și l-au înecat.

 

(surse: „ Viețile Sfinților”, ed. Mănăstirea Sihăstria 2005; https://pravila.ro/sfantul-mucenic-sava-de-la-buzau-12-aprilie/

 

 

 

NOI MINUNI ALE SFINȚILOR ÎNCHISORILOR DIN AIUD

 

Vă prezentăm noi minuni ale sfinților închisorilor, care prin uleiul din candela ce veghează sfintele lor oseminte, izvorăsc multe tămăduiri. Mărturiile sunt relatate de Părintele exarh Gavriil Vărvăruc, stareț al mănăstirii „Sf. Cruce” din Aiud. 

 

Sfinții din Aiud vindecă dureri de oase

O doamna din Bistrița avea niște dureri inimaginabile la umărul drept. Și, auzind de minunile sfinților din Aiud, a venit ca să se roage și să primească untdelemn din candelă.

După ce a urcat în mașină, ca să plece, a realizat că nu o mai durea absolut deloc umărul.

O tânără mămică care născuse prematur i-a oferit untdelemn din candela de la Aiud unei alte mame ce avusese probleme cu nașterea. Copilul ei era născut prematur și avea greutatea de doar 600 de grame. Avea și plămânii afectați, iar medicii nu-i mai dădeau nicio șansă de viață.

L-a uns însă cu untdelemn din candela de la Aiud și, o, minune!, copilul s-a făcut complet sănătos.

 

 

 

TALCUL LUCRURILOR INCONJURATOARE

- Sfantul Teofan Zavoratul -

 

Talmaciti tot ce va înconjoara ori întâlniti în cale în modul care vi se pare cel mai potrivit. Începeti cu casa în care locuiti si talmaciti totul în ea: cladirea, peretii, acoperisul, temelia, ferestrele, soba, mesele, oglinzile, scaunele si celelalte. Treceti apoi la locuitorii casei si talmaciti ce sunt parintii, fratii, surorile, rudele, slujitorii, oaspetii si ceilalti. Talmaciti si obisnuita derulare a unei zile: trezitul, ziua-buna data celor ai casei, prânzul, treburile casei, plecarile, întoarcerile, bautul ceaiului, tratatiile cu prajituri, cântatul, ziua si noaptea, somnul si celelalte.

Luati-va din nou ca îndrumator pe Sfintitul Tihon din Zadonsk. El a scris patru carti cu astfel de talmaciri, numite Comoara duhovniceasca din lume adunata. Luati-le si cititi-le. Vazând apoi cum face el, obisnuiti-va sa faceti asemenea. Sau preluati chiar talmacirile lui. Daca citirea acestor carti o sa vi se para o treaba prea îndelungata, Sfântul are si o varianta prescurtata a talmacirilor, numita Felurite întâmplari si tâlcuirile lor duhovnicesti (vezi editia româneasca), în care a tâlcuit 146 de întâmplari. Nu va va fi greu sa le cititi pe toate cu atentie, mai ales ca ele cuprind ceea ce va intereseaza. Alegeti cum anume, dar faceti neaparat ceea ce v-am propus.

Dupa ce veti face asa, veti vedea în fiecare lucru o carte sfânta deschisa sau un capitol dintr-o carte. Atunci orice obiect, preocupare ori treaba vi-L va aminti pe Dumnezeu. Veti pasi prin lumea materiala ca prin lumea duhului. Totul va va vorbi despre Domnul si va va îndrepta si mai mult atentia înspre El. Daca veti adauga de fiecare data la aceasta aducere-aminte frica de Dumnezeu si evlavia în fata maretiei Sale, atunci de ce fel de învatatori si de îndreptatori veti mai avea nevoie?

Dar trebuie desigur si multa stradanie, atât a mintii, cât si a inimii. Sa nu aveti mila de dumneavoastra. Daca veti avea mila, va veti pierde. Daca nu veti avea mila, va veti mântui. Renuntati la acel obicei daunator care ne stapâneste deseori aproape pe toti: nu ne precupetim efortul pentru nici un fel de treaba, în afara de mântuire, pentru care devenim zgârciti. Ni se pare ca este suficient sa ne gândim si sa vrem, si treaba este gata. Dar de fapt nu este asa. Problema mântuirii este prima problema. Dupa importanta lucrarii este si efortul depus. Straduiti-va, pentru Dumnezeu! Înca putin si veti vedea roadele. Iar daca nu va veti trudi, veti ramâne cu mâinile goale si nu veti fi buna de nimic. Sa va izbaveasca Dumnezeu de aceasta!

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Ce este viata duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?, traducere de Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1997, p. 207-208.

IOANA ACATRINEI: ÎNVAȚĂ SĂ IUBEȘTI!

 

IUBIRE ȘI CONDIȚII

De ce iubim condiționat, pe motivul (inconștient format) că și celălalt ne iubește, sau are răbdare cu noi, sau ne face să ne simțim bine, sau ne dăruiește ceva?

De ce facem târguri din iubire (îți dau aceea, mă ajuți cu treaba aceasta). Dragostea devine doar comerț. Unde mai e iubirea? Iubirea nu ar fi, de fapt, să iubim pe cineva care nu ne iubește? Pe cineva care nu ne poate da nimic în schimb? Pe cineva care ne face rău? Pe cineva pe care nu-l suportăm? Atunci ar fi iubire, pentru că nu am primi nimic în schimb și am iubi necondiționat. Iubirea adevărată ar fi aceea în care nu am aștepta nimic în schimb.

 

SACRIFICIU SAU COMODITATE?

Mi se pare că începem să iubim atunci când ne străduim să-l înțelegem pe celălalt. Îmi plac foarte mult niște cuvinte ale Părintelui Justin: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești, trebuie să-l înțelegi”. Mi se pare că atunci când reușim să aplicăm cuvintele acestea, practic, în viața reală, câștigăm dragostea.

Iubirea înseamnă acceptarea celuilalt exact așa cum este el, în momentul acesta, fără nicio schimbare atribuită. Putem să-l iubim așa cum este? Fără să ne gândim că ne-ar fi plăcut mai mult persoana lui dacă…?

Eu cred că este greu să iubim, pentru că suntem comozi. Pentru că iubirea presupune să te pui în situația celuilalt, să îți imaginezi, măcar puțin, cum ar fi să fii tu în locul lui. Și, apoi, îți dai seama că, poate, tu ai fi reacționat chiar și mai rău decât el, având crucea lui. Și e mai ușor și mai comod, să privim de pe margine și să judecăm.

 

EGOISMUL ȘI GRIJA PROPRIE

Cred că a devenit un reflex să fim egoiști, pentru că suntem copleșiți de griji. La orice pas, avem câte ceva de rezolvat. Și când deja avem noi înșine o situație grea, cum să mai avem timp și răbdare să îl înțelegem pe celălalt? Și ușor, judecata și ignoranța devin o comoditate. Grija ne fură, grija ne deconectează de la realitatea împărțită cu celălalt. Și se petrece pe nesimțite, nu îți dai seama cum te-ai concentrat doar pe tine, pe persoana ta, pe problema ta, pe necazul tău. Și ajungem să stăm toți în „pătrățica” noastră. Ne facem treaba noastră, datoria noastră, obiectiv – facem totul bine, dar subiectiv – uităm să iubim, uităm că Dumnezeu ne-a creat împreună.

Am mai observat sau am mai discutat cu persoane. Și, la fel ca toți ceilalți, am slăbiciuni. M-au deranjat unele lucruri, am fost ofensată pe moment, m-am simțit jignită, etc. Aceasta a fost prima reacție. Dar dacă studiam contextul în care s-au petrecut toate, dacă mă uitam la felul de a fi al acelei persoane, dacă vedeam ce lucruri o deranjează, începeam să înțeleg mai mult acea persoană, prindeam mai mult drag de ea, tocmai pentru că îi înțelegeam perspectiva.

 

CURAJUL DE A NE VEDEA NEPUTIȚELE

Undeva, toți avem o parte întunecată. Dar dacă avem curaj să ne uitam la partea aceea și să vedem că toți suntem oameni și toți avem neputințe, atunci totul devine mai ușor de acceptat. Și, la urma urmei, ce poate fi mai personal decât cineva care își varsă sufletul în fața ta? Chiar dacă o face într-un mod negativ, neplăcut? Chiar dacă se mânie pe tine… El atunci îți arată durerea lui, te poartă în întunericul lui. Atunci ar trebui să fim părtași în durerea fratelui, nu să sărim înapoi la el, chiar dacă s-a mâniat tocmai pe noi…

Nimeni nu este perfect. Asumarea faptului că niciodată nu vom găsi pe cineva perfect, ne va învăța să iubim. Nu cred că există două persoane care să poată rezona perfect, pe toate planurile, fie că este vorba de prietenie sau de relație de cuplu. Da, pot exista compatibilități. Dar acestea nu vor însemna nimic, atâta vreme cât nu există voința de a duce prietenia mai departe, atâta vreme cât nu există îngăduință față de neputințele celuilalt.

 

IUBIRE ȘI VOINȚĂ. IUBIREA SE ÎNVAȚĂ

Cred că trebuie să ne dăm silința să iubim. Pentru că, așa cum zice Sf. Paisie Aghioritul, lumea se va sfârși când nu va mai exista cărare/ potecă de la un om la altul… Eu, de aici înțeleg că lumea nu mai are rost, dacă nu mai există iubire. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu ne-a creat din iubire. Iubirea este cea care a zidit totul, deci ea trebuie să fie dusă mai departe. Dacă iubirea dispare, nimic nu mai are sens.

Nimic nu este imposibil. Cred că iubirea este ceva ce ține de voință. E ceva care se învață, stând cu oamenii. Cu cât stai mai mult cu oamenii, cu atât mai mult îți exersezi iubirea și răbdarea. Și te descoperi pe tine prin celălalt.

Se limpezesc apele, vezi mizeria și nu-ți place. Pentru că m-am observat de multe ori: judecam pe cineva pentru ceva, iar apoi, la scurt timp, observam cum cădeam și eu în același păcat pentru care judecasem. Și cred că atunci când mă văd pe mine, când observ câtă neputință este în mine, atunci devine mai ușor să accept neputința în celălalt. Aproapele devine oglindă a reacțiilor noastre. Poate că este doar un test, pentru a ne da seama câtă bunătate am putea avea, și, de fapt, nu avem. Poate că nu putem să îl iubim pe aproapele, pentru că ne este greu să acceptăm, să vedem câtă neputință este în noi. Deci, totul pornește de la lucrul cu noi înșine.

Implicit, iubirea devine un act asumat, trebuie doar să vrei să îți iubești fratele, acceptându-te mai întâi pe tine, cu toate ale tale…

 

„IUBIREA E CEL MAI MARE DAR PE CARE ÎL POȚI FACE CUIVA”

Cred că e mai bine să ne dăm silința să iubim, chiar dacă avem impresia că ceilalți nu ne iau în seamă eforturile. Cred că, sau mai bine zis, sper că, deși încă nu mi s-a demonstrat niciodată, oamenii se schimbă dacă îi iubești. Iubirea e cel mai mare dar pe care îl poți face cuiva. Cred că ne putem schimba unii pe ceilalți prin iubire. Iubirea topește, treptat, răutatea, egoismul. Trebuie să începem să ne acceptăm și să ne schimbăm întâi pe noi, ca să îi putem iubi pe ceilalți.

Tot ce am scris mai sus sunt gânduri adunate de mine din diferite experiențe personale, care treptat mi s-au transformat în învățături de viață. Le-am scris ca pentru mine și pentru că vreau să învăț să Îl iubesc pe Dumnezeu…

 

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 84

 

 

 

CUM NE AFECTEAZĂ FANTEZIA ȘI IMAGINAȚIA MINTEA

-Părintele Athanasie de Mitillene-

 

Întrebarea spune: „Cum poate omul să lupte împotriva fanteziei [imaginației] sale?”

Deoarece am discutat deja problema, aș spune rapid și concis din cauza constrângerilor de timp, următoarele. Fantezia se află între nous [minte] și simțuri. Potrivit Părinților [Bisericii Ortodoxe], fantezia este un fenomen post-cădere. Dumnezeu a creat nous [mintea] și simțurile. Cum a apărut fantezia?

Când diavolul le-a spus lui Adam și Evei: „Dacă veți mânca din fructul [interzis], veți deveni dumnezei”. În acel moment s-a născut fantezia. Ei s-au imaginat că sunt dumnezei, egali cu Dumnezeu. Și-au imaginat. Era adevărat? Nu, era o fantezie.

Totuși, acesta nu a fost un produs al minții și nici un produs al simțurilor, deoarece ei vedeau doar un fruct, nimic altceva.

 

Ce este fantezia?

Astfel, fantezia se găsește între minte și simțuri. Este un fenomen post-cădere, așa cum am subliniat. Este spațiul reconstituirilor («ανάπλαση»). Adică în fantezie are loc reconstrucția. Fantezia este „mai ușoară” decât simțurile, dar „mai grea” decât mintea.

Ea are această capacitate de reconstrucție, de a adăuga, de a scădea. Dacă vedem ceva și [apoi] închidem ochii, fantezia începe să funcționeze. Acolo putem adăuga, putem scădea. Ea are această capacitate de adăugare-scădere, [adică] capacitatea de a reconstrui imaginea.

De la căderea lui Adam și a Evei, toți avem fantezie. Hristos nu a avut fantezie. El este noul Adam. Nu avea fantezie. Folosim fantezia împreună cu stocarea atât a materialului bun, cât și a celui rău. Astfel, ne amintim uneori obiectele pe care mintea noastră le-a stocat.

Fantezia, în special, se manifestă în timpul orelor de odihnă când stăm întinși sau stăm și nu facem nimic altceva. În acel moment, întregul material al fanteziei începe să se desfășoare în fața noastră.

 

Cum exploatează diavolul imaginația noastră?

Din păcate, fantezia este exploatată de diavol. Foarte exploatată de diavol. Visele noastre folosesc materialul fanteziei pentru că ceea ce am văzut, am citit, am cunoscut, a intrat în memorie ca material care apoi este reprodus în vise, bune sau rele.

Sfântul Nicodim spune că, din moment ce avem fantezie, suntem datori să o folosim prin imagini virtuoase și prin amintirea lui Dumnezeu. Pomenirea lui Dumnezeu echivalează cu imaginile virtuoase.

Întrebarea zice: cum se poate lupta împotriva imaginilor rele ale imaginației. Nu poți „deconecta” fantezia. Cu toate acestea, ne putem asigura că nu „conține” lucruri murdare.

Acesta este momentul în care evităm să depozităm „material inflamabil”, adică material care ia foc ușor. Nu adăugați la imaginația voastră „material inflamabil”. Când vizionezi un film în cinematografe sau la televizor, în realitate, adaugi „material inflamabil”.

Crezi că nu se întâmplă nimic în acel moment. Totuși, la un moment dat mai târziu, când apare o ispită, întregul material pe care l-ai îngrămădit în minte este activat și te va arunca în aer!

 

Cum luptăm?

Mai mult decât atât, gândurile murdare ale fanteziei sunt biruite prin „metoda congestiei”. Adaugă amintiri bune, astfel încât să nu fie loc pentru amintiri rele. Adaugă fantezii virtuoase și nu va mai fi loc pentru fanteziile rele.

Astfel, trebuie să avem o amintire durabilă a imaginilor bune. Dacă avem în noi imagini cu adevărat rele, atunci va trebui să ne schimbăm locul, va trebui să ne schimbăm modurile, va trebui chiar să schimbăm obiceiurile, dacă va fi nevoie.

Pentru că, probabil, un loc, într-un fel, un obicei, ne-ar putea aminti de ceva cu adevărat murdar pe care l-am făcut.

În cele din urmă, fantezia rea se biruiește cu rugăciunea. Asta e tot la această întrebare. Domnul să vă binecuvinteze!

 

 

 

ASFINTITUL SOARELUI

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

          Vezi ca, atunci când apune soarele, se face întuneric si bezna în lume si nimic nu se vede, albul de negru nu se osebeste si cu neputinta este a cunoaste unde se afla prapastia sau drumul cel neted si unde se gaseste pierzania sau locul ferit de primejdie. Cugeta dar ce întuneric se poate salaslui într-un suflet si ce negura îl învaluie atunci când nu are harul lui Hristos înlauntrul sau. Un asemenea suflet nu poate sa osebeasca raul de bine si paguba de folosul sau si umbla bâjbâind ca un orb. Aceasta întâmplare te învata sa te rogi lui Hristos, Luminii celei Adevarate, pentru ca si în sufletul tau sa straluceasca lumina harului Sau.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 65

Sfântul Cuvios Tit

 

Fericitul şi Sfântul Părintele nostru Tit a iubit din tinereţe pe Hristos şi plecând din lume, s-a dus într-o viaţă de obşte.

Luându-şi asupra sa îngerescul chip, mergea pe calea cea strâmtă şi anevoioasă a vieţii monahiceşti, cu multă răbdare pentru Dumnezeu.

Şi avea atâta smerenie şi ascultare, încât nu numai pe fraţi, ci şi pe toţi oamenii i-a covârşit cu acele fapte bune.

După aceea a fost pus păstor al oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos.

Şi avea atâta blândeţe, dragoste şi milă către toţi, încât într-acea vreme nu se afla între acei bărbaţi altcineva de acest fel.

Şi păzindu-se curat cu trupul şi cu sufletul din tânără vârstă, era ca un înger al Domnului.

De aceea a fost şi făcător de minuni, şi stâlp însufleţit şi nemişcat s-a arătat Sfintei Biserici, care era tulburată de eresul luptei împotriva icoanelor.

Şi lăsând ucenicilor săi chip de viaţă pustnicească, s-a dus către Domnul.

 

(Extras din „Viețile Sfinților”, ed. Romanului, 2001

 

  

 

Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul

 

Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul s-a născut în Cezareea Bitiniei, provincie situata în regiunea nord-vestica a Asiei Mici, în jurul anului 760, într-o familie evlavioasă. Mama sa a murit la opt ani după nașterea lui, iar tatăl său, pe nume Filaret, a îmbrățișat viața monahală. Astfel, copilul a fost încredințat bunicii sale, care l-a crescut în smerenie și râvnă.

 

Încă din copilărie, Sfântul Nichita frecventa biserica și a devenit ucenic al pustnicului Ștefan. Cu binecuvântarea sa, Sfântul Nichita s-a dus la Mânăstirea Medikion, zidită pe muntele Olimp, unde egumen era Sfântul Nichifor (13 martie).

 

După șapte ani de viață sfântă la mânăstire, cunoscut pentru regulile drastice impuse în viața monahală a mânăstirii, Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul a fost hirotonit preot de către patriarhul Tarasie al Constantinopolului. Sfântul Nichifor, cunoscând viața curată a tânărului călugăr, i-a încredințat conducerea mănăstirii atunci când el însuși s-a îmbolnăvit. Curând, viața sfântă a viețuitorilor a atras la mânăstire mulți oameni care căutau să își mântuiască sufletul.

 

Nedoritor de putere, Sfântul Cuvios Nichita s-a dăruit iluminării și bunăstării mânăstirii sale, cârmuind pe frați prin propriul său exemplu de viață. După plecarea la Domnul a Sfântului Nichifor (800), frații l-au vrut toți ca egumen pe Sfântul Cuvios Nichita, iar sub înțeleapta sa oblăduire mânăstirea a crescut semnificativ ca obște și importanță, numărul călugărilor ajungând la o sută.

 

Darurile Sfântului

Binecuvântând Dumnezeu pe plăcutul Său, i-a dat dar de a tămădui boli și a izgoni diavolii, căci pe un prunc ce era mut din naștere, cu însemnarea crucii l-a făcut a grăi, pe un frate ce își ieșise din minți, prin ungerea cu sfântul untdelemn l-a tămăduit, pe unul din cei noi începători, care se îndrăcise, cu rugăciunea l-a izbăvit din diavoleasca muncire; iar pe diavolul ce se prefăcuse într-un înfricoșat balaur l-a izgonit.

 

Pe altul îndrăcit, l-a izbăvit de duhul cel viclean. Și multe boli trupești, friguri, lingoare și alte multe feluri, le tămăduia prin minune, cu darul lui Hristos ce era în el.

 

Așa cu dumnezeiască plăcere viețuind, a ajuns la anii bătrâneților sale și a sosit la vremea mărturisirii și a pătimirii celei vitejești, pe care a răbdat-o pentru cinstea sfintelor icoane, mai înainte de sfârșitul vieții sale.

 

Mărturisirea Cuviosului

După aceasta, plecând fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu fățarnicul înșelător s-a împărtășit; că și pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfântul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el.

Deci, a socotit să fugă într-altă parte și acolo să se pocăiască de greșeala sa.

Și intrând într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis.

Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greșeala, acolo se cade să-i fie și pocăința, s-a întors iarăși în Bizanț și, umblând prin cetate, învăța fără frică pe popor ca să se țină de dogmele cele drepte, care la al șaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinții Părinți.

Înștiințându-se împăratul de aceea, a chemat la dânsul pe sfânt și i-a zis lui:

„Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus și ceilalți egumeni?

Pentru ce tu singur ai rămas umblând după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus?

Oare socotești întru nimic stăpânirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră și te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine”.

Iar sfântul cu glas lin a răspuns, zicând:

„Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credința mea nu voiesc a o lăsa.

Ci, în mărturisirea mea petrec și voi petrece, în care și părinții mei, sfinții episcopi cei dreptcredincioși, au petrecut; care au pătimit izgonire și închisori cu nedreptate de la tine și la multe primejdii s-au dat, apărând Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm și ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu.

Și să știți de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viața aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac.

Ci, pentru ascultarea bătrânilor m-am supus nevrând, împlinind voia lor, m-am împărtășit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale și mă căiesc.

Deci, să știi bine că de acum înainte nici o împărtășire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinților Părinți, pe care le-am primit de la început.

De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine”.

Izbăvirea celui căzut în mâinile barbarilor

Lui Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de împărat pentru trebuințele poporului în părțile Traciei, i s-a întâmplat a cădea în mâinile barbarilor și l-au dus pe el în robie.

De acest lucru aflând Sfântul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea stătea închis în temniță pentru dreapta credință, a trimis la Cuviosul Nichita, spunându-i lui:

„Zaharia, prietenul cel de obște, în țara barbarilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roagă-te lui Dumnezeu pentru dânsul, că poți să-l izbăvești pe el”.

Sfântul, luând o înștiințare ca aceea, s-a mâhnit foarte mult și toată ziua aceea nu a gustat hrană.

Iar după ce a înserat, luând o lumânare de la fratele Filip, slujitorul său, a aprins-o și toată noaptea aceea a stat la rugăciune pentru Zaharia cel robit, rugind bunătatea lui Dumnezeu să-l elibereze din mâinile barbarilor.

Și a luat înștiințare de la Dumnezeu, că într-adevăr Zaharia va fi liber.

A doua zi mergând Filip, a aflat pe părintele cu fața veselă, bucurându-se cu duhul și l-a întrebat, zicând:

„Aseară m-am dus de la tine și erai tare mâhnit și necăjit, iar acum te văd pe tine, părinte, vesel.

Rogu-te, spune-mi care este pricina schimbării tale din mâhnire în bucurie?”.

Răspuns-a sfântul: „Pentru Zaharia, prietenul nostru, mă bucur, că degrab îl vom vedea aici”.

Și așa a fost. Căci nu după multe zile, a făcut pace împăratul grecesc cu barbarii și se liberau robii în schimb din amândouă părțile.

Însă n-a pomenit împăratul de Zaharia, trimițând spre schimbarea celor robiți, pentru că știa de dânsul, că de dogmele Sinodului al șaptelea se ține și celor dreptcredincioși le ajută.

Pentru aceea îl lăsa în mâinile barbarilor, ca să piară acolo.

Deci, liberându-se de barbari mulți greci robiți, boierul barbarilor a zis către Zaharia, cel ce rămăsese: „Oare voiești să te duci întru ale tale?”.

Iar el a răspuns: „Foarte mult aș fi voit, însă n-a voit împăratul nostru să mă izbăvească din robia aceasta”.

Zis-a boierul: „Eu te liberez pe tine, mergi oriunde vei voi”.

Iar Zaharia, văzând o milostivire ca această neașteptată a stăpânitorului barbarilor, a cunoscut că aceea este rânduiala lui Dumnezeu, Care s-a milostivit spre dânsul prin Sfinții Părinți, cărora oarecând le făcea bine.

Și, luând îndrăznire, a zis către boierul acela:

„Dacă ai voit tu să mă lași liber, apoi dăruiește-mi și pe celălalt care a fost cu mine între legături robit, pe cel de un nume cu mine și de o străinătate”.

Iar boierul a zis: „Ia-l și pe acela și mergeți cu pace la locul vostru”.

 

(Extras din „Viețile Sfinților”, ed. Măn. Sihăstria și Pravila.ro)

 

 

 

COMPOZITORI SI ASCULTATORI

- Compozitorul Arvo Part -

 

Oameni fara patimi nu exista în aceasta lume, nici printre compozitori, nici printre ascultatori. Fiecare e beat de duhul vremii, beat de sine.

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 64

ASFINTITUL SOARELUI

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

          Vezi ca, atunci când apune soarele, se face întuneric si bezna în lume si nimic nu se vede, albul de negru nu se osebeste si cu neputinta este a cunoaste unde se afla prapastia sau drumul cel neted si unde se gaseste pierzania sau locul ferit de primejdie. Cugeta dar ce întuneric se poate salaslui într-un suflet si ce negura îl învaluie atunci când nu are harul lui Hristos înlauntrul sau. Un asemenea suflet nu poate sa osebeasca raul de bine si paguba de folosul sau si umbla bâjbâind ca un orb. Aceasta întâmplare te învata sa te rogi lui Hristos, Luminii celei Adevarate, pentru ca si în sufletul tau sa straluceasca lumina harului Sau.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 65

Sf. Mucenic Grigorie,

patriarhul Constantinopolului

 

 

Sfantul Grigorie a fost cel de-al 234-lea Patriah al Constantinopolului, si cel de-al 5-lea care a purtat acest nume, ocupând pentru trei perioade de timp distincte tronul patriarhal: 1797-1798, 1806-1808, 1818-1821.

 

A primit moarte mucenicească în timpul Războiului Grec de Independență din 1821, la porunca Sultanului Mahmud al II-lea, fiind spânzurat de poarta principala a Patriarhiei Ecumenice, în noaptea Învierii Domnului. În 1921 a fost canonizat de Biserica Ortodoxa a Greciei, fiind sărbătorit ca etnomartir (Εθνομάρτυρας), pe data de 10 aprilie.

 

 

Formarea tănârului Georgios

 

Sfântul Grigorie al V-lea, după numele de mirean Georgios Aggelopulos, s-a născut în localitatea Dimitsana într-o familie săraca.

Primele studii le-a urmat școala din locul natal iar din 1756 a învățat pentru doi ani în Atena.

Cu ajutorul unchiului sau, a reușit sa studieze pentru încă cinci ani în Școala Teologica din Smyrna.

Tănârul Georgios, prin firea sa, nu era numai înclinat către cunoaștere și învățătură, ci și către viata contemplativa, acestică.

Înclinația sa pentru viața monahala a fost cultivată prin legatura strânsă pe care a avut-o încă din copilărie cu Mănăstirea Philosofou, situată în apropierea ținutului său natal.

Georgios a devenit monah în Mănăstirea Strophades, luând numele Grigorie.

După intrarea în monahism, a studiat teologia și filosofia la Școala din Patmos, atingând un nivel ridicat de educație pentru vârsta sa.

S-a întors apoi în Smyrna, unde este a fost hirotonit diacon de către Mitropolitul Procopie ( căruia îi devine Arhidiacon).

 

 

Slujirea ca patriarh

 

In scurt timp, devine preot și protosinghel. În 1785 Procopie este ales Patriarh Ecumenic, iar Grigorie este hirotonit Episcop al Mitropoliei de Smyrna.

Activitatea sa bogata l-a făcut extrem de popular astfel încât, în mai 1797, când tronul patriarhal a devenit disponibil, a fost ales Patriarh Ecumenic, cu numele Grigorie al V-lea.

Perioada în care a ocupat scaunul ecumenic este una marcată de numeroase greutăți și încercări.

În anul 1798 acesta este depus din funcție. Grigorie se va retrage la Mănăstirea Iviru din Muntele Athos, unde a stat timp de șapte ani, trăind în rugăciune și studiu.

Pe 23 septembrie 1806 este numit pentru a doua oara de către ierarhi Patriarh Ecumenic.

Dar problemele nu s-au împuținat. Schimbarea de direcție în politica turcă și revoluția genitorilor i-au adus încă o depunere din funcție lui Grigorie, care este trimis mai întâi la Pringiponisos, dar care în 1810, se retrage din nou la Muntele Athos, unde a stat pentru alți noua ani.

Este ales pentru a treia oara în funcția de Patriarh Ecumenic pe 15 decembrie 1818.

Cea de-a treia perioada de slujire ca Patriarh este legata de momente cruciale ale istoriei Greciei.

Poziția sa a devenit una din ce în ce mai delicată și periculoasă, iar păstorirea sa s-a sfârșit cu martiriul sau.

 

 

Conflictul politic

 

În 1818 Patriarhul Grigorie a devenit membru al Filiki Eteria care pregătea o revoltă împotriva ocupației turcești.

În orice caz, atunci când Alexandru Ipsilanti, a trecut Prutul, începând revolta grecilor din Țările Romane, Grigorie a crezut că fiind necesară excomunicarea acestuia pentru a-i proteja pe grecii din Constantinopol de represaliile turcilor.

Reacțiile turcilor s-au făcut simțite în Săptămâna Luminată din luna aprilie a anului 1821, după revoluția grecilor din Peloponez.

Patriarhul Grigorie al V -lea a fost acuzat de către Sultanul Otoman Mahmud II, pentru inabilitatea de a împiedica această revoltă a grecilor.

Tot sultanul a fost cel care a ordonat omorârea sa.

 

 

Mucenicia Sfântului

 

În noaptea de Sfintele Paști (10 aprilie 1821), după ce a oficiat Sfânta Liturghie a Învierii Domnului împreună cu alți 8 ierarhi, Patriarhul Grigorie al V-lea a fost arestat și dus în temniță.

La ora trei după-amiaza, în aceeași zi, a fost spânzurat de poarta din fața Patriarhiei Ecumenice, fiind îmbrăcat încă în veșmintele arhierești.

Trupul său a rămas timp de trei zile în acel loc.

Trupul a fost luat de către un grup de evrei care l-au purtat prin oraș și l-au aruncat în Bosfor.

Trupul patriarhului a fost recuperat din mare de către un marinar grec, Nicolae Sklavos, care l-a mutat în ascuns, în Odessa , Rusia, unde a fost înmormântat după rânduială, în Biserica Sfintei Treimi.

În prezent moaștele Sfântului Grigorie al  V-lea, patriarhul Constantinopolului se găsesc în Catedrala Mitropolitană din Atena.

 

(sursă: https://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-grigorie-v-patriarhul-constantinopolului-128294.html

 

 

 

SF. IOAN SCĂRARUL

– CITATE ALESE -

 

 

Bolta cerească are ca frumusețe stelele, iar nepătimirea virtuțile. Căci eu n-am învățat să fie nepătimirea altceva decât cerul minții în inimă, care socotește ca jucării uneltirile dracilor.

 

 

Despre rugăciune

 

Cel ce ține neîncetat toiagul rugăciunii nu se poticnește. Și chiar de i s-ar întâmpla aceasta, nu va cădea de tot. Căci rugăciunea este stăpânitoarea bine credincioasă de la Dumnezeu.

 

Dacă te rogi neîntrerupt Împăratului împotriva vrăjmașilor tăi, când vor veni asupra ta îndrăznește, căci nu vei obosi. Că se vor depărat de la tine degrabă. Fiindcă nu voiesc nelegiuiții să te vadă luând cununa în lupta cu ei prin rugăciune.

 

Nu e cu putință a învăța să vezi prin cuvânt. Ci vederea ține de fire. Nici frumusețea rugăciunii nu se cunoaște prin învățătura altuia. Căci ea are de la sine învățător pe Dumnezeu, Care învață de om cunoștința ți dă celui ce cere rugăciunea și binecuvintează anii celor drepți.

 

 

Despre nepătimire

 

Bolta cerească are ca frumusețe stelele, iar nepătimirea virtuțile. Căci eu n-am învățat să fie nepătimirea altceva decât cerul minții în inimă, care socotește ca jucării uneltirile dracilor.

 

Nepătimire a dovedit cel ce a spus: „Am dobândit mintea Domnului” (1 Cor. 6:1). Nepătimire a dovedit cel ce s-a rugat să se întoarcă la el patimile. Nepătimire are sufletul, care așa de mult s-a îmbibat de calitatea  virtuților, ca cei pătimași, de plăceri.

 

Dacă semnul pierzaniei sau al mândriei stă în a se mândri cineva în orice stare sărăcăcioasă sau disprețuită s-ar afla, dovada smereniei mântuitoare stă în a avea cineva un cuget smerit în faptele și isprăvile cele mai înalte.

 

 

Despre dragoste

 

Cel ce voiește să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu, încearcă să vorbească despre Dumnezeu Însuși. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e greșit și primejdios celor ce nu iau aminte. Cuvântul despre dragoste e cunoscut îngerilor, dar și acelora numai prin lucrarea iluminării. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voiește să arate hotarul/definiția Acestuia e ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului.

 

Dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putință muritorilor. Iar după lucrare, e o beție a a sufletului. După însușire, e izvorul credinței, adâncul fără fund al îndelungatei-răbdări, oceanul smereniei.

 

Dacă fața celui iubit ne preschimbă în chip vădit pe toți și ne face luminoși, veseli și neîntristați, ce nu poate face fața Stăpânului, când vine în chip nevăzut, în sufletul curat?

 

Cel ce nu a cunoscut pe Dumnezeu, vorbește despre El prin presupuneri.

 

Neprihănirea l-a făcut pe ucenic teolog (cuvântător de Dumnezeu), întărind prin el dogmele Treimii.

 

Iubirea dăruiește prorocia. Iubirea pricinuiește minunile. Iubirea este adâncul (abisul) luminării.

 

Iubirea este izvorul focului. Cu cât țâșnește mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea veacurilor.

 

„Spune-ne nouă, o frumoaso (iubirea) unde îți paști oile? Unde te adăpostești la amiază? Luminează-ne pe noi, adapă-ne pe noi, călăuzește-ne pe noi, povățuiește-ne pe noi,pentru că voim să urcăm la tine. Căci tu stăpânești peste toate” (Cânt. Cânt. 1, 7).

 

Iar ea, împărăteasa (dar socotesc că e mai bine să spun El), arătându-mi-se ca din cer, mi-a șoptit la urechea sufletului: De nu te vei dezlega, o, îndrăgostitule, de grosimea patimilor, nu vei putea să cunoști frumusețea mea. Iar scara să te învețe totalitatea bien alcătuită a virtuților. Căci eu stau neclintit în vârful ei…

 

(Frgament din Scara Sf. Ioan Scărarul, Filocalia IX, Editura Humanitas

 

 

 

TAIȘUL

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

             Taișul suferintei pe care, fara sa vrei, poate, îl împlânti într-o inima straina îti va strapunge si tie inima, dupa legea dreptei rasplati, „Cu masura cu care masurati vi se va masura” (Matei 7, 2). Nu vrei sa suferi, nu-l face pe altul sa sufere.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 261